×
×
Bucureşti
Braşov
Cluj
Constanţa
Craiova
Iaşi
Ploieşti
Timişoara
Bucureşti
Senin
33°C
Senin
33°C / 19°C
Vânt 4km/ora
Umiditate 36%
Precipitaţii 2%
Notat la 18:00
Joi, 21 august
Posibil ploaie30°C / 18°C, Posibil ploaie
Vineri, 22 august 2014
Furtună26°C / 18°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Furtună29°C / 17°C, Furtună
Duminică, 24 august 2014
Braşov
Parţial înnorat
25°C
Parţial înnorat
27°C / 14°C
Vânt 25km/ora
Umiditate 51%
Precipitaţii 35%
Notat la 18:00
Joi, 21 august
Posibil ploaie23°C / 12°C, Posibil ploaie
Vineri, 22 august 2014
Furtună26°C / 13°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Furtună24°C / 12°C, Furtună
Duminică, 24 august 2014
Cluj
Parţial înnorat
19°C
Parţial înnorat
25°C / 13°C
Vânt 4km/ora
Umiditate 94%
Precipitaţii 45%
Notat la 18:30
Joi, 21 august
Senin24°C / 12°C, Senin
Vineri, 22 august 2014
Furtună24°C / 14°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Posibil ploaie24°C / 10°C, Posibil ploaie
Duminică, 24 august 2014
Constanţa
Senin
26°C
Senin
27°C / 21°C
Vânt 11km/ora
Umiditate 68%
Precipitaţii 2%
Notat la 18:00
Joi, 21 august
Furtună27°C / 22°C, Furtună
Vineri, 22 august 2014
Furtună27°C / 21°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Furtună27°C / 21°C, Furtună
Duminică, 24 august 2014
Craiova
Senin
28°C
Senin
32°C / 18°C
Vânt 15km/ora
Umiditate 45%
Precipitaţii 5%
Notat la 18:30
Joi, 21 august
Parţial înnorat30°C / 18°C, Parţial înnorat
Vineri, 22 august 2014
Furtună27°C / 17°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Parţial înnorat28°C / 15°C, Parţial înnorat
Duminică, 24 august 2014
Iaşi
Senin
29°C
Senin
30°C / 16°C
Vânt 11km/ora
Umiditate 42%
Precipitaţii 10%
Notat la 18:30
Joi, 21 august
Parţial înnorat24°C / 13°C, Parţial înnorat
Vineri, 22 august 2014
Parţial înnorat26°C / 16°C, Parţial înnorat
Sâmbătă, 23 august 2014
Furtună24°C / 13°C, Furtună
Duminică, 24 august 2014
Ploieşti
Parţial înnorat
30°C
Parţial înnorat
29°C / 17°C
Vânt 11km/ora
Umiditate 42%
Precipitaţii 2%
Notat la 18:00
Joi, 21 august
Posibil ploaie27°C / 16°C, Posibil ploaie
Vineri, 22 august 2014
Furtună25°C / 16°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Posibil ploaie27°C / 15°C, Posibil ploaie
Duminică, 24 august 2014
Timişoara
Parţial înnorat
22°C
Parţial înnorat
27°C / 12°C
Vânt 19km/ora
Umiditate 78%
Precipitaţii 45%
Notat la 18:30
Joi, 21 august
Senin25°C / 15°C, Senin
Vineri, 22 august 2014
Furtună24°C / 15°C, Furtună
Sâmbătă, 23 august 2014
Posibil ploaie22°C / 9°C, Posibil ploaie
Duminică, 24 august 2014
YoutubeYoutube
TwitterTwitter
facebookFacebook
ContactContact
Noi
Citite
Recomandate
Ultima oră
Actualizat acum 28 minute
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Joi, 21 august 2014, 19:02
EUR (€)
-0.0097 ↘
4.4147 RON
USD ($)
-0.0019 ↘
3.3272 RON
• • •
Veniţi de luaţi memorie! De la Marius Ghilezan

Aristotel spunea că “Memoria este scribul subletului”, iar Octavian Paler că “Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare”; Marius Ghilezan spune că “Memoria este durerea din cap” (Memoria, pag. 20), că ea uneori doare.

 

Într-o discuţie referitoare la apariţia volumului Ţigara unui viitor de paie care se lansează astăzi la Lugoj, Marius Ghilezan mi-a mărturisit că şi-a ales alte două titluri: Suferinţa unui poem într-un laptop fără memorie şi Veniţi de luaţi memorie! Cu adevărat, aceste titluri se potrivesc foarte bine mesajului cărţii; citind primul volum de poezie al lui Marius Gilezan, gândul m-a dus mai ales la cel de-al doilea titlu ales de autor, Veniţi de luaţi memorie!, pentru că în volum, uneori cu ironie, uneori cu vădită îngrijorare, el face mereu apel la memorie: la memoria istoriei, la memoria copilăriei, la memoria culturii; concludent în acest sens este penultimul poem din volum, Veniţi de luaţi memorie!, poezie prin care autorul ne invită la neuitare: “Veniţi de luaţi memorie!/ prăvălia cu amintiri/ are discount-uri grase/ lichidare de stoc/ scrie pe geam/ printre rafturi, vânzătorii/ cântă refrenul moliei,/ clienţii lipsesc la apel.// O zi pe an se dă memorie gratis/ şi atunci e omor,/ dar când e acea zi?/ scrie în carte.” 

Dar şi titlul Ţigara unui viitor de paie, ales de Editura Corint, în esenţă face referire tot la memoria istoriei: “La Yalta, cei trei fumaseră cu sete/ şi până la chiştoc/ ţigara unui viitor de paie”.

În continuarea acestei idei, poezie Memoria vine să sublinieze, atât de elocvent, memoria istoriei: “[…] unde sunt cei care nu mai sunt?// […] Memoria este durerea din cap./ Rechizitorii întregi aşteaptă cuminţi în dulapuri [...]// Profesorul continuă să strige catalogul/ în sală doar îngeri.// Cei care nu mai sunt au numere matricole,/ în loc de morminte.// Ca praful pe bănci, memoria stă cuminte/ şi aşteaptă recunoştinţa”.

        În această ecuaţie a memoriei istoriei este prins, cu ironie, dar şi cu regret, ca într-o capcană, prezentul: „Oamenii zilelor noastre/ vin mereu de parcă pleacă/ [...] victime sigure ale muştelor ideologice” (Capcana), „Am învăţat să-mi chibzuiesc mârlănia/ nu-i dau valoare, nici rang,/ o ţin în lesă,/ în stare pură.// Voi fi lipsit de apărare/ în faţa vreunui asalt nimicitor?” (În lesă), “[...] ieri ne-au asigurat moartea, acum asigură viaţa” (Cine?), „Avem palate, dar n-avem nobili/ avem icoane, dar n-avem credinţă/ avem moşii, dar n-avem boieri/ avem regi, dar n-avem regat// Siguri şi singuri/ În noi n-avem nimic.// Nema noroc din nema putirinţă!” (N-avem!).

        Marius Ghilezan apelează la memoria istoriei, simţindu-se uneori responsabil: “Sunt sigur că am venit pe lume târziu/ trebuia să fiu atunci, în gară la Sinaia,/ să le împotrivesc artileria mea de brazi/ – care nu se frâng niciodată –// [...] să opresc exilul şi rătăcirile/ semenilor mei decapitaţi/ şi să pun predicatele să// declare război.// [...] Trebuia să fiu la Sighet,/ instanţă pe pământ,/ nu în armata de heruvimi/ în robă,/ să eliberez din temniţă/ binele arestat/ şi să-l duc/ într-o firească şi dumnezeiască/ guvernare/ şi apoi să mă înalţ,/ fără virtutea militară,/ numai cu misiunea împlinită/ a robului întru credinţă” (Nimeni nu moare din credinţă); „Bunicul meu, preot de ţară,/ mutat între uitări care plâng” (Fatalitate); „Cine ridică altarul de jertfă?”, „Cine-i vinovat pentru sângele vărsat?”, „Cine sunt brigadierii-procurori care ne-au arestat memoria?”, „Departe în timp/ eu stau ca blegul cu principii/ şi număr în afişele lor minciuna, bogăţia şi pleava” (Cine?).

        O altă faţetă a memoriei adusă în prim-plan de Marius Ghilezan, cu nostalgie, este memoria copilăriei: „În orice om se ascunde un copil/ când el se dezmiardă,/ fiara din noi/ bate apa cu aripi de ceară.// Existenţa lui/ învinge boala/ şi deschide optimismului calea.// Când el se răsfăţă,/ speranţelor le cresc aripi,/ iar aripile ne înalţă în zborul lor/ o viaţă ucigătoare/ unde sunt ţările tale cele mai calde?” (Dezmiardă copilul din tine!). 

În poezia Regele meu, făcând apel tot la memoria istoriei, Marius Ghilezan îşi aminteşte: „Bunica mea a cerut să fie insoţită/ în greaua trecere a vămilor cereşti/ de un portret/ al unui domn,/ strecurat sub rever/ ca un mister.// [...] Urcat în pod, după comuniunea sa din groapă/ – dragoste, pe veci aşezată –/ am descoperit figura celui ales/ în pagini de sepia/ era Regele meu”. De aceea spun că nu întâmplător cartea lui Marius Ghilezan se lansează astăzi la Lugoj împreună cu cartea distinsei scriitoare Doinei Uricariu, volum în care autoarea face un amlu apel la memoria istoriei, urmărind îndeaproape mărturiile Regelui Mihai şi documentele arhivei exilului Majestăţii Sale. Îi spunem din suflet doamnei Doina Uricariu: Bun venit la Lugoj!, iar lui Marius Ghilezan: Bine ai revenit la Lugoj! şi îi dorim „să se califice în marea ligă a poeţilor”!



  

 

 

Marche arrière

În tine mi-am plantat uitarea,

după nouă luni a rodit,

tristeţea s-a dublat.

După nouă ani

nici nu-mi mai aduc aminte

alte întâmplări

s-au şters pur şi simplu.

La nouăzeci de ani

îmi aduc aminte totul.

 

 

Imposibila recrutare

(1)

Învinşii nu se recrutează niciodată

dintre cei care au gură de foc,

mărturisesc o cauză şi nu tresar

la primul foşnet.

 

Ar trebui să ştie şi închizitorii fricii

că mersul poate fi drept chiar şi cu toiag

nu se închină brazii din munte

la chimirul unor pitulici

cu urme de creier pe chipiu.

 

(2)

Chiar dacă vechilii au ajuns paznici la peşteră

oamenii nu mai sunt legaţi la ochi

nu iau umbrele realităţii ca altădată,

lumina nu mai vine de la răsărit,

cei din tenebre au dat de roua libertăţii,

ştiu să fie stăpânii angoaselor

nici capul, nici pajura

nu mai dau ghes la recrutări.

 

(3)

Nu le câştigi râvnita colaborare,

celor înzestraţi cu principii,

nu le faci oferte pentru că nu ai ce să le dai în schimb

mediocritatea ta

e tivită cu mult tupeu.

