Artemisia Gentileschi, pictoriţa „scandaloasă”, la Milano

„Artemisia Gentileschi a fost o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat”, scria Anna Banti, într-un dialog inventat între ea şi Artemisia Gentileschi (1593-1653), pentru a recrea un roman al acestei celebre artiste a secolului al XVII-lea.

Pictoriţă de primă mărime, Artemisia Gentileschi ajunge la Milano într-o spectaculosă expoziţie, într-o scenografie teatrală semnată de Emma Dante, la Palazzo Reale, între 22 septembrie şi 29 ianuarie, cu titlul „Povestea unei pasiuni”. Peste 40 de tablouri ilustrează temele cu care Artemisia s-a confruntat. Se pleacă de la începuturile sale romane, urmând perioada florentină şi reîntoarcerea în Oraşul Etern, terminându-se cu Napoli, unde s-a stins din viaţă.

Artemisia Gentileschi, Danae

A fost fiica pictorului Orazio Gentileschi, de la care a preluat rigoarea desenului, adăugându-i un puternic accent dramatic, inspirat de opera lui Caravaggio. Considerată astăzi unul dintre primii pictori ai stilului baroc, s-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile pictor nu erau uşor acceptate. Este, de asemenea, prima femeie care a pictat teme istorice şi religioase într-o perioadă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin.

Prima operă atribuită, la 17 ani, Artemisiei este „Suzana şi bătrânii” (1610), aflată astăzi în colecţia de la Schönbrunn, în care se vede că a asimilat limbajul lui Caravaggio, dar şi pe cel al bolognezului Annibale Carracci.

De la vârsta de 5 ani ea îi amesteca tatălui său culorile, îi prepara pânzele şi îi filtra vopselele. Tatăl îi transmisese toate secretele. Pe de altă parte, ea ia lecţii de perspectivă de la Agostino Tassi, care lucra împreună cu Orazio la frescele din Palazzo Palavicini. Între muzele şi muzicienii reprezentaţi apar şi personaje contemporane epocii lor, printre care însăşi Artemisia.

Artemisia Gentileschi, Giuditta care-l decapiteaz[ pe Holoferne

Relaţiile amoroase de mai târziu între Artemisia şi Tassi fac obiectul unui proces faimos şi controversat în acea perioadă, în urma căruia acesta din urmă este exilat din Roma. Acesta era acuzat nu numai pentru faptul că o violase, dar semnase şi o falsă cesiune cu numele ei. Mai mult, Tassi era căsătorit şi o avea ca amantă şi pe sora soţiei sale. Textul depoziţiei Artemisiei la proces, descriind în cuvinte precise violul, este expus pentru prima dată acum la Milano. De altfel, pânza având ca subiect „Giuditta care-l decapitează pe Holoferne”, conservată la Muzeul Capodimonte din Napoli, impresionează prin violenţa scenei care reprezintă, în cheie psihologică şi psihanalitică, scena violului. Orazio plăteşte o mare sumă de bani unui pictor florentin, Pierantonio Stiattesi, pentru a se căsători cu fiica sa şi a-i spăla onoarea. Ceremonia are loc în 29 noiembrie 1612,

Se atribuie violului său şi procesului umilitor care a urmat anumite trăsături ale operei sale – obscuritatea, violenţa grafică – care sunt cel mai vizibile în acest celebru tablou. Picturile sale exprimă adesea un punct de vedere feminin.

O femeie într-o lume a bărbaţilor

Artemisia Gentileschi, Autoportret

Orazio recunoştea talentul fiicei sale aşa cum îi scria într-o scrisoare ducesei Cristina di Lorena. După proces, tatăl i-a găsit un potenţial soţ, dar ea a trăit o mare poveste de dragoste cu nobilul florentin Francesco Maria Maringhi.

Artemisia a cunoscut un lung succes. În 1616 a fost acceptată în Academia Artelor Desenului, prima femeie care s-a bucurat de acest privilegiu, fiind sprijinită de Marele Duce Cosimo de Medici şi, în special, de Marea Ducesă Cristina.

La Roma, unde era o mare concentrare de nume de artişti de vârf, a lucrat în „Basilica di Santa Maria del Popolo” şi în „San Luigi dei Francesi”.

Artemisia Gentileschi, Esthera în faţa lui Ahasverus

În perioada florentină apar celebrele tablouri „Convertirea Magdalenei şi a Giudittei”, expusă la Palazzo Pitti, şi a doua versiune a „Giuditei decapitându-l pe Holoferne”, aflată la Uffizi.

Faima sa de pictoriţă a crescut şi ea a devenit prietena unor aristocraţi şi oameni puternici, precum Galileo Galilei, Michelangelo Buonaroti cel Tânăr, care i-a plătit cursurile la Academia de Desen din Florenţa. Pentru el, ea a pictat „Allegoria dell’Inclinazione”, care reprezintă o tânără femeie ţinând în mână o busolă.

