Despre discordia din politica externă americană şi victimele ei colaterale

Acest comentariu trebuia să fie ultimul din cele câteva pe care hotărâsem să le scriu despre starea Americii 2014. Ultimul, întrucât se cuvenea să vorbesc mai întâi despre cum se descurcă mega-puterea globalistă la ea acasă, şi apoi acasă la alţii. Din respect pentru cititori şi gazeta care mă găzduieşte voi începe, însă, de la capătul celălalt. Astfel, în foaia de acum câteva zile, într-o analiză bine argumentată despre criza prelungită de reprezentare diplomatică a Americii la Bucureşti – absenţa de peste doi ani a unui ambasador american în România –, autorul spunea că ea l-ar feri pe preşedintele SUA de criticile românilor faţă de acreditatul său, după cum s-a întâmplat cu fostul Mark Gitenstein. Corect, dar, dincolo de argumentele părţii americane, această situaţie nefirească nu este decât o altă eroare a politicii externe a Washingtonului, aşa cum arată două evidenţe. Prima este istorică şi pozitivă. După curajul vecin cu nebunia din 1952, al liderului naţionalist român Gheorghe Gheorgiu-Dej, de a-i fi spus lui Stalin, la Moscova, că vrea să elimine de la conducerea ţării şi a politicii externe româneşti pe fosta amantă a dictatorului, Ana Pauker, şi gaşca ei kominternistă – curaj nebun într-o vreme când „semnalele” de la Washington nu prevesteau nimic favorabil, adică erau „politica de stăvilire” a comunismului, a lui Truman şi „vânătoarea de vrăjitoare” comuniste, a lui McCarthy; după lichidarea sovrom-urilor în 1956, sursele de jefuire economică a României de către sovietici după al Doilea Război Mondial; după premiera est-europeană absolută, din 1958 – scoaterea trupelor sovietice din România; după deschiderea comercială a românilor din 1959 şi lansarea achiziţiilor de tehnologii industriale din Occident, pentru edificarea unei Românii moderne, agrar-industriale; după toate acestea, cu iscusinţă diplomatică, strădanie şi înţelepciune dovedite de Washington, în 1961 William A. Crawford a fost instalat primul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, i-a urmat în 1974-77 Harry G. Barnes, prieteni cu preşedinţii J.F. Kennedy şi, respectiv, Richard Nixon, ambii din „Premier League”-ul diplomaţiei americane, absolvenţi la Princeton şi Columbia University, ambasadori şi la Moscova, Paris, Praga şi New Delhi. În tot acest răstimp, de aproape 20 de ani, politica externă a SUA în România a fost un succes, diplomaţii de carieră americani la Bucureşti au fost extraordinari, partea română şi diplomaţii ei la fel, relaţiile româno-americane au prosperat, fiind cele mai dinamice şi mai importante raporturi bilaterale ale Americii din toată Europa de Est. A fost, pentru România şi Statele Unite, împreună, „ora lor minunată”, cum ar fi spus britanicul Winston Churchill. Apoi, după 50 de ani de la triumful diplomaţiei de clasă şi alţi 20 de la căderea comunismului, deşi oportunităţile deveniseră infinite, America i-a trimis la Bucureşti pe domnii Gitenstein şi Butcher, spre a întări, parcă, teoria altui britanic, Paul Kennedy, cu mărirea şi decăderea marilor puteri… A doua evidenţă, negativă, a fost susţinerea deloc onorantă, de către America, a regimului antidemocratic, antipopular şi mafiot al lui Traian Băsescu. Susţinerea, în România, a unei dictaturi bicefale: dictatura neamului prost şi dictatura procurorilor. A unui regim lipsit cu desăvârşire de valori, care şi-a dat toată arama pe faţă acum, la sfârşitul lui: aşa cum muntele a răcnit şi a născut un şoricel (Phaedrus), la fel, după un deceniu de back-up, promo şi benevolenţă americană, de manevre şi perversităţi infinite, de încrâncenări metilice în direct, la televiziuni, Dealul Cotrocenilor s-a scremut şi el şi a dat viaţă „prezidenţiabilă” la o jerpelitură de cioară vopsită.

De asemenea, se poate presupune că, în deceniul de tristă amintire scurs, Bucureştiul a fost şi „incubatorul” unui alt eşec al diplomaţiei şi politicii externe americane, din viitorul nu foarte îndepărtat. Aici, lângă Dunăre, deficitul manifest de imagine a Americii, provocat de iraţionala şi păguboasa ei asociere cu numele lui Traian Băsescu, nu va putea fi corectat prea curând, între timp alţi politicieni vor răspunde la alte provocări, venite din alte părţi. Se vor întâmpla alte opţiuni şi alte alegeri. Alţi „jucători” din afară, cel mai probabil europeni şi regionali, vor închega alte înţelegeri şi vor susţine alte interese locale şi externe.