 

(4)

Când ai de gând să-ţi umpli menajeria

cu trupuri moi şi porniri viscerale,

cauţi prin ghena-oglindă

a lumii din voi.

 

N-ai cum să-i câştigi încrederea

celui zidit, să-şi apere libertatea,

e prea puternic să-ţi fie

tribună, unealtă.

 

(5)

Du-te  în iarmaroace!

şi caută printre fiinţe fără de azimut

acolo poate vei da lovitura,

încât precupeţii

să-ţi toarne şi ţie

delaţiuni.

 

Cine-i vinovat că tu cauţi

printre sacii de rafie

castane, ca pe nişte simple gume

de şters?

 

Cât de jilav eşti

printre tuberculii roz!

 

N-ai decât să-ţi aperi cu jale

misiunea proprie de nevrotic

ai mila celui urmărit

şi a celui

niciodată învins.

 

(6)

Bicisnic nelegiuit,

te plâng, eşti demn de dispreţ,

nu ştii să câştigi o luptă

eşti dintre cei care atacă din umbră.

 

un popor întreg aşteaptă papagalul să-i citească destinul.

 

 

Chipul

Cititul feţei e o lectură obsesivă

există chipuri care se arată

şi chipuri care fug

n-ai cum să prinzi nici masca, nici diferenţa

între cei care par şi cei care sunt.

 

Chiar şi pe patul psihanalistului

nu vine fiinţa cu înfăţişarea sa dumnezeiască

doar arătarea, în straie lumeşti

ca un şurub răsucit începe să depene povestea,

să ţi-o citească.

 

Chipul este omul

nici fardul, nici purtarea,

ca o molie pe care te zbaţi să o prinzi,

auzim pronunţarea.

 

Nu-i chip să numeri

ca la copaci, anii

frunzişului existenţial.

 

Scoateţi din cont resentimente, nu banii.

 

Eşti doar un lemn căsăpit,

pus la foc, la grămadă

cum se aude în sobă jarul mocnit:

când nu o să mai fi din cenuşă ,

o să se vadă. 

 

 

Memoria

În clasa profesorului Banu Rădulescu

se strigă catalogul celor ucişi în temniţele comuniste:

“unde sunt cei care nu mai sunt?”

 

Pe peretele din dreapta, geografia detenţiei,

iar pe băncile din mijloc, în loc de caiete,

revista gândirii arestate,

în stânga, doar ferestrele ţăndări,

hârtii lipicioase atârnă

pline de muşte cu un sfârşit aşteptat.

 

Memoria este durerea din cap.

Rechizitorii întregi aşteaptă cuminţi în dulapuri

- sub lacăte plosca de fier -

să fie trimise pe calea justiţiei.

 

Profesorul continuă să strige catalogul

în sală doar îngeri.

 

Cei care nu mai sunt au numere matricole,

în loc de morminte.

 

Ca praful pe bănci, memoria stă cuminte 

şi aşteaptă recunoştinţa.

 

 

Capcana

Oamenii zilelor noastre

vin mereu de parcă pleacă,

şleampăţi, mirosind a hoit,

victime sigure ale muştelor ideologice.

 

Când n-ai principii

şi te domină şarada televizată,

 fugi din tine, eşti o iască!

 

Când mai mulţi, asemenea ţie, compun o castă,

realitate macră

de viermi infestată

în carnea lăsată înadins în soare,

pescarii să aibă ce da la peşte,

e un pericol ca plevuşca din voi,

hrănită cu litre de mălai şi iluzii de viaţă

să îngraşe rechinii partidului devorator

pe noi să ne înghită marea prostime votantă de corali

cumpărată cu grămăjoare de urzici în piaţă.

 

 

Nimeni nu moare din credinţă

Sunt sigur că am venit pe lume târziu

trebuia să fiu atunci, în gară la Sinaia,

să le împotrivesc  artileria mea de brazi

- care nu se frâng niciodată -

sovieticilor din comânduire

când  i-au dictat, lui, Regelui,

paşli.

 

Să ţip, nu doar să-mi lipesc la Yalta,

buzele de şina rece a Diktatului,

să opresc exilul şi rătăcirile

semenilor mei decapitaţi,

şi să pun predicatele să

declare război.

 

Vreau în Munţii Făgăraş

să lupt alături de eroii din rezistenţă,

în puţinele răgazuri de tandreţe,

să-i spun, la pieptu-mi cu grenade,

înţeleptei din Nucşoara:

“Elisabeta, nimeni nu moare din credinţă.”

 

Trebuia să fiu la Sighet,

instanţă pe pământ,

nu în armata de heruvimi

în robă,

să eliberez din temniţă 

binele arestat

şi să-l duc

într-o firească şi dumnezeiască

guvernare

şi apoi să mă înalţ,

fără virtutea militară,

numai cu misiunea împlinită

a robului întru credinţă.

 

 

Robia rodiei

Pe vremea îngheţului dictat

în Güzel Kirimul lor, un fel de Lancrăm al lui Iuda, 

grangurii lumii jucau o Yaltă doar în trei,

trei paltonarzi  sătui de negoţ

 tăiau felii din lume, pe ghioc.

 

Livadia cu rodiile ei dădea în pârg

din vrej şi ranguri de abac

părţile zemoase plecau dincolo de şerveţel,

în market-uri sau cine nobiliare,

Aici,  sâmburi viermănoşi, închişi

erau scuipaţi între baloţii de sârmă ghimpată,

kalaşnikoave, brigăzi de ocupaţie şi marşuri duşmănoase

peste neamul meu.

Oh, Grecie, fiţi-ar pe lume azuriul tulburel,

Şi tu Crimee, ce te crezi măseaua de minte a lumii,

cine să ştie să te scoată mai devreme?

Da, peste Prut, odată cu maşina de tocat

şi a doua oară cu miros de moarte vie

cerul l-au îngheţat.

 

Acasă, bunii şi străbunii

pe  prici îşi împietreau suflarea.

 

Era prima zi a războiului rece,

pe tablele de joc cădeau principii,

precum trupurile lor, în revărsarea cărnii printre jilţuri,

pe nări trăgeau trabuce, sminteau în pace naţiuni,

la zaruri.

 

Sovroame legau  în lanţuri de fiare,

infernul cu zvastică îl mestecau în epilog

şi lumea era dumicatul unei mese?

Ripostă?

 

Ţările retezate ca mâna unui olog

linse straşnic, cu drujba,

graniţele noi, straşnic păzite

prin ţevuşti înguste,

libere erau doar moluştele ca să iasă

deodată cu puhoiul trădării sub crustă.

Ne ucidea, ţară cu ţară, chiolhanul,

împotrivirea, departe, în lesă,

aproape, tihnit nu lihnit, păduchele din şerveţel.

 

În plină ocupaţie, departe de Kirim lactee,

artistul de seamă juca pe scenă tragedia: De la Nistru pân' la Don

davai ceas, davai palton

în băşcălie

iar hohotele lui pornite ca un torent

aveau să-i sape de grabă groapa la cimitir.

 

De frica haroşiei armate,

(adică prea buna şi roşcovana, zis în ghilimele)

i s-a urlat să tacă, căci e mai sănătoasă tăcerea

“de nu-ţi ţii gura, vine iute prohodul!”

pe scenă,  corul izmenea o lume tristă:

“şi sus în obcinile ţării urcau în taină partizanii să înceapă lupta

suflecă-ţi mâneca, aici, oh, prea iubite tovarăşe Irod!”

Artistul  legăna pe scenă, în straie de pendulă,

 o ultimă psaltire: “el tic, eu tac, el tic, eu tac….”

A doua zi, şi trupul lui ucis

îngheţase de-a pururi.

 

Şi revista se închidea pentru jumătate de veac

n-a mai apucat promisa eliberare de jug

iar grimasa lui şi exploziile de râs din sală

tic-tac-ul ceasului deşteptător

toate s-au dus, odată cu ultima-i suflare.

 

La Yalta, cei trei fumaseră cu sete

şi până la chiştoc

ţigara unui viitor de paie.

 

 

Dezmiardă copilul din tine!

În orice om se ascunde un copil

când el se dezmiardă,

fiara din noi

bate apa cu aripi de ceară.

 

Existenţa lui

învinge boala

şi deschide optimismului calea.

 

Când el se răsfăţă, 

speranţelor le cresc aripi,

iar aripile ne înalţă în zborul lor

o viaţă ucigătoare

unde sunt ţările tale cele mai calde?

 

 

Frumuseţea se descompune

Grecii antici pictau statuile

Nike, la fel ca Afrodita,

avea gene şi frunte sprâncenată,

zări albastre creionau conturul,

obraz frumos,

lăsat pradă ochiadelor zeilor.

 

De două mii de ani

spartanii nu mai luptă,

atenienii nu mai picură pe marmură

pastel cărămiziu pe feţele înmarmorate,

fac bani din piatra seacă

îi e cam foame Republicii lui Platon.

 

De două mii de ani

-se spune la creştini-

sufletul înfrumuseţează chipul

atunci de ce mai aleargă de grabă fetele cu pielea oglindă

în marş spre cosmetică, în vreme ce bărbaţii mărşăluiesc în legea lor

şi se zgâiesc la moartele din vitrină?

 

 Se zice că Dumnezeu a spus prin darul său

ca Eva să puiască, atunci când Adam muşca lacom din măr.

 

De două mii de ani

ne muşcă şarpele pe toţi,

copiii cresc,

nepoţii vin

şi strănepoţii ţipă că Bunica e frumoasă

atunci de ce să ne plângem

şi să vopsim de grabă mortul?

 

Sufletul urcat la cer scăpat-a de machiaje.

Altfel privim când ştim că, toată viaţa, el,

a fost singurul în stare să aducă frumuseţea.

 

 

Coasta Boacii

Pe Coasta Boacii nu se mai joacă copiii cu ţeste

totu-i trecut cu vederea,

cum de-a putut timpul să şteargă zulufii

urcaţi pe Culmile disperării?

Ţăranii bagă pluguri şi ară brazdă adâncă,

copiii suferă din lipsă de net.

părinţii sădesc cuiburi în cripte,

să aibă ce pune mâine pe masă.

 

Din moarte, istorii şi prapuri

– o ştiu toţi răşinarii –

nu-ţi rândui o casă, nu cumperi lumină şi lemne de foc

cu disperări, plictis şi extaz

se joacă lunaticii şi cei făr’ adăpost.

"A quoi bon quitter Coasta Boacii?"

străinii vin şi întreabă

unde-i casa filosofului, cimitirul şi joaca

în loc să-i dijmuie cu biruri pe năluci

sătenii râd şi-şi caută de treabă.

 

 

Piticii mei

(1)

Cred că piticii mei au primit o best-salarizare

altfel nu-mi imaginez cum de nu mai am aceeaşi stare.

De mic ţineam pitici mai mari ca mine

să-i cuibăresc sub fuste şi destine.

Iar doamnele la Five o clock venite

dădeau în mintea mea

şi se întreceau la jocul soldăţeilor de plumb

mici, mici, chiar foarte mici

când le ceream

să-nvârtă titirezul

se învârteau şi săbii şi tunici.