Artemisia Gentileschi, Giuditta cu capul lui Holoferne

Se stabileşte la Roma ca o femeie independentă şi încearcă să-şi orienteze cele două fiice către pictură. Se leagă o prietenie lungă între ea şi marele umanist şi colecţionar, mentorul artelor frumoase, Cassiano dal Pozzo. Perioada napolitană, pe unde trecuseră şi Caravaggio, Anniblae Carracci, Simon Vouet, Jose de Ribera, este pentru ea una de vârf, pictând nenumărate pânze pentru Catedrala „San Gennaro”. Multe dintre lucrările ei din această perioadă, cu subiecte reprezentându-le pe Giuditta, Susanne, Betsabeea, Maddalena, sunt achiziţionate de marile muzee ale lumii, cum ar fi Prado, Metropolitan Museum. Splendida lucrare „Madona care alăptează” este conservată la Galeria Palatina din Florenţa, iar „Betsabeea” se află la Londra, la Matthiesen Gallery. „Madona cu pruncul” este expusă la Escorial.

După foarte mulţi ani tatăl şi fiica sunt din nou împreună la Londra. Charles I era un colecţionar fanatic, dispus chiar să-şi compromită finanţele publice pentru a-şi satisface dorinţele artistice. Acesta i-a achiziţionat câteva lucrări.

Orazio şi Artemisia, existenţe de roman

Orazio Gentileschi, Cântăreaţa din lăută

Un destin fericit, cu numeroase lovituri de teatru, înnoadă şi deznoadă existenţa lui Orazio Gentileschi şi a fiicei sale Artemisia. O viaţă semnată de drame intime şi imprevizibile, a unui artist însetat de frumuseţe. Vizitatorul pasionat de artă nu poate să nu fie uimit de extraordinarul rafinament al operei lui Gentileschi, care a lăsat peste 80 de picturi, de echilibrul compoziţiilor sale şi armonia culorilor, de luxurianţa materiei picturale. Tablourile sale încearcă să conjuge în viziune proprie învăţăturile celor pe care îi considera maeştrii săi, Rafael, Caracci şi Caravaggio. Cunoscute în marile muzee ale lumii, de la Uffizi la Luvru, Vatican, Galeria Sabaudo din Torino, Prado, lucrări ca „Odihnă în timpul fugii în Egipt”, „Viziunea Sfintei Francesca”, „Moise salvat de ape”, „Buna vestire”, „Triumful fericirii publice asupra pericolelor” fac dovada măiestriei artistice a lui Orazio.

El se născuse cu un nume diferit de acela pe care l-a lăsat posterităţii, fiind fiul orfevrului Giovanni Battista Lomi. A fost botezat la Pisa în 1563, puţin timp după moartea lui Michelangelo şi încheierea Conciliului din Trento. Rămas orfan înainte de a împlini 13 ani, îşi urmează fratele mai mare, Aurelio, la Roma. Cei doi fraţi lucrează alături de pictori obscuri până când, într-o zi, se decid să-şi încerce norocul în Toscana, întorcându-se în casa unchiului lor, Francesco Gentileschi. Cu acest prilej, Orazio îşi schimbă numele în Gentileschi şi începe să lucreze sub direcţia unui pictor la modă, Cavalier d’Arpino. Din 1596 realizează „Convertirea lui Saul”, pentru Biserica San Paolo. Urmează o perioadă în care pictează nenumărate portrete ale diferiţilor abaţi. La 36 de ani, este şocat de viziunea lui Michelangelo, găsindu-şi în sfârşit un stil personal. Papa Paul al V-lea Borghese îi încredinţează pictura unei părţi din sălile Palatului Quirinale. Orazio cere ajutorul lui Agostino Tassi, unul dintre experţii în materie de perspectivă şi trompe-l’oeil protejat de Familia Medici.

Orazio Gentileschi, Giuditta cu capul lui Holofern

Maestrul devine capul unei familii numeroase şi dificile. Fiica cea mare, Artemisia, părea dotată pentru pictură. O poveste pe care am consemnat-o la începutul articolului.

Scandalul îi distruge însă lui Orazio Gentileschi cariera. Umilit, este nevoit să se retragă în provincie, unde va picta biserici. Nu-şi va mai revedea fiica timp de 25 de ani, până când este chemat la Florenţa pentru a ratifica intrarea Artemisiei în prestigioasa Academie de Desen, în 1616, şi a accepta emanciparea legală de sub tutela paternă.

