Pe Varte, într-un garaj în pantă, un sas bătrân, vizibil atins de Parkinson, se chinuia să găsească întrerupătorul pentru a-mi arăta „bijuteria”. O Dacie 1300 din august 1969, cu bară de metal pe care se vedeau urmele cârpei muiate în vaselină. Ia-o, domnule, are numai piese franțozești! Și n-are mai mult de cincizeci de mii de kilometri. Dacă aș fi în putere, nu te-aș lăsa nici s-o pornești! Așa, ce să fac?! Da’ aș da-o pe mâna cuiva să nu-și bată joc de ea! Și s-o prețuiască!Sasul din Brașov vorbea despre Dacia lui mai frumos decât despre nevastă. Probabil că în trei au fost și la mare, și pe la botezuri, și pe la nunți. Bătrânul sas stătea cu o mână pe ușă și cu cotul brațului drept pe plafon. Exact ca în pozele de familie ale țăranilor aranjați de fotografii de meserie în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Trei decenii și jumătate, Dacia 1300 a fost surata românilor. Mașina de vis și masina chinurilor din comunism, mașina micilor ciupeli și a reparațiilor miraculoase, mașina simplă, prietenoasă, care se mulțumea și cu un ciorap de damă răsucit pe post de curea de ventilator, mașina care bea apă din orice baltă, mașina pe care o învățaserăm și cu două rezervoare, și cu bord turcesc, și cu flapsuri de plastic, mașina-miracol, ștearsă, simplă, de viță nobilă, dar părăsită pe undeva pe la marginile lumii civilizate. O poezie de obiect, amestecat cu rugină, boită cu vopsea mătuită de soare, cu chedere pe care nu le puteai folosi nici la spânzurarea trădătorilor de țară, Dacia a fost de toate. Și mașina de hămăleală, și mașina de nuntă, și domnișoara rujată și gătită de măritiș, și hamal de piețari, și mândrie de Fitipaldi în fiecare suflet de român.
Cu Dacia, poezia și spaima șoselelor românești, am colindat deșertul. Câteva luni am alergat zeci de mii de kilometri prin Orientul Mijlociu. În portbagaj mai aveam încă o jumătate de mașină. Set-motor, pompă de frână, bujii, contact, membrane de pompă de benzină, planetare, electromotor cu trei seturi de cărbuni de schimb, plăcuțe, discuri, cabluri de frână, accelerație și ambreiaj, ambreiaj cu placă de presiune cu tot, cauciucuri, camere, bloc de lumini și tot ce se mai putea strica. Batjocorita Dacie, cea despre care se spunea că e dotată cu ștergătoare care porneau singure (pentru a se opri trebuia scos contactul!), nu ne-a făcut nici o surpriză. După patru luni de Orient Mijlociu am schimbat doar două siguranțe și un cauciuc.
Dacia 1300 a fost o parte a comunismului. Dar și unul dintre puținele mijloace puse de acesta la dispoziție, cu care toți românii l-au păcălit din plin.
Dacia a avut toate păcatele și toate farmecele românului. Mașina duioaselor surprize și a căderilor ilogice, mașina salvatoare, mașina tumbelor pe ghețuri, zăpezi și noroaie, mașina mândriei de a avea performante ce nu mai interesau nici o țară de pe glob, mașina aproape rurală în simplitatea ei, un fel de petic al destinului nostru, este la capăt de drum.
Astăzi, la Paris și la Bucuresti, odată cu lansarea noului model, Dacia 1300 iese, practic, din scenă. Nu există ploaie de artificii care să adune câte o steluță din fiecare amintire despre ea!
România s-a despărțit de Dacia 1300, de comunism, de Ceaușescu, de Comitetul Central, de cuvântul tovăraș, de CAP-uri, de Biroul Organizației de Bază, de Cântarea României, de defilările de la 23 August.
De Dacia 1300 mie îmi pare rău!
Miercuri, 2 iunie 2004
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.