 

Piticii mei mari pricepeau

micile, marile amoruri din cotloane

printre spalierele copilăriei

cum scrie cheia rolul jucăriei?

 

Şi cât rezistă marile baloane?

Eu fredonam jocul

nu mă interesa meciul cu oameni mari.

 

De multe ori piticii mei cei mari spărgeau în mii de cioburi tabieturi

stricau povestea lor cu taine spuse-n dodii

pureci potcoviţi săreau pe elefanţi şi fleacuri de vitrină

de făceau un mic clinc, clonc, clanţ, în marea lor dispută

ca să le ascult legam în hol o oră bietele şireturi.

 

Pentru dialogul despre cum se mai poartă mănuşile  dantelate

piticul mare le punea casete deocheată,

iar eu retras într-un cotlon

ştiam la ce râvnesc deodată toate.

 

Cu timpul piticii mei s-au pricopsit cu alţi pitici mai mici

chiar spre norocul meu, când din teribilism

–nu pansexualism-

dădeam rendez-vous la trei deodată.

Piticii mai mici plecau la prima întâlnire

de culegeau roşeaţa din obraji

piticii mijlocii  la a doua, de-i alinau singurătăţi de fiere.

 

(2)

Când nu provocam acţiuni revoluţionare

de pitic atomic

plecam adeseori pe-a treia cale

în cap cu cipilică - e de prisos să spun-

şi-n minte cu piticul mare.

Păi dacă n-aveam treaz piticul beat,

mi-o luam pe spinare

oricând, oricum, gândeam

muşcă şi fugi!

Că doar el era mai mare şi mai tare.

 

Când am plecat să joc la Liga mare

pitici mei s-au îmbrăcat în zale de cuvinte

 şi tot mă îngânau în clipele revoluţionare:

duşmani scuipă-i în gât

in timp ce ei scriau bestsellere de zor

bani s-avem! Şi ce mânca…

 

De la un timp, pornirile exagerate s-au rărit

Ie-a potolit prea multa judecată.

 

Mi-e teamă să nu-i fi înghiţit

inert pe năsălie să-mi fugă printre dinţi

aceşti  pitici, rămaşi orfani

şi să-mi ratez din nesimţire

petrecerea cu diavoli sau cu sfinţi.

Levitaţie

De spaimă că neuronul îi va muri

Poetul bău şi nu mai gândi.

 

Deus sex machina

Sătul că zeii de acum au mai multe Afrodite decât mine

mi-am luat un Maybach tocmai bun pe post de ceasuri

-piesă de fiţe din flota de uscat  a cerberilor îmblânziţi de mine-

destul cât le croiesc pe-un borş

un look de gingaşă purtare,

când vor ieşi la rampă

să facă reverenţă

în faţa neamurilor proaste.

Nu-i microfonul altul decât omul

rostogoleşte plinul şi îngroaşă golul

ştiţi vorba: cum e turcul şi pistolul.

 

Cu banii câştigaţi să ticluiesc vorbe seducătoare

prietenilor mei,  searbăzi la poezie

-Lettres d'amour, meşteşugite  à la carte-

pe topul de hârtie

vocea să tune în bolidul de împrumut

ce lasă-n urmă turma de oi, în bici să fie prefăcut

înscrisul Deus sex machina

N-a fost prea greu să-mi intru în rolul de machior

eram în curul gol, ascuns sub frac,

decapotat şi plin de mine

lansam  bezele, drumul mare

e cel mai scurt când îngerul devine drac.

 

Fete de bulivar  cădeau lipici

năvod eram pentru plevuşti, guvizii înşiraţi pe aţă

sătul de roiul de silfide, maţul gol,

le împingeam dinspre pluton în faţă

şi nopţi de nuntă contabilizam în fiecare seară.

 

Finalul aşteptat, divorţ intempestiv,

voiam ceva mai special ca pentr-un om de rang înalt,

un accesoriu de trend, precum vreo cârjă episcopală

o fiară, leul ce pândea mereu lumea din bazalt

colecta de ceasuri, iaht de pricopseală.

 

N-a fost atât de greu să-mi trag remorcă

la primul club de fiţe, căzut în cale.

Aveam acelaşi trup, dar Maybach sub şezut

Puterea mi se îneca în damful de mahorcă, snop de chei şi yale…

şi nu mai pridideam, doar cotropit mă amăgeam

de-atâtea frumuseţi, tapet pe limuzină.

Prostia aprindea pe chip lumină

păcat de sidefiul geam,

producţie pe bandă, smog, rugină.

N-a trebuit să-mi schimb năravul, nici chipul stâlcit de grimase

eram un om lovit de-atâta personalitate.

Şi-acum privesc tot filmul devenirii mele

-chiar şi de-o noapte, în crepusculul de miere.

Aveam madone, şiruri de ales

din ciupercăria de bere

dar am plecat singur

cu prea plinul de prisoase

să fac dragoste pe încercate

cu Maybach-ul meu de-o zi şi de-o noapte,

să dau iama-n străine cuibare

a doua zi eram în club doar moralistul

ce anunţam Apocalipsul.

 

Ştii, are belciug în sprânceană artistul

şi-n lobul urechii steaua inoxidabilă,

 clipsul! 

 

 

Idolului meu!

Pentru tine am dansat în ploaie

şi am îngheţat sub grindina ratărilor,

cântam şi credeam că tu mă auzi,

eram cu lancea în dinţi şi fără pavăză,

în marşul tău înspre podium,

sufletul meu necunoscut

alături de altele, mii.

 

Ştiu că eşti mai puternic decât mine,

deasupra tuturor

închid Iadul

celor care te-au hulit

şi au râs de tine

cu vorbe grele.

 

Ce dulce urcă gândul

ca  visul unui înger din livadă

şi peste noi Raiul.

 

Nu râde de mine, prin tine, eu iubire sunt ţipăt şi steag,

în clipa victoriei voi stârni vulcanul,

ei să nu mai fie nici amintiri, nici dureri

şi nici zgură

doar ploaie de vară.

 

 

Buhaiul cu guave

Între râme şi gladiator,

Cezarului i se dă în bobi la umbră,

în orice moment, consens zburător,

gâştele iau o pauză din greva regală

şi picură din plisc torente de ploaie,

să-i vânture din păr paietele lenei.

 

El e suveran peste pâinea de la circ

nu  simte decăderea,

nici uneltirea cum sapă viclean

priviri din culpă,

smintite tăceri

gâdilă homarii, uitaţi în scorburi de miere.

 

Mirosul exotic, decorul  e vinovat

acoperă prea plinul suveran de guave,

adunarea lihnită  exultă,

garda lui Pretor adoarme absentă

 dar ştie că ordinul nu se predă

ciuguleşte din moarte, ciosvârtele de insultă.

 

Din spate, întâi ca un junghi,

apoi cât o fântână de sânge

buhaiul plesneşte şi cariile şoptesc

printre dureri sfărâmate

“şi, tu, Brutus?!”

Trădarea cu miere, te unge?

 

Oratorul   ridică octave de slavă

trădarea urcă în tron, ca ameţeala,

şi gâştele reiau, capitolian, ciondăneala cu sete:

Ergo bibamus!

 

 

Licuriciul

Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele

i se spunea simplu Licuriciul,

avea palat păzit de grauri,

ciorile-i duceau trena

de la genunchiul broaştei,

cât să fie cocoţat

în paturi din harem,

corbii nu-i ciuguleau ochii,

pupau doar palma şi lăudau Mărita administraţie

pădureaţă.

 

La drumul mare, lotrii zeciuiau ca trântorii de-a valma stupii

în staul, foşgăiau guzganii şi dictau dreptul

de a fi cu toate drepturile vită

Iar sus, în foişor, unde balega nu mirosea,

apărători stăteau de veghe peste tecile de brusturi,

ca nu care cumva puhoiul de ostilitate

şi noul vânt care bătea de peste dealuri

să-şi ia avânt şi să rânjească

privind parada ţiitoarelor de pradă.

 

De foame şi de viaţă grea se sfâşâiau

şi viermuiau printre grăunţe dobitoace

şi blana şi-o dădeau pe biruri

şacalii – peste vânat – treceau rânduri – rânduri

-în pături conducătoare –

spectacolul perfect,

organizau zapcimea  şi alegerea întâiului sus pus.

 

Muştele cu imperiul lor 

iar fustele muşcau pământul

sub prea apăsătoarea lui luminăţie.

O seamă de condori

vegheau ca strălucirea să nu clipească,

să nu se stingă licuriciul,

roiuri de miere să curgă-n veselie,

cămărilor să nu le scadă gravitaţia

prea binelui să-i crească imponderabilitatea

şi nu care cumva  felinele de companie

să-şi piardă din puterea de seducţie

ori să le bântuie anorexia

pofta de carne să le scadă în abatoare.

 

 

Marş

Duhneşte pădurea,

adâncurile miros greu,

trafic de organe,

 incest,

 sperjur,

 mitocănie,

atâtea frunze

cât să pui de-un marş

iar răul să-l mesteci

în borhotul

vremii.

 

 

Gol literar

Cine mai are nevoie de ficţiune când stadioanele sunt pline de intrigi? 

Există o literatură a gazonului,

chiar dacă opera e colectivă,

simţul estetic şi nativii

fac peluzele să exulte

la fiece insinuare,

jambierele sunt trase în paragrafe simple

dribling la epitaf,

prapurii sunt petarde şi steaguri.

 

De morţi se strigă şi de mama lor!

figuri de stil lovesc în predicate,

faulturile la limbă nu se sancţionează,

arbitrii n-au academii, doar cărţi jucate,

pe ei sunt câinii şi reduta-i viole(n)tă

iar criticii nu văd decât jargoane înfipte-n adversar

iei cupa, Aleluia

iarba, osuarele,

antonimii şi jocuri lexicale se uită!

rămâne scorul final.

Sub bolta emoţiilor de diferite culori

nimeni nu prinde alegoria,

diftongul cu bombeu cum rade scăfârlia,

tribunele se aprind, când patriarhul critic le insultă.

 

Privirile alunecă pe ceas şi pe tabelă,

metafora se trage într-un corner cu dichis,

vocativul aplică adversarului o interjecţie, centrează

jur că l-a lovit, penalti clar!

arbitrul lasă jocul să curgă,

trei figuri de stil înalţă,

 alineatul nu-i în ofsaid,

 balonul revine în careul de cuvinte,

portarul ia printre picioare

doar un semn de exclamare

sau adjectivul  substantival

iar autorul câştigă un timbru literar,

când e pe val.

 

 

Flit şi ocaziile se răzbună

Mi-aş fi ridicat aliniate de intrigi

titluri fotometrice,

poze în chenar şi trimiteri pe întâia foaie,

dacă aş fi ieşit cu tine la Gala premiilor VIP,

m-ar fi întrebat cultivatorii de senzaţional

de ce-ai venit, de ce-ai plecat

dacă mai eşti “salcie la mal”.

