Câți bani înghite anual subvenția pentru căldura românilor

Subvenţia plătită anual de autorităţi pentru căldură consumată de populaţie este în jur de 300 de milioane de euro. Aceşti bani acoperă diferențele dintre costurile de producţie de la centralele termice învechite şi factura plătită de aproape 3,6 milioane de persoane deservite.

Repartizarea sub­venției diferă de la localitate la localitate în funcţie de starea CET-urilor şi de puterea autorităților locale. Înainte de 1990, sistemul centralizat de încălzire era înglobat într-o singură entitate, Consiliul Naţional de Plan­i­ficare, care stabilea un preţ unic al căldurii pe întreaga ţară, extrem de rezonabil în raport cu veniturile din acea vreme.

De exemplu, întreţinerea la un apartament de patru camere a ajuns la 350 de lei spre sfârşitul lui 1989, în timp ce salariul mediu era de 2.500 de lei. După 1990, sistemul de producere şi distribuţie a energiei ter­mice s-a separat şi a trecut în mâinile autorităţilor locale, astfel încât pre­țurile la căldură au început să difere considerabil între oraşe.

Cauzele care au dus la aceste diferenţieri ţin de starea centralelor termice din fiecare dintre aceste localităţi, de combus­tibilul utilizat, de uzura reţelelor de distri­butie, de apropierea sau depăr­tarea de resurse, precum şi de gradul de debranşare de la sistemul cen­tralizat de încălzire urbană.

Astfel că un locuitor al oraşului Giurgiu, de exemplu, plăteşte mai mult decât unul din Ploieşti sau Bucureşti, deşi consumă aceeaşi cantitate de căldură. În țara noastră con­sumul este de patru ori mai mare pen­tru un apartament de două camere faţă de unul de patru camere din Ger­mania, stat cu o tem­pera­tură medie sub cea a României.

În plus, consumul energetic pen­tru un apar­tament de trei camere este de 1.750 kg cc/an în România faţă de 612 în Nor­vegia, stat unde temperaturile sunt mult mai scăzute.

Sistem uzat

Sistemul se confruntă cu o uzură fizică şi morală a instalaţiilor şi a echipamentelor, resurse financiare insuficiente pentru întreţinere, reabi­litare şi modernizare, pierderi mari în producţie şi distribuţie, izolare ter­mică necorespunzătoare a fon­du­lui locativ existent.

Aceşti factori au con­dus la costuri mari de producţie şi distri­butie, scăderea calităţii servi­ciilor şi creşterea facturii energetice pentru populaţie. Eficiența acestor instalaţii a fost afec­tată de gradul mare de deconectare în unele loca­lităţi, astfel încât con­su­mă­torii rămaşi au fost puşi în situaţia de a plăti suplimentar pentru funcţionarea într-un regim neeconomic, la sarcini re­duse faţă de cele de proiect.

Din considerente sociale şi electorale, statul român subvenţionează an de an factura populaţiei la energia termică, astfel încât această este de regulă cu mult sub jumătatea costului de pro­ducţie al centralelor termice şi elec­tro­termice. Preţul căldurii furni­zate populaţiei din sistemele cen­tra­lizate de căldură este intergral reglementat prin sistemul de preţuri locale de referinţă (PLR).

Acest PLR este o înţelegere între Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice şi autorităţile locale, în func­ţie de costurile de producţie ale căl­durii şi de puterea financiară a primăriei. În general, factura pe care o plăteşte populaţia este ceva mai mică decât acest PLR, diferenţa fiind supor­tată din bugetul local.

Astăzi avem situaţii în care preţurile la gigacalorie să difere cu peste 100 de lei între anumite localităţi. Oraşele cu cele mai mici facturi la căldură sunt Cernavodă și cele din Valea Jiului.

În primul caz, apartamentele racordate la reţeaua locală folosesc apă reziduală de la reactoarele nucleare 1 şi 2. Loca­lităţile din Valea Jiului au norocul să dispună de cărbunele produs pe plan local. Mai sunt câteva localităţi alimentate de la centrale termice care folosesc drept combustibil rumeguşul rezultat din tăierile masive de păduri din zona, precum Huedin, Întorsura Buzăului sau Vatra Dornei, însă aici vorbim de clienţi de ordinul zecilor sau su­telor.

La polul opus se găsesc localităţile Târgo­vişte, Arad şi Giurgiu. La Arad şi Giurgiu amplasarea cen­tra­lelor a fost nefe­ricită, la foarte mare distanţă de sursa de aprovizionare cu cărbuni. Dacă înainte de 1990, costurile cu trans­por­tul erau foarte mici, astăzi acestea au o pondere însemnată în totalul coş­turilor. La Târgovişte, căldura care venea de la Combinatul de Oţeluri Speciale a fost sistată din considerente de reducere a producţiei, iar centrala electrică locală a trebuit să se readap­teze mărind costurile.

Probleme cu debranșarea

Una din marile probleme cu care se confruntă sistemul centralizat de cal­dură este migrarea clien­ţilor către distribuitorii de gaze prin instalarea de centrale termice de apartament.

La nivel naţional, astăzi mai sunt 1,2 mili­oane de apartamente branşate, com­parativ cu 2,9 milioane de apar­ta­mente în 1990. Cei care au profitat de această migraţie au fost distri­buitorii de gaze naturale, în special E.ON şi Engie (fostele Distri­gaz Nord şi Distrigaz Sud).

Există oraşe complet debransate precum Slatina, Satu Mare sau Câmpina. Din cauza pierderii de clienţi, CET-urile au fost nevoite să mărească preţurile la căldură pentru că facturile celor debranşaţi s-au răsfrânt asupra celor rămaşi. O altă mare problemă este legată de pierderile de pe reţea. Din cauza slabei izolări, a uzurii con­ductelor, pierderile reprezintă 30%.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.