Decizia fiecărui alegator este importantă într-un proces electoral, chiar dacă numai majoritatea contează. Un curent de opinie majoritar este prefigurat şi asigurat, dar măsura în care acesta mai poate fi schimbat prezintă interes, în cel mai înalt grad, nu numai pentru părţile implicate în alegeri, ci şi pentru actori externi.
Influenţa actorilor externi în procesele electorale are o istorie îndelungată şi tehnici riguros elaborate, exersate şi verificate. În percepţia puternicilor şi influenţilor noştri aliaţi, România a fost considerată, în urmă cu doi ani, o ţară cu o clasă politică şi un electorat din partea cărora sunt posibile decizii la care nu se aşteptau. Consecinţa acestei percepţii o ştim. Am votat noi şi au decis ei!
Manipularea proceselor electorale a fost considerată oportună în primele alegeri postbelice din Italia şi Franţa (nu în aceeaşi măsură ca în Italia) pentru a se preveni constituirea majorităţilor parlamentare de către partidele comuniste, net avantajate de avansul Armatei Roşii în inima Europei, dar şi de participarea comuniştilor la rezistenţa antifascistă, pe care propaganda Moscovei a valorizat-o la maximum.
În alegerile postbelice din Europa Occidentală, CIA şi precursorul (Oficiul Serviciilor Strategice) s-au confruntat, într-un aprig război politic, cu reţelele întinse ale NKVD-ului (precursorul KGB-ului). În alegerile din statele central şi est-europene din ultimele decenii, istoria s-a repetat, iar unde confruntarea pe fronturile secrete nu a fost decisivă, s-a ieşit la vedere, în faldurile portocaliului şi al “revoluţiilor” de această culoare.
Întreaga construcţie a mişcărilor portocalii – partide ori mişcări de stradă – a avut o planificare strategică de comandament politic interaliat, în care o amplă şi cuprinzătoare reţea de organizaţii neguvernamentale, cu o consultanţă şi finanţare adecvate scopurilor, a acţionat tenace şi disciplinat. Dar numai în limitele tacticilor la îndemâna unui astfel de nivel operaţional al războiului politic.
Replica rusă la revoluţiile potocalii o constatăm în evenimentele care au avut loc în Crimeea, au generat o gravă şi, încă, imprevizibilă criză în Ucraina.
Este bine să avem întregul context al posibilelor surprize strategice în arealul geopolitic din jurul României.
Liderii Ungariei, care perseverează în sfidarea familiei euroatlantice, transmit un semnal la Bucureşti, prin crearea Asociaţiei Autoguvernării Naţionale a Românilor din Ungaria. Parcă tot despre autoguvernări au discutat reprezentanţi ai Consiliului Naţional Secuiesc cu başcanul Găgăuzei şi separatişti uiguri din Tibet.
În zona vest balcanică, „Armata Naţională de Eliberare” (ONA), cunoscută şi ca UCK macedoneană (militanta pentru “Albania Mare”), şi-a asumat responsabilitatea pentru un atac cu rachetă asupra clădirii Guvernului Macedoniei de la Skopje, iar Belgradul a convenit, pentru prima oară în istorie, organizarea în Serbia a unei aplicaţii militare cu participarea Federaţiei Ruse.
Perspectivele stabilităţii în vecinătea estică şi nici în cea sud-vestică nu sunt promiţătoare şi nici apropiate.
Cât cântăresc astfel de întâmplări într-un proces electoral de alegere a preşedintelui României? Toţi şi toate, până în acest stadiu al campaniei, au făcut ca problmele securităţii naţionale, în componenta diplomatică, economică, demografică şi militară, să fie parcă un tabu. Cui foloseşte să nu aflăm cum Ponta, cum Iohannis se raportează la calitatea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării?
Cui ar putea aduce, în plan extern, avantaje sau dezvantaje, alegerea ca preşedinte a unui candidat sau a celuilat? În exterior sunt numai observatori sau şi actori implicaţi în procesul electoral?
Au sau nu vreun rost aceste întrebări? Au, desigur, mai multe rosturi, iar deturnarea campaniei electorale către derizoriul amănuntelor creatoare de senzaţie, pentru punerea la colţ a contracandidatului cu aspecte fără relevanţă asupra facultăţilor de exercitare a mandatului de preşedinte, nu este, pur şi simplu, un joc tactic al staff-urilor candidaţilor.
România cu resursele şi populaţia ei este o mare miză în competiţia economică mondială.
România, consecinţă a poziţiei geografice, este o mare miză în strategiile politico-militare de menţinere a iniţiativelor controlului geopolitic la nivel mondial.
România, consecinţă a tratatelor de pace postbelice, are “părţi de ţară uitate”, care sunt mize ale viitoarelor reconfigurări geopolitice, a căror probabilitate creşte exponenţial cu dificultăţile cu care se confruntă proiectul politic al Uniunii Europene.
În cele trei categorii de mize, România ne apare ca actor sau ţintă? Va fi mijloc sau scop? Ce cotă de participare la decizii vom avea şi cine ne va reprezenta?
Preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a aruncat pe piaţa media subiectul candidaţilor posibil a fi dependenţi de structuri speciale. După cum s-a încheiat scandalul pe care l-a iscat, este evident că scopul a fost mărunt, fie partizan, fie strict personal.
Redeschid subiectul, cunoscând o lungă istorie cu zeci de preşedinţi de state agenţi ai unor servicii străine sau membri ai unor structuri discrete, oculte, ori cum vrem să le numim.
Redeschid subiectul, având în vedere cazuri punctuale destul de recente, care au implicat operaţiuni secrete la cel mai înalt nivel şi în cele mai însemnate cancelarii ale lumii.
Redeshid subiectul, amintind de imensul scandal internaţional al spionajului electronic global, în proporţii de masă şi în dispreţul proteguirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, un abominabil abuz imposibil de realizat fără complicităţi politice secrete şi cu implicarea agenţiilor secrete din statele asupra căror cetăţeni se operează, în afara constituţiilor şi legilor naţionale.
Este România imună la asemenea pericole?
Avem candidaţi la Preşedinţie cu toate aptitudinile întregi pentru a-şi putea respecta jurământul şi a nu fi puşi sub acuzare pentru înaltă trădare?
Cine are răspunsul ştie cum va vota şi ce va alege.
Cine nu are răspunsul ştie cum va vota, dar nu ştie ce va alege.
Personal, voi vota, dar nu voi alege. Voi da un “vot alb”, convins fiind că în România se va face o altă politică numai după ce urnele vor fi pline cu voturi albe. Nici în primul tur, votul meu nu a fost pentru vreunul dintre candidaţii rămaşi în cursă. Altfel, mă abţineam să fiu un comentator al întâmplărilor dintr-o campanie electorală de criză, în care unul dintre candidaţi şi-a făcut campania în gravă incompatibilitate (atât de evidentă încât nu trebuia ca vreo lege să o stipuleze!), exercitându-şi, concomitent, funcţia de prim-ministru, cu toate cele ce decurg pentru un proces electoral liber de orice suspiciuni. Celălalt candidat, din motive de “independenţă a justiţiei”, se află în “şah”, urmând să primească “binecuvântarea” zeiţei dreptăţii numai după rezultatul scrutinului prezidenţial.
Nimic nu este întâmplător, hazardant ne poate fi votul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.