Refuzului meu, ia-i zvârlit “go to trash”

precum unei fotografii voalate.

Nu ai mai sunat şi sufăr din prea mult răsfăţ,

pe umărul meu s-a lipit o aşteptare.

 

De ce nu vii, de ce nu-mi pleci?

N-aş fi vrut să fiu doar personaj de tabloid

şi acum mă visez pictorul singurătăţii tale revanşarde

 în doi, până şi absolutul e mai puţin recalcitrant

Nimeni n-a surzit timpanul de ştiri

ce zici de cei care ne însoţesc pretutindeni cu gândul?

 

 

Future in the past

Unii se nasc uituci,

alţii se formează cu timpul

şi nimeni nu e împotrivă

de ce să deschizi cursuri de castelani,

când ruina e chipul

bătăii de joc?

 

The future is landing

trecutul e cenuşă.

 

 

Violet pe deplin

Patimă, m-ai făcut să ard în ţoale violete,
O viaţă am  dedicat religiei şi chiar o moarte, morţii.
La idolii tăi m-am închinat ca  un nebun fără sânge
Ia furia mea, acum sunt violet pe deplin!

 

 

Să ai ce bea!

Mă chinuiam s-o-ntind

ca printre degete 

mustaţa-ntoarsă,

sughiţul

mă trăda.

Iar dincolo de uşă, o uneltire,

şi dincoace de uşă, cămaşa pe mine, spartă la nasturi, lipită de spinare.

Mi-am spus, cu icnet clătinându-mă -

“lombago-mi domoleşte transa, muşcă din cuvinte osul,

fulger de durere,

deşi nu sunt lovit,

 parol,

de-onor,

sunt numai istovit.”

Şi-ntreg privit-am,

cum linia dreaptă mă chinuie când caut înălţarea.

Speram,

ca de atâtea ori paharul să-mi cabreze clătinarea într-o parte,

paharul pentru mâna stângă

şi paharul pentru mâna dreaptă,

poveşti sunt multe de amor.

( Vitralii clănţăneau,

pendula-mi  clipocea în negru-gurguliu,

pustiu nu doar în vintre, în gând voiaj de nuntă).

Iar peste drum,

lămpaşul roz dă  semne deocheate

când iute mă încing, degrabă strada trec

nu mai ştiu când, îmi suflă în tâmplă brancardierul:

“dar asigurare ai?”

 

 

La şcoala de dans

Îmi scuip banii de dinţi

în coma de fiecare seară.

Plămân, mă disperi

îmi vomit până şi sufletul.

şi ce dacă-i Lăsatu’ Secului?

Nu am răbdare

să-mi iert principiile

nici să-mi astâmpăr desfrâul.

Ce mai?

Sunt un ratat

Nu mă doreşti?

Ştiu să fac proteza

pahar

şi lăsatul sexului

obicei de dans.

Sunt dintre cei care tac,

scutur grimase

în iureşul poftelor.

Sunt un piron

bine înfipt,

 un implant,

în decadentul tău joc –

Di-mano!

Proteza pe nas

sigur e restul.

 

 

Pastel

Plopii sunt atât de olfactivi

de seamănă cu unii dintre prietenii mei,

trag pe nări şi bruma de repaus.

aş fi avut o poftă de afirmare

prin Hyde-Parc,

să-mi trag talcioc cu gânduri despre cum aş vinde asfinţitul

şi apoi să fiu o clipă, un om cu braţele deschise.

 

să am discipoli mii, laureaţi ai cauzelor mele.

 

 

Of, Feldmareşale!

Ţi-am tocmit titlul de Feldmareşal,

să ai virtute

 nu pentru judecata de apoi

a eroilor uitaţi în osuare,

ci pentru a combate apt

pe frontul de cuvinte,

să ne conduci predicatele

cu ţinută;

 gândurile să ne fie victorioase.

 

Altfel, eu fac omor de grad.

 

 

Socialiştilor-kaviar

Le-am rezervat o insulă

cu loc de verdeaţă,

unde cântă pruna-n strună,

să aibă loc de practică

două ore la televizor

cu o chibzuită raţie de hrană

plus juma’ de banană,

mango pe de trei

şi drept la vorbitor când

Măritul Soare va lătra

cu voce guturală

tot binele promis

şi le va da voie să-şi tragă

colac de salvare

capacul de la budă.

 

 

Refuz

Când te rugam ceva,

mă puneai să-ţi număr indienii de pe spate,

când te sărutam,

ziceai că miros a usturoi,

când săream pe tine,

zicea-i că-s balenă

dar nu te deranja portofelul:

 

dimineaţa

era cu mult mai uşor.

 

 

Tricouri Oxford

Nimeni nu a dat cu flit cariilor din lemnul băncilor şcolare

nici o ecografie n-a scos din perdele zvastica

din spatele catedrelor cu NIR

şuieră vânturile  nostalgicilor

de se amestecă totul,

manuale duhnesc de cultul genialităţii

-tratate care îi învaţă calea spre ratare.

 

La cotor metafizica-i zdrenţuită,

în clasă nu stau locului tineri cu tricouri Oxford

visează  să fie olimpici

în matricea profet-maestru-ucenic.

 

Ca un phoetus în formol

viitorul e sigur,

enciclopedic

ca tristul trecut.

 

Toţi supradotaţii vor umple ospicii virtuale,

pentru analişti vor fi câteva locuri limitate,

genialii vor întinde pe pâine opere de debut,

la târgurile de joburi profesioniştii nu vor ieşi la număr pe abac

doar zvârlugile, pregătite să intre-n haine de partid o să ajungă în faţă

şi restul se vor hrăni din măreţul trecut.

 

Din iluzii şi pierderi,

cum vrei să ajungi cineva,

fără să te înscrii în regimentul de cotizanţi?

 

Nu fac apologia corigenţelor mele,

nici nu compun diatribe cu succes garantat,

dar nimeni nu m-a întrebat despre viaţă

la Bac,

ce note am pe diplome,

ce academii mi-au învârtoşat sinapsele,

câte medalii am la butonieră

doar ce ştiu să fac şi cum adun în săculeţe valoare

cum să topesc în ceaiul de fructe

toate profesiile mele

 

şi timpul le soarbe.

 

 

Din tine aş rupe

Din tine aş rupe o bucată de carne vie,

un umăr,

să devin clonă perfectă pentru tine.

când tu nu vei mai putea să fii,

îmi voi trimite ucenicii să-ţi joace rolul?

 

 

Avem nevoie de nemţi!

Întotdeauna am avut nevoie de nemţi

nu doar pentru filosoficele lor poeme

-iluminaţii Şcolii Ardelene le-au rescris şi tot rescris.

Din temelia culturii de chirpici

s-au ridicat cu o naţie

să cumpere, nu să ia, tămâie şi lumânări din paraclis.

 

E de prisos să vină azi

vreun şarlatan al metafizicii,

un oarecare disident necunoscut nici de neveste,

glosând din evanghelii, scrise de alţii,

le predică laic

vreo poveste.

 

Rânjeşte cu ai săi din limuzine.

 

Culturnici din protipendadă,

tocmiţi de vechiul regim,

cu burse germane şi pisici berlineze,

pentru poza de grup a revoluţiei culturale

pe duşmanii partidului să-i înfiereze.

Şi acum în libertate, în plin capitalism,

să ne interpreteze entgegen.

Lumea vorbeşte ca la radio şanţ despre inundaţii şi cataclisme

Ce mai vreme de bârfe pe metereze?

 

Avem nevoie de mai mult

decât de ăştia!

M-am săturat de ei

mi-e dor de burta mamei,

(de cultul muncii, de respect şi de industria germană)

vrem Dinastia şi regii noştri apărători de ţară

Vai de iluzii şi dumicaţii împărţiţi pentru vot

şi să ajungem să ne alunge aleşii afară

sau să plecăm şi să-i lăsăm singuri

cu microfonul minciunii la gât

ţinut stindard

portocala muzicală, flaşneta în gheară.

 

 

Contracepţie

De teamă că fiul va muri,

tatăl în batistă slobozi

(pe o temă lansată de Ioan Es Pop)

 

 

 

Misterioasa doamnă L

I-am poruncit să nu mai fie poşta iluziilor, măcar ispravnică de poştalion

în vremea dintâi, din foi de ziare făcea tunici de război şi din petunii, vele de plecat pe mare

în piaţa cu sârme şi impresii revolute îşi împletea saftea de spin.

 

Striga  o dată din poftă şi a doua oară din sevraj

ridica Madam L munţi de ciolomade,fără să ştie că la ospăţ

erau tot ei, cu alţi ochelari pe nas, dar cu aceleaşi dungi pe creier

urme de la chipiu.

 

Însăila croială de verb aprins, o dată, la tivul devenirii

şi n-avea loc de sufletul sufletului nostru  întins de-o tainică plăcere,

zale peste hoit

 a doua oară,

năvodul întins de păianjeni în unghere.

Acum, s-a prins şi s-a încins

 e prea târziu de morărit iluzii, o toamnă grea ne dispreţuieşte

nimicul colcăie -hazna - deasupra ca o stare

pe Soarelui, în trup de lună plină, sub nucul de mătase,

tăcea.

 

Pipa de zor şi din cristale

însăila negoţ cu tot ce se petrece

prin geam plecă plutind, spre nicăieri,

doar îngerii să stingă flama,

să rămână cărămida rece

nu, Doamne, să se-ntâmple.

 

Mai bine decât azi sau mâine, ieri!

 

 

În lesă

Am învăţat să-mi chibzuiesc mârlănia

nu-i dau valoare, nici rang,

o ţin în lesă,

în stare pură.

 

Voi fi lipsit de apărare

în faţa vreunui asalt nimicitor?

Am să-i asmut puterea  într-o ripostă de clisă.

 

 

Imposturile

(1) 

bărbatul ajuns  se remarcă singur

pantofi cu cioc Via Napolitane

parfumuri dulci-înţepătoare

rictus la volan musai

şi gipane.

Vorbeşte apăsat şi calcă,

din gâtu-i gros un râgâit sonor,

iar burta-i căzută pare prelată.

Nu doar o domnişoară despuiată

la petreceri îl îngână -

sunt minim trei, că restu-i de rezervă.

Afară e flancat de body-guarzi

şi înăuntru, camuflat de sfârcuri.

 

(2)

Femeia de condiţie-i veşnic nefericită.

drept e că s-a lecuit de aceleaşi turnee

dimineţi cu roua-n Baden-Baden

prânzuri dezgolite

Chateaux-urile Loarei

seri stropite cu spumant francez şi shopping. 

Aceleaşi acareturi de faţadă

fireturi, gulere şi diamante.

Ar vrea pe veci

brăţări calde,

băi cu public,

aburi moi peste umeri,

thalasso-terapie.

S-ar duce ea deîndată

pe-o insulă cu bestii încinse,

nu doar s-o vânture  din alte evantaie.