În alte părţi, în Orientul Mijlociu, cu peste 10 ani în urmă Statele Unite au pornit să reconsidere totul, iar rezultatele se văd acum: regiunea şi politica externă americană din regiune sunt o zonă de dezastru. În 2003 SUA au dat un start puternic terorismului islamic, când au invadat Irakul, pentru a elimina arme de distrugere în masă care nu existau şi terorişti care se aflau altundeva. Programul lor antiterorist din Irak a produs un antiamericanism globalizat, de la Londra în Australia, americanii au înlocuit la Bagdad un guvern care, de bine de rău, funcţiona, cu o mcdemocratizare in high gear, în stilul fast food-ului de la McDonald’s, au schimbat un despotism oriental milenar cu un despotism sectarist-terorist modern, au declanşat un război religios de o cruzime fără egal în timpurile de azi, al cărui produs final pare să fie o ţară nouă, să-i spunem Jihadistan. Alături, Siria arde, Iordania este pe cale să ia foc. Puţin mai jos pe hartă, SUA nu au izbutit să negocieze un armistiţiu în Gaza, „ajutând”, astfel, Israelul să intre într-un con de umbră. În loc să-i fi asigurat o strategie corectă de supravieţuire, i-a oferit un program internaţional de sinucidere asistată, acesta este motivul aproape sigur pentru care, în prezent, Tel Avivul ignoră interesele, valorile şi sfaturile Americii. Politica externă americană cu siguranţă nu a produs democraţii în Gaza, Arabia Saudită şi Emirate, în schimb a dărâmat una care se chinuia să prindă rădăcini în Egipt, această ţară este, acum, o dictatură militară pe cale să se scufunde economic, un adevărat cuib de viespi pentru islamismul terorist. Astăzi, toate proiectele politicii externe americane în Orientul Mijlociu sunt pe drumuri înfundate, situaţia deplorabilă din regiune este consecinţa unor supoziţii şi planificări strategice eronate, a unor decizii nefuncţionale. A unei nepotriviri, pricinuite de interese, dintre cuvinte şi fapte, atunci când America vorbeşte despre democraţie şi democratizare în Irak, Gaza, Egipt, Arabia Saudită, Bahrein, Libia etc.

Am putea comenta zile în şir despre cum sunt ticluite afacerile Americii în lume, pe Capitol Hill, la Casa Albă, pe strada 23, la Departamentul de Stat, peste Belt, în Virginia etc. De asemenea, despre cum Traian Băsescu, un agent local, mărunt, din România al neoconservatorilor americani, dispreţuit de preşedintele Obama, dar „colega” la cataramă cu vicepreşedintele Biden, a fost reales in extremis la prezidenţiala din 2009 şi a mers încă un tur, spre disperarea şi lehamitea definitivă a românilor. Pentru moment, spunem numai că, acasă, politica externă a Statelor Unite este şi ea victima unui alt „Război Civil” al Americii, un „Război Civil Rece” declanşat, deocamdată, în lumea politică şi în media naţională – între Obama şi republicanii din Congres; între grupările vechi şi noi din partidul republican; mai vechea dispută, iscată pe vremea fostei administraţii Bush Jr., între Departamentul de Stat, în clipa de faţă cel mai nerelevant minister al Guvernului american, şi Pentagon, cel mai important; între diplomaţia de carieră, profesionistă, şi cea „externalizată”, militarizată sau clientelară (Crouch II, Taubman, Gitenstein), inventată de brokerii de putere ai „complexului militar-industrial-informativ”; între televiziunea MSNBC, liberală, pro-partidul democrat şi pro-Obama, şi televiziunea mondială CNN, în general „rece” faţă de republicani şi susţinătoare a politicilor sociale şi liberale actuale ale Casei Albe, „Communist News Channel” (CNN), cum îi zic adversarii din media şi politică, pe de o parte şi, în partea cealaltă, canalul TV Fox News, al magnatului media Rupert Murdoch – „vocea partidului republican” spun, despre Fox, Huffington Post şi alţii etc.

Prezumţii false, obiective nerealiste şi interese de grup au creat starea precară actuală din politica externă americană. Elitele de la Washington care o conduc s-au refugiat într-un „balon mediatic”, preferă poveşti în locul analizelor solide, cred în pedepse şi intervenţii militare. Aceste elite găzduiesc făuritori de decizii care nu pot decide nimic, conducători care nu pot conduce şi legislatori care nu pot produce legi. În această situaţie, nenaturală, Statele Unite fac arareori apel la diplomaţia autentică, de obicei folosesc trimişi politici sau militari, „diplomaţi” de pripas, care vorbesc pe un ton ultimativ şi, dacă se întâmplă să nu aibă succes, se întorc la Washington şi recomandă sancţiuni, puşcării, drone şi raiduri aeriene. Toate acestea aduc liderilor de acasă o satisfacţie imediată, dar preţul ei este sacrificarea diplomaţiei, a unei politici externe autentice, a unor prieteni şi, nu în ultimul rând, a imaginii Americii în lume.

La final, o întrebare, un răspuns şi un scurt comentariu, întrebarea: în momentul de faţă, la expirarea de mandat a lui Traian Băsescu, ce politică externă se pregătesc Statele Unite să aibă faţă de România? Răspunsul: niciuna. Comentariul: este bine aşa căci, dacă ar avea una, şansele sunt foarte mari să fie una greşită…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.