Sande Vârjoghe, manager cultural la Muzeul Literaturii Române, trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte soarta incertă a muzeului, al cărui sediu a fost retrocedat în urmă cu câţiva ani.
Ce s-a întâmplat cu Muzeul Literaturii Române? Este întrebarea care n-a primit încă un răspuns clar, deşi, în ultimul timp, mai mulţi politicieni, jurnalişti şi “oameni de bine” par a fi şocaţi de situaţia acestei instituţii, de a cărei existenţă, unii dintre ei, nici nu ştiau. Răspunsul este extrem de simplu: de mai multă vreme, Muzeul Literaturii Române a încetat să mai fie muzeu, fiind deturnat de la îndeplinirea misiunii sale publice.
Faptul poate fi cu atât mai paradoxal cu cât Muzeul Literaturii Române devenise la începutul noului mileniu “un centru cultural postmodern” şi un loc de atracţie a boemei culturale bucureştene. Fostul director, Alexandru Condeescu, reuşise să imprime muzeului o dimensiune europeană prin câteva proiecte culturale de mare succes şi un potenţial cert de dezvoltare culturală. Din păcate, Muzeul Literaturii Române se află acum într-o situaţie dificilă, fiind aproape în pragul desfiinţării: un muzeu părăsit de public, cu activităţi colaterale şi inadecvate publicului contemporan, cu sediul central pierdut definitiv şi irevocabil în instantă, din cauza incompetenţei, nepăsării, relei credinţe a autorităţilor locale, pasivităţii autorităţilor centrale şi managementului după ureche pe care l-au impus acolo.
Cum a fost posibil? Primul „act de deces” al muzeului a fost semnat de către fostul ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, prin iniţierea H.G. nr. 1235 din 24 octombrie 2003, care prevedea trecerea muzeului sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Dintr-o eroare capitală, un muzeu cu un patrimoniu inestimabil, de importanţă naţională, a devenit în timp un muzeu “de interes local”, conform Regulamentului actual de funcţionare a muzeului. Aşa au înţeles ei descentralizarea… de fapt, fuga de responsabilitate. Nimeni n-a sesizat greşeala, nimeni n-a protestat. Marii scriitori ai neamului au tăcut… La fel s-a întâmplat şi cu Muzeul „George Enescu” dar, în acest caz, cineva responsabil a intervenit şi muzeul a revenit ulterior în administrarea Ministerului Culturii.
Cert este că municipalitatea nu avea nici competenţa, nici responsabilitatea, nici autoritatea de a asigura prezervarea patrimoniului şi dezvoltarea instituţională a muzeului. “Primăria n-a putut (şi nu poate) face altceva decât să-i asigure, minimal, supravieţuirea, la grămadă cu celelalte multe instituţii pe care le administrează”, după cum scria Mircea Vasilescu, care a sesizat corect anomalia în articolul Ce căuta Muzeul la Primărie? (blog “Adevărul”) Atât! Supravieţuirea. Poate nu din rea-voinţă, poate doar din neputinţă… Paradoxul este că patrimoniul muzeului se află încă în gestiunea Ministerului Culturii, pentru că transferul lui nu s-a făcut niciodată către municipalitate, care are doar autoritatea administrativă a instituţiei. Oricum, situaţia juridică actuală a sediului muzeului era demult ştiută, dar nimeni n-a vrut să facă nimic. Într-un final, inevitabilul s-a produs. Ignoraţi timp de 12 ani, reprezentanţii proprietarului au pus piciorul în prag. Restul e poveste!
Ce prevede legea? Ministerul Culturii, conform HG 90/2010 şi în baza Legii nr. 311/2003, a Legii nr. 182/2000, este autoritatea responsabilă pentru protejarea patrimoniului cultural naţional”, punerea în valoare şi reinserţia acestuia în viaţa comunităţii şi „asigură respectarea şi promovarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale, consacrate de Constituţia României”, printre care accesul liber „la patrimoniul cultural pentru generaţia prezentă, protejarea şi conservarea valorilor culturale ale naţiunii pentru uzul generaţiilor viitoare”.
Cine este de vină? După moartea lui Alexandru Condeescu, muzeul a intrat iremediabil, încet, dar sigur, pe o pantă abruptă. O simplă frază, aparută într-o anchetă jurnalistică privind situaţia muzeelor din Bucureşti, sintetizează foarte clar situaţia actuală a Muzeul Literaturii Române: „Prezent cu câteva proiecte interesante în ultimii doi ani (Euroliteratur, U.R.M.E.) şi gazda a unui cenaclu respectat, Muzeul Literaturii nu mai are mare lucru de aratăt”(“Top 10 muzee din Bucureşti”, „România liberă”, 09.02.2008). Din acest punct, principala cauză a derivei muzeului a constituit-o managementul după ureche şi imixtiunile ilegale şi abuzive ale autorităţii publice locale prin fraudarea concursurilor de management şi impunerea conducerii instituţiei pe criterii politice, interese mărunte sau de gaşcă. Muzeul a intrat definitiv sub controlul unor grupări de scriitori din sfera de influenţă a directorilor interimari sau de ocazie care s-au perindat de atunci la conducerea instituţiei. Aceştia au parazitat muzeul, prin promovarea unor tipuri de manifestări culturale sub formă de diverse ‘şuete” şi “parastase” literare, fără public şi fără nici o legătură cu patrimoniul cultural al instituţiei. Orice muzeu din lume are un anumit număr de obiecte de patrimoniu, pe baza cărora se desfăşoară atât activitatea ştiinţifică cât şi cea publică. Ignorând această regulă elementară, Muzeul Literaturii Române şi-a îndepărtat publicul, devenind altceva decât un muzeu: o casă de cultură şi asistenţă socială pentru o gaşcă de scriitori, care i-au parazitat activitatea publică şi i-au drenat bugetul în interes personal sau de grup.