 

 

Torţionari la cazinouri

În goană închiderii belciugelor la pontoanele cu iahturi

şi de prins ultimele polonicuri de kaviar şi baluri şampante

la gât cu lanţul gros şi de braţ cu dame şarmante,

au uitat să tragă băieţii fermoarele de la corturi.

 

Ce-au fost şi ce-au ajuns uitatele capete de cretă?

parcă n-ar mai vrea să se ştie cum legau perele în plopi,

în semn de recoltă

şi dirijau încolonarea micşunelelor în defilări de şchiopi,

ca slugile la vie o boltă,

acum sunt investitori de seamă, se-ntrec cu alţii pe planetă.

 

N-au mărunţiş de ridicat Panthenoane pentru eroii gropilor comune,

aspiraţiile lor galactice n-au seamăn şi nici replică,

în cazinourile lumii nu se caută ţinuta academică

doar biografii poleite de conturi în ascensiune.

 

Nimeni nu-I mai întreabă de ce au dus  boii în paraclis

cum de-au reuşit să mute vântul şi visarea în necropolis?

Şi cum se plimbă în Ferarri

toţi sforarii şi lingurarii.

 

 

Cred că sunt într-o mare derută existenţială

în cadranul orar al aceleiaşi zile

trebuie să fie în două aşezăminte diferite:

cu paharul gol la o degustare editorială

şi cu sufletul plin în arenă,

alături de idolul meu

care se bate pentru finală.

 

În ambele locuri se strigă catalogul,

dacă lipsesc din tribună

băieţii zic că am abdicat, precum un rege deposedat de regatul vinului

sau că am căzut răpus de ciorapii de plasă,

dacă nu răspund prezent strigării editoriale,

pierd licitaţia poemului meu în suferinţă.

 

Unde să plec, cum să mă petrec?

Indecis, chem la apel liberul arbitru

pentru decizia chibzuită.

 

După deliberări de ceasuri, 

poemul îl  livrez octavelor tribunei,

mâna cu paharul gol o dau agentului literar,

iar eu plec viclean

 spre aşezământul neliterar

unde „nu te plouă, între două ”.

 

 

Nu pricep

Nu ştiu de ce, dar pe mine memorialiştii de serviciu

mari interpreţi ai adevărurilor absolute

mă sperie şi îmi provoacă stări de disconfort.

 

Lingând dosare, îşi fac impresii despre trecut,

din haldele de steril ale securităţii

ridică statui şi

de pe soclu dau sentinţe.

 

Precum un ciubăr cu mâncăruri regurgitate

deşartă iarmaroacelor publicistice, generoase oferte editoriale

nimic mai greşit, istoria nu e cuprinsă în pagini prăfuite

ei, precupeţii confortului propagandistic,

pentru a înţelege un  anotimp şi personajele care i-au dat savoare,

trebuie să fie pătrunşi de dilema portului de mănuşi

şi să cunoască semnificaţia gropilor comune,

altfel nu sunt decât  nişte coţcari

ai intereselor de spin

nu spun înţeapă şi acest prezent.

 

Iar la corvoada mărturisirilor

 scriu greu şi cuvintele nu se eliberează,

gândul meu e prea consecvent

ai parte de adevăr sau nu

până să-l poţi pricepe?

 

 

Regele meu

Bunica mea a cerut să fie insoţită

în greaua trecere a vămilor cereşti

de un portret

al unui domn,

strecurat sub rever

ca un mister.

 

Prost educat şi lipsit de înţelegere,

am crezut, la vârsta minciunilor de alţii mestecate,

că domnul nu e decât un amant

pe care eu, juvete,  aruncat în joc,

 n-am voie să-l mărturisesc.

 

Urcat în pod, după comuniunea sa din groapă

-dragoste, pe veci aşezată-

am descoperit figura celui ales

în pagini de sepia

era Regele meu.

 

 

Care rezistenţă prin cultură?

Revoluţiei maghiare, i-aţi dat o ripostă de cafenea,

când Imre Nagy era ucis la Snagov,

voi mari intelectuali în devenire

duceaţi iubitele pe lac şi fluieraţi în vrejul de papură

cuvinte anodine.

 

Invaziei din Cehoslovacia i-aţi răspuns

-cum ştiaţi mai bine-

aplaudând cu plecăciune, sub balcon,

când Ceauşescu mima desovietizarea. 

 

În Primăvara de la Praga

sufereaţi de-o astenie colectivă,

la Gdansk, nu v-am găsit

trâmbiţatele principii de solidaritate

vă pitulaţi în spatele traducerilor heideggeriene

-semn de deschidere către asfinţit-

convulsie spastică a adormirii

într-o confortabilă rezistenţă prin cultură.

 

Nu l-aţi iubit şi nu i-aţi închinat osanale

-erau prea falnici adulatorii-

micuţi în grad şi neînsemnaţi

v-aţi bucurat de burse humboldtiene.

 

Şi nu-i un merit că n-aţi catadicsit

să scrieţi verbele omagierii.

Acelaşi leopard şi gard vopsit

reflexele de azi acuză, nu scuză stigmatul tăcerii. 

Intelectual, trăiaţi tot vegetal,

din compromis, mai creşteţi o oarecare volubilă carieră,

nu v-aţi servit carne de tun cu pieptul în aval,

căpuşe ieri, căpuşe azi, în noua eră,

când semenii mei îşi dădeau prinosul de viaţă,

tot sub balcon;

voi pregăteaţi în grabă chiar soclul.

 

Semanticii uitării noastre,

durerii că nu am avut vârsta şi puterea de ripostă,

am fi vorbit în agora tăcerii voastre,

oferiţi acum, neîntrebaţi, din Olimpul creponat,

vitejia de zdrenţe.

 

 

În cor

Mergi drept, ziua victoriei e aproape,

în pasul tău freamătă un veac de speranţă,

ţine capul sus, în calea furtunii,

în tine s-a adunat tot ce-i mai drept şi mai bun

din multele generaţii de eroi, plecaţi în lumea drepţilor.

 

Deasupra ai cerul de aur,

pe aripi, milioane de fluturi,

prin tine suflete istovite îşi caută dreptatea,

în tine e forţa şi puterea,

mândria şi gloria neîmplinită,

porneşte cu piciorul drept

zbori pe calea dreptăţii,

nu trebuie să ne răzbuni,

doar să ne aşezi în braţe

cupa victoriei, iar noi să cântăm

cu paharul în mâna dreaptă:

Campeon, Campeon, Campeon!

Campeon, Campeon, Campeon!

 

 

Operator, aşteaptă!

În staţie nu găseşti, cum ai crezut,  un platou de şoapte mişcate,

brusturii  nu joacă azi ţonţoroiul de frig sunt piese terminate, 

trepiede băţoase,

 în castingul melcului, zumzetu-i lipsă la apel,

prin gară viaţa nu-i cadru de filmare, mă disperi!

 

Liniştea de aici doarme perplex somnul dispreţului,

pe şină, zbuciumul minţii în chip de bălărie,

zace amorf şi aşteaptă cristale să ţeasă frigul deşteptării.

 

Când nesimţirea pluteşte, iar sperietoarea are minus la pene,

nu-i destulă tăcerea, nici pentru un făraş,

trenurile nu vin, nu pleacă, n-ai pe ce să faci zoom,

melcul zace în casă, încă o zi de filmare ratată.

 

Rămân pe peronul din dreapta cu amintiri, aştept poştalionul,

răul neterminat din istorie îşi caută scribul smintit,

inchiziţii, reforme, regi blestemaţi  învolburează adâncul,

personajele au carne de poveste,

termin scenariul, te chem la filmare!

 

 

Fatalitate

Bunicul meu, preot de ţară,

mutat între uitări care plâng,

ascultă cum hârâie placa stricată a Eroului Uniunii Sovietice

 prin despărţiri care râd,

vecinătate întru veşnicie,

 odăi şablon, stele care cad

şi îl tot îngână:

“la ce-o fost mai bun Dumnezeul tău?

suntem oase

avem aceleaşi obsesii,

în Duminica luminată,

acatistele multe,

mai contează că eu am ucis

şi tu ai miruit?” 

La masa cu pomeni gustoase

suntem totuna.”

 

 

Lista lui Schindler, românul

Taci?

Tu eşti parte din răspunsul întrebărilor mele legate de nemurire,

învinşii pier pentru că-şi înghit limba

într-o mediocră subminare a dreptului la apărare,

taci când ai poveri  şi stigmate de dus,

dar când neamul tău a dat lumii

ca drept între popoare

pe unul dintre ai tăi 

cu o listă mai vie decât a lui Schindler,

n-ai dreptul să-ţi plângi nenorocul

şi să taci.

 

Un primar din oraşele de sus,

Bucovină uitată,

Traian Popovici, acum drept între popoare,

pentru că atunci  în plină teroare

semna paşapoartele vieţii, împotriva morţii,

la început firav, pe un colţişor de masă,

un nume de mamă, cu un fiu, apoi câte un tată,

pentru ca strada să-i ceară în genunchi salvarea

contrasemna cu cerneală albastră

alte adaousuri de nume, prenume, pe spatele actelor din inimă

înmulţind exponenţial dreptul la viaţă

şi scăpând gardienii de corvoada

înfierării braţelor cu milioane de cifre.

 

Deschizând porţile vieţii

a închis coşul de fum.

 

 

Balada

        Ana către Manole:

           “ai mere?”

-        Am o părere.

 

fă-te că te faci zid,

în calea atacului meu

şi lasă-mă să marchez

când te scap

în poarta stelelor.

 

 

Conrad

 

Aripiloarelor Delta, plecate din Cape Canaveral, nu doar să vânture praful din cer, precis  să-i dea de urmă Ochiului lui Dumnezeu – ce i s-ar zbate pleoapa de nu s-ar aduce prinos lui Melchior Cibinensis, alchimistului care  pictase cerul cu pucioasă între câine şi lup, pietruind Calea Lactee cu poftă de luminat bolta, cel dintâi.

 

În fiece noapte, artileristului cetăţii Cibinului pe nume Conrad, venit din Dombach să umple cu flinte rastelul din Arsenal, cel puternic i-a sădit frica zădărniciei, iar cel dintâi cărarea pe umerii cerului pentru că altfel nu putea doar cu mintea, în praful stelar şi infinitul despicat să rânduie primul în lume – din pulbere, nebunie, salpetru – şi să proiecteze racheta în trei trepte, minunea secolului XVl în Coligat, secretul de azi al NASA, aripioarele Delta moşite în Sibiu.

 

Am zis-o!

 

 

Aşternutul reginei

În împărăţia uitării

domnea o înţelegere senină

nimeni nu-şi mai amintea

primele violuri,

ultimele iubiri,

trecutele trădări,

dureroasele jertfe.

 

Era o pace nevinovată

ca la început de vremi.

 

Doar cronicarul

purta stigmatul

cuvioaselor purtări

de dinaintea

cataclismului

afazic.

În lipsă de subiecte tari

răscolea prin haldele sterile ale imperiului

şi ce găsi

deodată?