Orazio Gentileschi, Sfânta Cecilia şi îngerul

Artemisia Gentileschi a putut, între primele femei ale istoriei, să-şi semneze tablourile. Această gravă dramă a permis fiicei să urmeze o carieră artistică, distrugând-o însă pe cea a tatălui. În hotarele Statului Pontifical, Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco al II-lea, îi scrie Cristinei de Savoia o scrisoare prin care o roagă să-i indice cei mai buni artişti pentru a-i invita la Paris. Este recomandat şi Orazio, care, în primăvara lui 1624, împreună cu cei trei fii ai săi, se stabileşte la Luvru, în apartamentele rezervate pictorilor. Regina îi oferă sprijinul său, ba, mai mult, îl foloseşte şi ca emisar oficial italian, timp de un an, până ce Rubens, un adevărat politican şi fin diplomat, vine la Paris. Soseşte şi Baglione, care se bucura în acea vreme de un deosebit succes. Atmosfera de la Luvru devine irespirabilă pentru Orazio. Ducele de Buckingham ajunge la Paris de la Londra, cu intenţia de a duce cu el marii artişti care lucrau la curte, printre care şi pe Gentileschi. Astfel, începe o nouă viaţă, ca pictor al Curţii Angliei. Dar, încă o dată, norocul nu-i este favorabil, deoarece trezeşte gelozia pictorilor locali şi este nevoit să lucreze foarte mult pentru a-şi susţine gloria. Rezultatul este o pierdere a calităţii, exprimată printr-o accentuată teatralitate a personajelor. Lui Orazio Gentileschi i se încredinţează 244 de metri pătraţi de pictură pe pânză, în „Casa delle Delizie” de la Greenwich, concepută de Inigo Jones, oferită de Giacomo I soţiei sale, Anna de Danemarca, dar bătrânul pictor este conştient că nu poate duce la bun sfârşit o asemenea sarcină fără ajutorul unui alt artist care să cunoască secretele tehnicii sale. Singura persoană în lume capabilă de acest lucru era fiica sa, Artemisia, dar ea trăia acum la Napoli, cunoscută ca o pictoriţă de mare succes, şi nu dorea să vină la Londra… Totuşi, va ajunge acolo. Tatăl şi fiica se reîntâlnesc pentru ultima oară la Londra, o elevă care va împlini opera maestrului, lăsând la rândul ei importante lucrări precum „Giuditta” sau „Sfânta Cecilia”. Orazio moare în braţele ei, în timp ce-şi prepara culorile, în zorii unui război civil englez, între iubitorii picturii şi puritani. A fost un pictor regretat de Majestatea Sa, după cum spun cronicile, un mare iubitor de artă. A fost înmormântat în capela de la Somerset, sub altarul principal, lângă regina Angliei.

Astfel se termină destinul unui genial pictor, o poveste care nu a cunoscut altă regulă decât ura pentru mediocritate şi, în sfârşit, căutarea frumuseţii.

Fascinaţia unei vieţi enigmatice

Minerva de Artemisia Gentileschi, din Galeria Uffizi

Înainte de Artemisia, am putea numi pictoriţe cunoscute, precum Sofonisba Anguissola (Cremona ca. 1530 – Palermo ca. 1625), care a fost chemată în Spania de Filip al II-lea, Lavinia Fontana (Bologna, 1552- Roma, 1614), care a mers la Roma, invitată de Papa Clement al VII-lea, şi care a pictat magnifice naturi moarte, cât şi Fede Galizia.

Şi, cu toate acestea, interesul criticului de artă Roberto Longhi pentru figura artistică a Artemisiei a fost remarcabil, el descriindu-i cu amănunţime culorile folosite, forţa expresivă a limbajului pictural, descriind în detaliu subiectele prezentate de ea în faimoasele eroine biblice, afirmând, în 1916: „Unica femeie în Italia care a ştiut ca nimeni alta ce înseamnă pictura, culoarea”.

Artemisia Gentileschi, Convertirea Maddalenei

Criticul Judith W. Mann aminteşte de forţa creativă a Artemisiei în reprezentarea femeilor puternice şi spune că artista a refuzat de a-şi modifica propria interpretare personală a acestor subiecte pentru a se adapta gusturilor clientelei. Alţi critici subliniază forţa acestei artiste care a utilizat toate armele personalităţii sale, reuşind să producă opere importante în cercul unor pictori reputaţi.

Artemisia Gentileschi, Madona alăptându-şi Pruncul

Prima scriitoare care s-a decis de a construi un roman în jurul figurii Artemisiei a fost Anna Banti, soţia lui Roberto Longhi, într-un imaginar dialog cu pictoriţa, punând în paralel adolescenţa şi maturitatea. Un dialog incitant între două femei. Era în 1944. După 50 de ani, scriitoarea franceză Alexandra Lapierre se confruntă şi ea cu fascinaţia enigmatică a vieţii Artemisiei, făcând un raport între femeia Artemisia şi pictoriţa Artemisia. Un alt roman, publicat recent în Italia de Susan Vreeland („The Passion of Artemisa”), pune în valoare popularitatea acestei geniale pictoriţe în cheie feminină. Regizoarea franceză Agnes Merlet a prezentat fimul „Artemisia, pasiunea extremă”, cu Michel Serrault, Valentina Cervi, Miki Manojlovic, Claudia Giannotti, Anna Lelio.

„Portretul Artemisiei Gentileschi”, de Simon Vouet, este pus acum în vânzare la Bienala de la Palazzo Corsini.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.