Astfel, unul dintre foştii directori ai muzeului, Radu Călin Cristea, declara absolut stupefiant: “am tot pus bani deoparte pentru onorariile acordate scriitorilor. Desfid ideea că un scriitor trebuie să traiască din expediente, dimpotrivă, el trebuie respectat, inclusiv din punct de vedere pecuniar, pentru ceea ce face” (Revista “Flacăra”, nr. 5/mai 2009). Ori, niciunde în lume, muzeul, fie el şi de literatură, nu este nici cutia milei, nici casă de pensii sau asistenţa socială, nici sindicat pentru apărarea şi asigurarea stipendiilor, sinecurilor, privilegiilor ori intereselor pecuniare ale breslei scriitorilor. Muzeul este altceva! Iar Muzeul Literaturii Române a încetat să mai fie muzeu… A ieşit din conştiinţa publicului.
Deşi beneficiază de un patrimoniu cultural valoros şi consistent, de o poziţie geografică favorabilă, fiind situat în plin centrul Bucureştiului, Muzeul Literaturii Române era cunoscut mai mult şi îşi datora notorietatea îndoielnică vecinătăţii cu cârciuma şi gradina de la subsolul şi din spatele lui. Muzeul era frecventat mai mult de către o faună de scriitori de mâna a doua, care se schimbau periodic în funcţie de relaţia cu conducerea instituţiei şi care-şi potoleau “setea” de cultură între activităţile publice, mediocre, casieria şi cârciuma muzeului. “Cerberul” acestei găşti de scriitori care au parazitat şi căpuşat muzeul a fost poetul-cârciumar Eugen Suciu, proprietarul cafenelei numite „La muzeu”, care, deşi a funcţionat ilegal acolo din anul 2009, şi-a făcut afacerile pe banii muzeului, neplătindu-i de 7 ani chiria şi utilităţile (apă, gaze, energie electrică etc.), cca.168.000 euro. Bani publici!
Iar „groparii muzeului” nu sunt abstracţii, sunt oameni, bine cunoscuţi, au chip şi nume: ei sunt foştii directori ai instituţiei, Radu Călin Cristea şi Lucian Chişu care, din anul 2007, momentul în care hotărîrea justiţiei privind retrocedarea sediului a devenit definitivă şi irevocabilă, nu au făcut nimic concret pentru rezolvarea problemei. La actuala situaţie a muzeului au contribuit din plin şi marii critici literari ai neamului, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, care şi-au impus ilegal „pu-pilele” la conducerea instituţiei cu acordul şi complicitatea primarilor Adriean Videanu şi Sorin Oprescu. Deşi cei doi influenţi critici literari au beneficiat de sume mari din bugetul muzeului, de unde au încasat în ultimii ani peste 1 milard de lei vechi, nu au ridicat nici un deget pentru salvarea instituţiei. Rezultatul acestor intervenţii şi tip de management se vede astazi clar: un muzeu părăsit de public, aflat în pragul desfiinţării, aruncat în hrubele întunecate din spatele Casei Scânteii. Din pacate, viitorul acestui muzeu pare la fel de sumbru, după părerea jurnalistului Ion Cristoiu: “Muzeul Literaturii Române dispare. Având experienţa indiferenţei româneşti, acest muzeu nu se va mai deschide niciodată…”
Ce se (mai) poate face? În primul rând, pentru a-i asigura o şansă reală de supravieţuire şi dezvoltare pe piaţa culturală, este necesară şi obligatorie relocarea sediului şi reconfigurarea conceptuală a muzeului, prin reorganizarea expoziţiei de bază, a spaţiilor adiacente precum şi a serviciilor oferite publicului. Spaţii există. Condiţia este să existe şi voinţă… În al doilea rând, Muzeul Literaturii Române trebuie să redevină muzeu. Adică, programele muzeului sa fie bazate, în cea mai mare parte, pe folosirea şi promovarea patrimoniului literar de care dispune. Apoi, este obligatoriu ca muzeul să fie decuplat de găştile scriitorilor şi autorităţilor locale care l-au parazitat şi să revină la autoritatea competentă, Ministerul Culturii, care poate şi este obligată să-i asigure prezervarea patrimoniului şi dezvoltarea instituţională. Ca locaţie, cea mai fezabilă soluţie ar fi punerea la dispoziţie a unui spaţiu în noua clădire a Bibliotecii Naţionale, care are 112.000 mp. Pentru moment este singura soluţie raţională. Iar cele două instituţii sunt perfect compatibile. Cineva trebuie însă să ia decizia. Altfel, muzeul va dispare, încet, dar sigur… În al treilea rând, este necesară repoziţionarea instituţiei faţă de beneficiarii direcţi, prin centrarea tuturor activităţilor muzeului pe public, vizitator, care este principala lui raţiune de a exista. Muzeul este prin definiţie, statut şi lege o “instituţie publică de cultură, aflată în serviciul societăţii”. Muzeul fără public nu există!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.