Crâmpeie din jurnalul moliei,

cum arăta aşternutul reginei

după o noapte de muscă

-împreunări nefireşti-

condiţiei stupului,

când regele era plecat să biruie trântorii,

consoarta, cu trupul despuiat,

lua o pauză de principii

n-ar fi ridicat coada,

aventurii de-o noapte,

dacă nu i s-ar fi promis

o dublă suveranitate

-un compromis-

peste flori şi rahat,

aşa suna mărturia,

un fel de dihotomie

a raiului

cu istorisiri de la ţânţar, la armăsar

şi o platoşă de gardian

 

Istoria se scrie din intâmplări mărunte,

cu litere mari.

 

 

Avort 

Când va face blogul bere

şi nea google gogonele,

Omul nou se va naşte.

Şi nu o să mai poată de bine

să-şi încapă în piele.

 

 

 

La firul ierbii

Sub brusture

viermuia cu plictis,

un neam de târâtoare.

 

Până ce într-o zi,

un bărzăun,

ciupit şi tras la patru ace,

veni din depărtări coloniale

de-a dura, întâmplări prin viscerale

şi răscoli milităros

sminteala creştină

clădită în obişnuinţă,

cum ar fi înţeleptul cu orbul de la găină.

 

Şi ce potop de ocări

au aţâţat împotrivă-i

 i se strigă că tulbură indiferenţa

şi aduce reguli turburelului,

că vrea purtări prea domneşti

de la roiul în straie de paradă.

Pentru ce să-i arunce picioarele de doi metri

ocheadă fulgerătoare.

 

Ce are în tolbă? Balonaşe cu miros de mentă?

pentru împreunarea păduchilor

sub tâmpla cu bigudiuri durdulii,

tocmai bune să le azvârli pe centură,

la şoferii din tiruri

ceva lovele. Doar nu le pui pirostrii.

 

Printre sulfine se şoptea comisioane

impuneri paltonarde, cum ar fi

răspărului de coate goale

lavalieră de partid,

babeţică şi suzetă la osanale,

greieri cu harfe şi râme potcovite,

cosaşi, înhămaţi în corset de luptă

îşi suflecau aripioara până la poale,

răpciugile nu puteau să-şi trădeze felul şi nesăbuinţele

şi nu se lăsau lesne cotropite

de nevoi de care nu era nevoie.

Saltă popor putirinţa şi neputirinţa

fă-ţi loc cât de cât în bărcuţa lui Noe. 

 

 

Pe drum

Lasă braşoavele

urmează Sfântu Gheorghe

niciodată oază saipului

Naş, pitarule!

 

 

Iată poetul

(lui Ivan Tresoldi)

 

Papa l-a ţinut de mână

mult după ce a îndrăznit

să-i caute sfinţitele priviri

în necuvânt.

 

Era la vârsta întrebărilor,

tăcerilor pontificale,

le-a răspuns scriind pe zid:

“Cine aruncă seminţe în vânt face să rodească cerul”

 

Avangardei i s-a redeschis

prin hoinăreală, uşa străzii

iată poetul!

 

 

Ritei mele

De drag, o stea

 “i”rima mea.

 

 

Cache&cookie

Memoria se aşează pe creier ca nişte felii,

zic discipolii lui Hipocrat.

 

Gânduri au toţi, puţini au idei

se vaită filozoful

tu ce ai în brainstorming?

 

Poftă de chifle şi băi de clăbuci,

plăceri consumeriste,

zulufi prin chepeng, cu başii pe ţâţe,

adrenalina lui carpe diem

te apasă?

zise doftorul de trup

lipind stetoscopul de câini şi mâţe.

 

Eşti sigur că dincolo de tine sunt doar himere,

doar ştii

amintirile nu au decolteu

şi nu se lasă tăvălite în cornetul răsucit din ziare,

în nopţi de  vipie şi jar

strânge arvuna şi taxe de la ghicitoare.

 

Dar n-ai destulă memorie de ram

dai got to trash

păţaniilor unui nefericit?

replică filosoful.

Viitorul aşez în tabele

XL

dă click pe Delete.

 

Te bântuie demonul plăcerii

-strigă cel dintâi-

şi guiţă porcul din tine,

zici că ai noroc de Giga de Ram

lucrează cu Ignore, prea scriu atâţia, tu şterge

fă gol în mulţime

cu mitraliera sau zvonul că se dau de pomană grisine.

 

Şi poţi goli memoria cash sau să ştergi modulele cookie

doar în computer, amice!

În viaţă nu totul e google,

mai sunt biblioteci

dă-i bibliografiei sacul cu orz şi niscaiva bice

întoarce-ţi făţarnica purtare,

revino-ţi!

E-Pad-ul e marfă

şi te ţine bine în ghiare.

 

Memoria rămâne adevărata intrigă, literatura vieţii,

ştiu că vrei să trăieşti în poveste,

aşa că adună bureţii

de pe tastaturi pădureţe.

 

Dar circuitele tehnice nu ne vindecă

durerea de cap,

când uiţi devii legumă şi no signal pe ecrane

setează-ţi gândurile,

fii ceea ce ai fost

nimic mai puţin

dar nici mai mult

pe stick-urile memorând ghinioane.

 

Şi filosoful goli memoria cookie

dădea click pe colivie

fuga-fuguţa pe foldere

se întrece Ahile cu broasca ţestoasă.

 

 

Trei Doamne şi toţi trei

Când moldoveanu citeşte pi chat

ardeleanu se dă pe hintă

capitalistul umblă mit stock

pe Victoriei, Ave, nu-i

poşeta… poşeta… poşeta

 

 

Paradox 

Iubeşte-ţi viaţa, pierde-o!

Urăşte-ţi existenţa şi o vei câştiga în ceruri

precum în Biblie, din alba-neagra.

 

 

Orbire 

Nu vezi nimic prin ochianul

de la toba de eşapament.

 

 

Înţeleptul şi Regele

Prin coşul pieptului,

bătrânul a exclamat fumul ultimei ţigări,

nu l-au ucis gardienii fricii

sau brigadierii morţii,

cu zvastică în suflet şi seceră pe braţ

nici disperările, nici remuşcările

-ar fi dat, nu un cal pentru un regat,

o herghelie-

a închis în el, precum un sfânt, toate durerile,

a plecat puţin mâhnit,

semenii nu i-au împărtăşit crezul:

libertate şi regat.

 

S-a dus să adune cavaleria regală

jertfită, niciodată învinsă, gata de luptă

dar pentru o altă împărăţie

mai bună şi mai dreaptă

şi de nici o căpuşă morfolită şi suptă!

 

Suveranul îşi supravieţuieşte exilului

e copleşit de ignoranţa poporului

ce şi-a făcut republică, copită de Michiduţă triumfal

şi nu-şi dă seama că i s-a pus deja şaua pe spinare,

moartea a apăsat pe lacăte şi pe clanţă

sistemul călăreşte, striveşte

cine să mai scoată din minte

ochelarii de cal? 

 

 

Bunica nu joacă în filmul lor

Am auzit că rochia de bal a bunicii

impersonal răstignită între bolduri

îmbracă, nu însufleţeşte

manechinul cu braţe de ceară

de la intrarea în muzeul Dicasterial

-pe post de primadonă-

fug să denunţ falsitatea

se coace pe jar castana amară.

 

Meşteşugari de olane, tocmiţi la plata cu ora,

potcovari, şelari şi croitorese adunaţi de prin sate

mai întâi să spele în racle pecenegii

şi apoi să care runele pe scări,

n-au cum să joace roluri de custozi,

chiar dacă regizorul e zmeul partidului majoritar

şi toarnă un nou clip electoral

fiind dus ca ţambalul şi scripca pe braţe de nişte rapsozi.

 

Crescători de pitpalaci pun volane rândunicii

şi ciorile-s vopsite, afară-i grajdul pe şine, în lesă-i leopardul

peste foc, vârcolaci vântură gaz din foale,

actorul ţipă că-l arde buza după o cinzeacă

şi motorul huruie ca pianul tras pe scări

bufninţa, de ciudă că nu e distribuită

pe post de coţofană şi n-are loc pe listă,

trage de un fir şi dărâmă şandramaua

astfel semnă din plisc capitularea

strigând: e circ!

Rochia trebuia să îmbrace o existenţă.

Când am ajuns se spărsese târgul

peste esenţă.

 

Pecenegii  duhneau a timp pierdut,

de pe scări plutea ca o boare

un trup aproape cunoscut,

un zâmbet de poveste

boltea cadrul ca o fire

precis era o viaţă

dantela avea pulpă

rochia avea carne.

 

 

Bădia şi Ginsberg

Când unii îşi pregăteau seducătoarele arme

şi o invitau pe Bette Davis la prânzuri dezgolite

asta când nu schimbau chibriturile Uriah Heep cu brichetele Holden Caulfield

prin lanuri de secară, la ai mei – la ţară –

tăceau muzele şi vorbeau kalashnikoavele

rămase din războiul în care am fost când învinşi

când cotropiţi, niciodată biruitori.

 

Cine te-a împroprietărit, Bade?

Petru Groza.

Cine a adus democraţia populară?

Petru Groza.

Cu cine vei vota?

Cu Iuliu Maniu, bineînţeles.

 

Speriaţi de ocupaţia sovietică

şi de apăsătoarea cizmă

ce nu se mai ridica de pe grumazul ţării,

liberalii uitaseră de vrăjmăşiile istorice

drept care, cu mic cu mare,

conservator, legionar, brătienist sau cuzist,

invers ca la defilare

votaseră Ochiul, adică partidul lui Iuliu Maniu

ascultând sfatul chibzuit:

“nu risipiţi voturile!”

şi cu gândul la Rege

dormiseră cea mai cumplită noapte electorală.

 

“Frunză verde de cicoare, votai ochi şi ieşi Soare!”

 

A doua zi totul era invers,

chimirul strângea ca un ştreang

şi crima se bălăngănea,

în chip de steag,

sovieticii furaseră urnele,

pecetluiseră buletine de vot şi destine, sigilaseră totul

în comisariatele fricii pregăteau arestări şi ruine.

 

Speranţele şi libertăţile erau ştrangulate sub grilaje de fier,

căzură ghilotine, viermii s-au proclamat

dinastiile noastre conducătoare

eroi ai muncii socialiste,

secera şi ciocanul, ca semn distinctiv al clanului uzurpator

se pregăteau de decimare.

 

Demnitatea a urcat ascunsă potecă în munţi

pe braţele partizanilor, ultima tresărire de libertate

şi a rămas acolo,

până astăzi e tot de negăsit.

 

Când duba comunală din Şugag a bătut procentul final

sută la sută, roşii sau ruşii, tot aia,

Bădia Batiş s-a făcut tăciune de supărare

şi drept cu lanţ se împresură şi se legă de gardul primăriei.

Dar votul meu?

Strigătul său de disperare

opt ani a primit.

 

Şi după jumătate de veac, i-am citit la gura sobei,

când pământul s-a curăţat de viermi,

împlinirea în ochi

votase din nou, în libertate

urmaşii lui Maniu. Şi ne-am făcut praştie de beţi.

