Se spune că democraţiile ar fi un regim politic care are nevoie de un stat laic (secular). Aşa par a sta lucrurile în toate regimurile democratice actuale. Atâta doar că nu sunt autentice (ci corupte) acele democraţii care nu sunt centrate pe un anume cult: cultul legii. Adică respectul legii interiorizat cu aceeaşi religiozitate cu care era altădată interiorizată morala creştină.
În ultima vreme – fie şi prin intermediul unei diversiuni –, România urbană a aflat lucruri urâte despre România rurală. Am aflat – cu prilejul dezbaterii despre violatorii Văleni-Vaslui – că lumea de la ţară e departe, departe de acest respect faţă de lege. Mai întâi, este o problemă de educaţie: cunoaşterea legii cere mult discernământ, iar acest discernământ nu se poate forma doar în cei şapte ani de acasă. În fapt, e o problemă care vorbeşte despre dispariţia moralei creştine în mediile sociale mai puţin educate. E o decădere tragică a rolului social al bisericii.
Prin urmare, nu există elemente de democraţie acolo unde nu există elemente de respect al legilor şi acolo unde a dispărut cultul moralei creştine. Ce există acolo? O mentalitate de tip feudal, dar fără eficacitatea serviciului preoţesc.
x
x x
Dar nu e democraţie autentică nici aceea care pretinde respectul unor legi gândite în spiritul fărădelegii. Iată, de pildă, Legea finanţării partidelor. A fost modificată, în 2015, fără o consistentă dezbatere publică. Ce s-a modificat? Nimic important. Ce ar fi fost de modificat? Ar fi trebuit ca legea modificată să nu mai permită corupţia din sistemul de finanţare a partidelor. Cum? Interzicând finanţările private (pentru o vreme) şi sancţionând cu radierea (desfiinţarea) acelor partide care folosesc bani negri.
Ce avem în noua lege? Noi izvoare pentru corupţie. Acum este permis ca un partid să împrumute bani, oricâţi, cu condiţia să-i restituie în cel mult trei ani. Uimitor. De unde i-ar putea restitui? Sunt partidele sereleuri care fac profit? Sunt ele un fel de bănci de investiţii? Nu s-a sesizat nimeni în presă în chip suficient de exploziv. Legea modificată este în Monitorul Oficial din 18 mai 2015. De ce tace media românească în faţa acestei nebunii? Cât de coruptă poate fi această media (dacă prostia potentă nu o caracterizează)?!?
x
x x
Cine n-a aflat că primul izvor şi cel mai abundent al corupţiei politice se află în textul vechi al legii finanţării partidelor? Acela chiar că era caracterizat de prostie potentă. Dar de ce nu aflăm din campaniile mediatice că acel izvor n-a fost blocat, ci a fost transformat într-o fântână arteziană. În noul text al Legii, cinismul corupţiei politice nu se mai ascunde sub pământul de unde curge izvorul. Acum, cinismul sare în ochi. Ei, şi? Ce? Nu putem să-i închidem?! Îţi vine să crezi? Media noastră lucrează cu două agende: asta putem aborda, asta nu putem aborda. Putem discuta cazuri de corupţie. Să nu cercetăm cauzele corupţiei dincolo de moralitatea indivizilor, mai ales când acest dincoloe chiar legea strâmbă, făcută anume cu portiţe pentru corupţie. Ce portiţe! E o poartă largă, acum, în noua lege a finanţării partidelor: împrumuturile nelimitate (cu condiţia de a le face publice, desigur).
Obligaţia asta, chipurile, ar fi o formă de transparenţă.
Să zicem că eu voi împrumuta un partid cu un milion de euro. După trei ani, mergem la notar şi-i demonstrăm, cu acte de transfer bancar, că i-am primit înapoi. Legea nouă zice că acel milion se transformă în donaţie dacă nu poate fi returnat în trei ani. N-a putut, săracu’ partid, să mi-i dea înapoi! Legea mă obligă pe mine, cel care a împrumutat partidul, să accept că am pierdut acei bani.
