Istoria Bucureştilor a înregistrat şi o latură ascunsă de ochii lumii, pierdută în adâncimi care aşteaptă a fi explorate, deşi distruse în parte de ultima sistematizare; o parte probabil se mai păstrează în culoarele subterane ale Casei Poporului şi ale Centrului Civic.
Din vechime apar poveşti despre “drumuri subterane”, folosite, ca şi acum, de puternicii momentului istoric şi politic. O astfel de “amintire” a fost descrisă de Tudor Arghezi: “Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi cucoanele lor, în scurteici de catifea pembè şi grenà, se duceau să petreacă la Mănăstirea Văcăreştilor pe o cale ascunsă” de ochii lumii sau de privirile prevăzătoarelor garnizoane turceşti. “Drumul de tunel, luminat cu torţa, era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi ajungeau cu carâta”. Ramificaţiile aveau ieşiri în zona străzilor Negru Vodă, Sf.Ion Nou şi Piaţa Unirii, astăzi sistematizate. Era zona vechii Jitniţe Domneşti, zonă unde camerele şi hambarele domneşti, amenajate începând cu secolul al XV-lea, au fost întreţinute şi extinse aproape cu fiecare domnie. Astfel, după sute de ani, au ajuns să fie două sau trei culoare subterane suprapuse, segmentate pe alocuri de subsolurile şi fundaţiile construcţiilor moderne, ridicate după 1850.
Una dintre ramificaţii, care pornea din Piaţa Unirii, se îndrepta spre traseul căii Şerban Vodă. La mijlocul secolului XX, aceste culoare subterane erau ca “două largi galerii paralele, cu plafoanele în arcade extrem de frumoase”, iar “pardoseala era din cărămidă subţire, fapt care indica vechimea construcţiei”, spune un cercetător al subteranelor din anii 1970-1973, Simion Săveanu.
Marele plan al maiorului Borroczyn de la finele secolului al XVIII-lea plasează în centrul Bucureştilor, deasupra subteranelor, un edificiu denumit Mecet, unde erau găzduiţi trimişii Înaltei Porţi. Analizându-se materialul de construcţie al tunelului, “s-a ajuns la concluzia că el datează din secolele al XVII-lea – al XVIIII-lea, că are o lăţime de circa 1,5 metri şi trece pe sub Strada Negru Vodă”. Pivniţele întâlnite în această parte a oraşului nu sunt foarte diferite de cele care se mai află ascunse sub străzi precum Şelari, Smârdan, Lipscani şi Soarelui.
În Evul Mediu erau folosite fie ca închisoare pentru funcţionari domneşti clevetitori sau opozanţi politici, fie culoare de fugă pentru cei avuţi, în cazuri de ciumă sau primejdii venite în grabă. Mai târziu, către prima parte a secolului al XIX-lea, culoarele subterane intră în legenda şi folclorul oraşului. Ultima lor amintire este legată de faptele unor haiduci, care se foloseau de ele pentru a scăpa de poterele arnăuţilor.
Bârlogul de odinioară al haiducilor se afla sub Şoseaua Pandurilor, la 10-15 metri adâncime, iar culoarele sale subterane brăzdau cartierul Panduri. Au fost folosite preţ de un sfert de veac de vestiţii haiduci Tunsu şi Grozea.
Câteva informaţii despre vechile intrări în subteranele medievale au fost culese la începutul anilor ’70: “Pe strada Răzoare, către Drumul Sării, colţ cu calea ferată Gara de Nord–Dealul Spirii-Giurgiu (vechea linie ferată), era o cârciumă care purta firma «La Cotroceni». Şi aici, a fost, pe vremuri, o gură a tunelului, cei doi proprietari greci ai localului amenajând o parte din galerii pentru depozitarea butoaielor cu vin”. La 1973 mai era folosită ca “pivniţă pentru băuturi alcoolice”. De aici, “haiducii Tunsu, Zdrelea şi Mărunţelu cunoşteau reţeaua de drumuri subterane. Drumul subteran cel mai frecventat de haiduci a fost sub cârciuma «La Sora», situată peste drum de Institutul Pedagogic. Dedesubtul ei pornea o galerie ce comunica cu altele şi ieşea la mare depărtare, într-o mahala a oraşului”.
Suntem în 1973, dată la care “în curtea caselor din Şoseaua Panduri nr. 125 pornea o galerie care se desfăcea apoi în alte trei ramificaţii: una trecea pe sub calea ferată, alta pe sub Şoseaua Panduri şi ultima către biserica din curtea Palatului Cotroceni. Potrivit lui Vasile Radu de la biblioteca Academiei, care locuia pe Str. Dr.Teohari, “tunelul din Panduri avea bolţi atât de largi încât ar putea să meargă pe sub ele un om călare sau care încărcate. Se pare că aceste galerii corespundeau cu cele din Strada Cazărmii” (Simion Săveanu).
Din nefericire, şi această parte de oraş a fost excavată din istorie, peste Dealul Spirii şi vecinătăţile sale tronând “Casa Poporului”, cu subteranele sale modernizate, refugiu în caz de risc major pentru puternicii zilei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.