 

 

I-au dat înapoi pogoanele, nu şi anii, dar mai era tot el şi stăpânul?

 

A întârziat jumătate de secol

dar nu-i mai respira bine plămânul.

 

Nimic nu-i împlinea fericirea

mai mult decât tractorul scos din adâncuri

care din plămânii ford tot mai pufăia o stare la prima cheie.

Să-l mai văd pe Vodă o dată

ş-apoi oi fi ăl mai fericit om din lume

să-l simt cum se apropie de noi,

ca o lumină liberă pe alee.

 

Seara i-am tradus din Ginsberg:
„atâtea plăceri după care să tânjesc,
Ce fericire să fii liber
să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,
să arunci vechi şi inutile
cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc”

Bădia nu a înţeles că există mai multe forme de a spune nu.

 

Când ţi se dă culcuş sub şenile

şi rol de slugă sau clovn pe un afiş care minte

în loc de păduri, afişe ce se înmulţesc,

cobori scările în tine

şi nu te mai trezeşti

de bine.

 

 

Lipiciul

Pe umărul timpului

el şi-a tatuat o aşteptare

şi nu i se mai dădea jos

pân’ ce grăbitul amurg

nu a ridicat embargoul.

 

Fusese distihul dintâi,

o arătare.

 

 

Cine?

Cine  i-a trimis la crematoriu cenuşa?

gropile comune n-au gard şi nici cadastru

pentru cei care au dat riposta piepturilor goale

răpăitului de gloanţe?

cine ridică altarul de jertfă?

fiind parte din el, viţa de vie din porţile împărăţiei

în manuale, n-au nume,

doar prin cătune

întâmplările ne privesc

pâlpâie într-o rână

cabotinele lor plăcuţe de străzi

rânjeşte rugina în ele,

deci sunt nimeni.

 

Cine a fost judecat, de n-o fi cu bănat?

Măritului împărat i s-au terminat în gâtlej toate vocalele

cu vervă războinică mârâie în ventriloc consoanele din martiriul nostru

şi expiră ciudat.

 

Cine-i vinovat pentru sângele vărsat?

a închegat muşuroaie

criminalii pledează nevinovat

corbii ciugulesc din bogatele leşuri.

Pe moşiile bunicilor s-au ridicat agrare-zucker-uri

de unde solarii? Tarabe  

manageriate de ei, demolatorii conacelor

seamănă ploaia şi pulberea

ieri ne-au asigurat moartea, acum asigură viaţa

merg până în pânzele albe

să trăim mai bine când nu vom mai fi

acum sunt păziţi în turnuri multinaţionale

de security-guard

gard viu  pentru palatele cu pitici

de Luly-boys, în redingote, pe posturi de control

pe ei nimeni nu-i întreabă de ce-au parcat ditamai carul cu boi,

în chip de gipan,

pe rondul de flori.

 

Cine sunt brigadierii-procurori care ne-au arestat memoria?

la Sighet, Gherla, Aiud, Periprava,

şi ne-au ucis bărbaţii de stat?

 

Departe în timp

eu stau ca blegul cu principii şi număr în afişele lor

minciuna, bogăţia şi pleava.

 

Cine e vinovat că în Decembrie nu le-am pus pielea pe băţ?

că i-am lăsat să se ascundă, o vreme, ca şobolanii

apoi au ţâşnit din gunoi să ne zidească pe noi

în Ordonanţele lor şi campanii.

 

Cine sunt cei care vând prin anticuri

tablouri, triptice, juvaieruri

din casele boiereşti

 şi scot la mezat pe net

cărţile din biblioteca regală

pentru cornete cu seminţe sau ouă

şi apoi merg la Palat

să ceară Suveranului

bani pe jaf, pe hoţie

scotocesc în taină chimir de chimir şi buzunare ţigăneşti

în vreme ce trece suveran şi nepedepsit hoţul cel mare.

Mai ridică cineva pălăria

în calea brătienilor, cantacuzinilor,

movileştilor, buzeştilor, grădiştenilor

-umbre sau rude de sânge-

când titlurile nobiliare se vând

prin târguri, la preţ de diplome universitare?

Cine?

Cine achită nota de plată?

Cine şi când?

Cine şi când?

Cine şi când?

 

Cine ne mai sapă mormântul încă o dată?

Nu scoate moartea pe nimeni din rând.

 

 

N-avem!

Avem palate, dar n-avem nobili

avem icoane, dar n-avem credinţă

avem moşii, dar n-avem boieri

avem regi, dar n-avem regat

 

Siguri şi singuri

În noi n-avem nimic.

 

Nema noroc din nema putirinţă!

 

 

Când se împărţea nobleţea

În alte timpuri şi pe aceleaşi locuri,

călătoreau cupeuri şi trăsuri ornate cu dichis,

doar lor li se pietruia întâmpinarea,

covor de flori înmiresma alaiul

şi crai, crăiese, prinţi, prinţese,

în bulbucări de crinoline, port domnesc,

cu vizitii, purtând mănuşa de mătase,

în reverenţă şi la pas de vodevil,

zvârleau  tandreţuri.

 

Petrecerile boiereşti, cu narghilele în nas şi bărbăţia în şalvari,

căci nu  venise încă vremea să se lege nodul cravatei la gât

nu coborâse redingota în Principate

şi nici monoclul nu sosise de la Paris

bărbaţi de Humboldt, la un şnaps,

 cu Hoch-zilinder, traşi la şpiţ

în Hoch-parter, schimbau păreri,

acord de pian, Hochzeit, fundal sonor,

sub braţ, mit Stock, să fie ţais

să lase singure, pe canapele moi,

să gângurească Damen, la un kremşnit,

şi să asculte frei

poveştile imberbului Kerim.

 

Kerim, povestitorul cu lipici,

nu prididea să-şi depene sorocul

căci toate-l voiau la clavecin,

în chip de heruvim, în stare să le întărească

nu doar privirile de Bella Done.

 

Când Bachus îşi intra în rol,

domniţe cu clondire leneveau pe perne

aproape se  golise vinul din butoaie

 konzertmeisteri şi instrumentişti de faimă îşi legănau prea iute

rândunicile de frac,

 scăpau din când în când un scâncet,

hohot între note.

Ciupeau pe harfe, tot mai tare, sus din cucurigu,

un fel de valz care mai susura a polcă

apoi trăgeau chiar basul de mustăţi,

şi strunele pocneau ca biciul,

şi se rugau să vină serafimii ca să mixeze Oda bucuriei cu o fugă de Bach,

peltea sonoră, cânt ceresc, 

ca nu care cumva petrecăreţilor să le surzească nebunia.

 

Mai bine nici că se puteau îndestula

timpul ţesut cu baluri şi şampania-n derivă. 

 

Iar Voievodul îşi răsfira în barbă distinsa-i suveranitate.

 

Cu fruntea-n ţărână, înşiraţi în glod,

 aşteaptă căuzaşi şi dorobanţi căzuţi cu fruntea-n bărbie,

printre roşiorii, drept înţepeniţi, toiag, pe lângă ferentari

iar florărese cu muşcate în coc şi vănzătorii tot o fugă

brocartul cu hermină scotea flăcări şi săbii din argintul ţesăturii,

Vodă trecea semeţ

printre pastramagii,

ţărani cu cobiliţe,

ipingii şi ordonanţe

se prosternau cu gurile căscate

sclipeau în soare viipiile dinţilor din gură

ca şi cum coborâse cometa anonsată.

 

Iar la Palat, cârduri de nobili şi boieri gingaşi roteau de mijloc dandanale

 în colb, norodul  zaiafet trăgea

ciubuc pe nări şi acadea saftea,

frumoase Laleli, miros de scorţişoară,

şi papugii ţinând trăscău la cingătoare,

ca dracii pe covor de flăcări

săltau în ritm,

bărbaţi şi fleici în sânge

de se rupea pământul

prea binelui să nu-i mai fugă peţitorii.

 

 

Din neamul Asăneştilor

pour le connaisseur

(1)

Dacă şi civilizaţiile au pricini serioase de ciocniri

de ce nu ar avea şi poveştile războiul lor de întâietate?

Asăneştii din copilăria mea sunt altfel decât cei din lăstăria Bizanţului

atunci, când la început de vremi creştine,

doi fii de ţărani se răsculau împotriva mai marelui Luminii

 

tu desenează ce vrei, eu desenez ce ştiu, să vezi apoi deal pe desene!

 

Şi-au tras cei doi în plină armonie imperială, un regat samizdat,

vlaho-macedo-bulgar,

la ce-ar folosi răbojul acesta

lumea e tot în războaie cu usturoiul frecat în mojar.

 

Viaţa de ţar a lui Ionuţ Caloianul mai adună puţină memorie   

Cherry, prezentul e mai aproape ca Ohridul lor

unde doar Struga lui Marin Sorescu şi Jugastru sfiala Doinei Uricariu

au mai ajuns să răscolească românismul din cenuşa imperiului

 uitată în cremator.

 

Ard ciosvârtele

bucăţică, os de os

seminţii fumegă după seminţii,

la Bucureşti miticii încalţă Versace

şi leagănă dame pe umeri Vuitton,

în dichisite beţii,

la New York, fugarii se îmbracă,

după tabloul lui Matisse,

numai cu ii.

 

Dar despre isprăvile Asăneştilor copilăriei mele bântuie

şanţurile şi tarlalele nelucrate, pustii

cluburi, chiolhanuri, tripouri murmură povestea

atât în ritm de rap şi de salsa

mintea colectivă, o fleaşcă, îi ispiteşte pe ageamii,

fără editorialele tari ca fularul

cu sex, beţie şi droguri

cum să se mai mire generaţiile, cine mai poate să se mire?

oraşului meu rămas în istoria lumii

i-a rămas doar ISBN-ul de pe cartea de citire

şi i s-a dat demult riposta

nu numai prin întinderea Guernicăi, fără ramă,

cu personaje vii între Operă şi Catedrală

şi trepte de sânge, spălate de ploaie

Picasso ar fi fost asombrado

cum i s-a boţit până la desfigurare visul comunist

asemenea ceasurilor lui Dali prelinse pe capote

la colţul pânzei

semnătura mea vrea să-mi spună mie că exist

lor că mi-au pozat la poza de grup.

 

De pe strada Asăneşti pleca, cine pleca?

 

(2)

în plină teroare a gândului: de ce nu e la toţi ca la noi,

şi se întorcea noaptea, dimineaţa, la prânz şi seara

cu prea plinul din dotare

şi tomberoanele de gunoi, în chip de coifuri

pe scăfârlii.

 

Gaşca mea de combatanţi pe frontul supravieţuirii

repeta refrenul

lumii golite de plinul visat

făcea semn către letargia istoriei

poate vi se părea că demult s-a predat.

 

De acolo au plecat în lume lectori rafinaţi.

Cine? Dintre puicuţele tăvălite sau marcatorii la buzunare?

devoratori de unicate, ediţii princeps,volume de colecţie

mari cititori de etichete şi curcubee în zoaie.