I-am pierdut oare? Nu cumva, în cei trei ani, dacă partidul acela e la guvernare, eu am primit destule contracte cu statul ca să fi recuperat în profit acel milion?
Veţi zice: acele contracte, dacă nu mergeau la tine, mergeau la altul, care-i treaba?
Nu-i chiar aşa de cinstită treaba asta. Căci dacă au venit către mine, contractele au venit mult supraevaluate. Din supraevaluări de acest fel pierde bugetul de stat. Curtea de Conturi a calculat: cel puţin 20% din bugetul de stat se pierde prin acest joc necinstit al atribuirii de contracte supraevaluate, cu ordin de la partidul de guvernământ. Nu vrea să vadă nimeni această gaură enormă şi să-i caute, apoi, cauzele!
x
x x
Modificarea de care avea nevoie noua Lege a sponsorizării partidelor ar fi trebuit să sune cum? Doar împrumuturi de la bănci, nu şi împrumuturi de la persoane fizice sau firme private? Să zicem că sună bine. Dar cu ce ar putea garanta un partid astfel de împrumuturi? Soluţia era una singură: bugetul de stat (care în cele din urmă tot va plăti, netransparent, prin jocul supraevaluărilor) să asigure, transparent – printr-un anume algoritm -, costurile activităţilor de partid.
Să zicem că sună rău. N-ar fi o treabă constituţională ca bugetul de stat să subvenţioneze activităţi private. Atunci să o facem să fie constituţională, pentru că activitatea partidelor nu e chiar o afacere privată. Cum ar intra partidele noi în algoritm? N-ar putea intra. Doar lor, şi celor neparlamentare, ar trebui să li se permită finanţarea privată (sub sancţiunea radierii dacă sunt prinse cu cheltuieli netransaparente).
x
x x
Cultul legii, aşadar? Da. Dar legea să fie opera unui legiuitor cinstit, patriot şi competent. Noi, românii, avem o “capodoperă” de necinste a legiuitorului: Victor Ponta, premier, propune o lege pe care Victor Ponta, deputat, nu vrea să o voteze! Necinste sau laşitate? Şi, şi. Laşitate faţă de lobby-ul care a dorit legiferarea contractului “Roşia Montană” şi încă o dată laşitate faţă de ecologişti.
Laşitate pontană a fost şi decizia de retragere de la şefia PSD atunci când nu s-a sfătuit cu liderii importanţi ai partidului. Laşitate pontană. Aşa va rămâne în istorie, chiar dacă argumentul personal al retragerii este inavuabil: numai eu ştiu ce păcare îmi mai pot fi cercetate la DNA, mâine, poimâine!
Laşitate a fost şi atunci când n-a rezistat voinţei baronilor pesedişti de a candida pentru Preşedinţie împotriva înţelegerii cu Crin Antonescu dacă n-ar fi un caracter laş, atunci ar fi trebuit să ameninţe cu demisia din funcţia de preşedinte al PSD. Laşitate (de astă dată infantilă) a fost şi atunci când a încercat să boicoteze cvorumul de la votarea Legii apărării naţionale, după ce-i promisese preşedintelui Iohannis că o va sprijini fără obiecţii.
Laşitate a fost şi atunci când Victor Ponta, inculpat, a acceptat înlocuirea sa de la şefia PSD cu un condamnat. Devenea un erou de neuitat dacă şi-ar fi ameninţat colegii pro-Dragnea cu demisia din funcţia de premier. Laşităţile pontane au început din vremea bătăliei USL pentru demiterea preşedintelui Băsescu, când n-a avut curajul de a-i cere preşedintelui interimar Crin Antonescu să nu promulge legea care restabilea necesitatea unei prezenţe la vot de cel puţin 50% din electorat. Şi laşitate a fost şi atunci când, de teamă că nu va fi numit premier, a semnat un pact de bune intenţii cu preşedintele pe care a vrut să-l suspende.
Chiar dacă am avea legi onorabile, nu-i aşa că ne-ar mai trebui şi nişte caractere?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.