-când burtă-verzimea sufla în balonaşe

şi zicea că-s clisoase-

iluştrii, deveniţi pe viaţă

membri ai Academiei

întâmpinau ultimul Laudatio cu aghioase.

 

Celor care ştiu unde, cum şi când

să dea ţoiul cu guleraş pe cristalul cu ploşniţa bibliotecii scoţiene

nici nu vă trece prin gând

ce ficaţi de cămile au unii

şi câte cefe de porc

au strivit printre grătarele bibliotecii din beci

exemplarele Basna şi puşculiţele York.

 

(3)

Oh, bieţi trecători pe străzi pustii

nici nu ştiţi cum odată lătrau veveriţele pe acolo

şi îmbrăcaţii în piele lungă ameninţau smintiţi:

lasă că vine tata!

şi tata era un cod

of, curve sfinte

ce dus cu plutonul

era regimentul.

 

(4)

Din neamul Asăneştilor s-au ridicat artişti,

dansatori,

birtaşi,

cărămidari,

doctori,

fotbalişti,

politicieni,

dar şi farsori,

circari,

ciorditori cu patalama

nici nu ştii, cititorule,

cât de lung poate fi pomelnicul

am cam făcut risipă de cerneluri şi mucava.

 

Schiorii de Raderberger aveau o trecere nebună la fetele slabe de pârtie,

rachetele Slazenger nu foloseau la nimic,

nu făceam încă trageri cosmice, pe acele vremuri de vipie, votcă şi turnee

dar ţoalele Sergio Tacchini ţineau locul costumelor de nuntă

şi vinul fiert în vadră

băieţii cu buhai de vită,

huduitori de faimă ai tăcutului oraş,

ultraşi cu simbrie

şi destin nărăvaş

scriau decorul pizmaş.

 

Aprigi comentatori, mereu cu gâturile uscate

şi uzi de alcool până-n bocanci,

toţi au coabitat sub zodia lui trage şi împinge

singurele chei deschizătoare de uşi

şi de lacăte cu panaş.

 

(5)

Viaţa avea spectacol

dar şi reprezentaţia noastră aduna spectatori,

mulţi amuşinau,

feline din poveste sau mardeiaşi de mahala

aveau de dat examene grele,

că doar nu urcam în vagoanele Lee

plicticoşi sau pocitanii

supărăcioşi sau fiţoşi

cu ce se laudă astăzi ăştia?

 

Mişelul care ne dădea târcoale

o tulise afară,

ştiam de soldă şi de livrea,

dar nu despre pornirile-i asasine

Herta Müller, supăra mult

şi trebuia lichidată puţin.

Noroc că serviciile germane i-au dat ticălosului de urmă,

altfel nu mai cobora un Nobel în Banat.

Scăpat din prinsoare,

într-un schimb de servicii,

s-a întors să bea acasă sucuri răcoritoare.

 

Noi n-am băut şi nu vom bea cu el la aceeaşi masă.

Nici nu ne plac fructele stoarse,

doar fermentate.

 

Tu nu ştii multe,

nu deosebeai lumea bună de criminali şi de lichidatori în serie

de unde să ştii că ecluzele noastre nu deschideau braţele în evantai pentru fişte-cine,

extremă perversiune,

trupeţii Asăneştilor scoteau nopţile din doze

lăsând milogilor să se bucure de zilele din sticle.

 

Unii se nasc proşti şi alţii se formează cu timpul,

proclama nebunul din flora dintre sălcii,

şi ăştia îngânau, frate, nimicul cu guleraş

în chip de spuma vieţii,

când scăpau de treabă sau de nevastă

noi ne ţineam, ca la nebuni,

de gât ca servitorii,

pentru că serveam,

nu ne ţineam de programe utilitare

şi băgam la sufertaş

trebuia să gustăm seva naturii

născute din mei şi răstignită în gât de porc

plecările noastre arătau, mă rog, mai mult a întoarceri,

nu te duci spre Mecca fără se te legeni

şi să sughiţi o rugă,

aşa era în filmul nostru.

 

(6)

De pomină a fost nu numai coborârea unui muguraş

în plină iarnă - cu ţinuta-i de vară -

şlapi, şort şi tricou, de firmă fireşte

şi creastă pe creier dată cu zahăr şi cu ceară

dar şi întrebarea şoferului de taxi:

spre trilulilu?

făcând palma stângă ca evantaiul la tâmplă,

semn de sorcovă sau bună vestire,

şi cum am eşuat la margine de târg

într-un apartament de bloc,

în timp ce gazda vorbea la cârnaţi

-în loc de telefon –

crezându-se Maigret,

comisarul 007.

Râdeţi?

Ce parcă vouă nu vi se întâmplă!

 

(7)

Sigur că visul înspre asfinţit

era în mintea tuturor

la unii cu şfunct, la alţii cu mărcuţe germane,

loviţi în aripioare,

toţi aveau curaj,

după vreo seară dansantă

erau cu geamantanele la uşă sau în spinare,

pornirea era un sevraj,

dar şi o derută

pentru perfidul regim

de umbre şi de oase.

 

(8)

În liceul meu erau, rozvani, trăistari

şi chiar avari,

cu ciute admirate

şi vulpi despuiate

bufonii năimiţi cu ora

făceau tumbe

când noi trăgeam ca vita, râsul în piept

şi luam vreo pauză din pocnitul tablei cu numele liceului de elită,

de ziceai că şcoala e un arsenal

de tragere continuă.

Mai erau clipe de scărmănat şi de întins

catifelele de trupuri

şi de tihnit, mai apoi, lihnita învăţătură

la un clondir apetisant

cu faine fete

zi, că nu ţi se face poftă?

 

Nimicul se perpelea sub ţucuraşi.

 

(9)

Dar barca de pe lac,

mereu tâlhărit,

strigat obădat,

supus mişto-ului până la răcnet,

el singur o încercase

şi azi, precum revanşa timpului,

doar lui i se cer autografe,

pe cărţi,

revere

sau cravate,

clarinet.

 

(10)

Toţi au dansat rapul rafalelor ucigaşe

şi au supravieţuit tranziţiei,

de la siluetă la cimpoi,

nu uita când mai treci să cânţi şi pe la masa noastră,

să aduci cu tine puţină memorie în sufertaşe

că poate am mai uitat şi ni se face poftă de trecut şi de noi.

 

Cine are certificat?

Să umple masa şi să decarteze

nu mai dau bilete de papagal

prea am jucat în filmul regizat de alţii,

revino-ţi!

 

Cu ce sunt mai aprigi Asăneştii lor uitaţi în pustie

decât arnăuţii care duc povestea mea mai departe? 

papagalul vinde la talcioc colivie

şi muţii citesc cu voce tare din carte.

 

Şi ce mai revanşă

crispată, costelivă

pe lacul din Secu

pluteşte în derivă

caloianca, la braţ cu fiul generalului,

kent să mai vin,

în ciuda papagalului,

eu am să vin mereu cu dovad(r)a.

 

 

Am scris planuri de zbor păsărilor

Voi aveţi ceasuri,

noi avem timpul

voi inventaţi planoare,

noi conducem vântul

la voi sunt armele sub cheie,

la noi e liber vânatul

noi alergăm  de voie

voi mergeţi la gym.

 

civilizaţia, cu regulile din  ţarc?

nu dăm spiritul junglei

pe caligrafia destinului scris de alţii.

Cum să faci planuri de zbor păsărilor

să tunzi mustăţile pisicii

şi să tai coada la câini

pentru ca apoi, din obicei consumerist

să ucizi visarea

şi să speli vulturii pleşuvi

cu şampon de crescut părul ?

să joci cărţi pe porunci

şi să te rogi la ceasuri fixe?

liber eşti când leneveşti

şi nu te tulbură gândurile

zilei de mâine,

precum o poruncă a vieţii sociale.

 

Pandora n-a fost cucerită de reguli militare.

 

 

Morala, ca o stare de tensiune

Morala - aş zice - este o stare de tensiune

 impusă de conştiinţă.

 

Mulţi renunţă la ea,

ca nu care cumva

hrăniţii de compromisuri

să  prindă rău de înălţimea principiilor.

 

Viermele roade,

n-are drept la vorbitor.

 

 

Veniţi de luaţi memorie!

Veniţi de luaţi memorie!

prăvălia cu amintiri

are discount-uri grase

lichidare de stoc

scrie pe geam

printre rafturi, vânzătorii

cântă refrenul moliei,

clienţii lipsesc la apel.

 

O zi pe an se dă memorie gratis

şi atunci e omor,

dar când e acea zi?

scrie în carte.

 

 

Plecat-au domnii!

A fost întrebat odată,

omul, nu pălăria,

dacă poate defini scurt comunismul:

“cea mai scurtă cale de la capitalism la feudalism,”

răspunsul veni direct

logică simplă

în timpurile complicate

ale tovărăşiei cu bască.

 

În vremurile de demnitate,

a gândi însemna a avea

iar proprietatea, în anormalitate,

 era abolită,

toţi brigadierii deveniseră dascăli,

puţini au primit

apelaţiunea:

dom’ profesor.

Bogăţia cunoaşterii

a păstrat printre formaţiunile de memorie,

un nume,

cât un sistem integrat,

caligrafiat matematic:

Grigore Moisil.   

 

Mintea omului nu poate însămânţa,

doar ideile lui pot rodi,

chiar şi pietrele piramidelor

astfel, amintirea domnului cu pălărie

va deveni cu siguranţă veşnică.

 

 

Carol 1, ctitorul României moderne, Ferdinand cel Leal, Mihai, Vodă de Alba Iulia, Dumnezeu a binecuvântat România cu astfel de regi, dar nu i-a dat poporului suficientă putere pentru a-i ţine la suflet peste generaţii. La Curtea de Argeş, zidită istoria sub lespezi de piatră, pe Calea Victoriei, înălţări granitice şi mărturii ale măreţului trecut, bibliotecii regale i-au dat ripostă de tun,napalm aruncat-au peste cărţi, doar, doar s-ar stinge memoria şi bezna lor de gheaţă ar înghiţi cetatea, cuvântul să cadă în nerostire, simţirea în adormire, o moarte publică i-ar face pe ei stăpâni. Binele s-a mutat printre străini. Acasă nu e într-o casă ocupată, patria-i sub asediu, n-ai ce da unei hulpave mâini care tot cere. Dar încă nu s-a tras cortina şi n-au ridicat cazemate în calea zborului spre libertate. Plecarea e o dureroasă formă de supravieţuire, un luft al istoriei, spre golul final.

Să dai un regat pentru o gură de canal…

Adriana Weimer

Vlad RadovanPublicat Luni, 27 iunie 2011
5218
 | 11
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
Centrul Atenţiei
alarm off
Alegeri prezidenţiale
1 articol/ Actualizat acum 2 ore şi 13 minute
Ioan Vieru

Imaginea camioanelor ruseşti plecate cu ajutoare spre Ucraina se anunţă a fi una dintre cele mai teribile puneri în scenă ale instabilităţii planetare.

Ioan VieruPublicat acum 22 ore şi 2 minute