Eugen Mihăescu – politician mort, artist renăscut

România se poate lăuda cu rolul său în ratarea multor intelectuali care s-au aventurat în susţinerea patriei lor. Ţara noastră fie n-a fost capabilă să-şi recupereze valorile refugiate, fie a încercat să le integreze doar demonstrativ, ca piese de panoplie naţională. Ceva asemănător a păţit şi Eugen Mihăescu, unul dintre cei mai cunoscuţi graficieni de presă din secolul trecut. După o carieră impresionntă în SUA şi Franţa (nenumărate coperte în publicaţii de mare presitigiu, pe la care românii n-au prea ajuns – „The New York Times”, „Time Magazine”, „The Los Angeles Times”, dar şi „Le Monde” şi „Le Figaro”), Eugen Mihăescu s-a întors în ţară pentru a pune umărul la consolidarea democraţiei şi pentru a se implica în noul val de gândire liberă stârnit în decembrie 1989 în România. Şi ce-a păţit? În loc să deschidă o şcoală de grafică, să modernizeze instituţiile de artă şi cultură, el a ajuns în anturajul lui Ion Iliescu, între personalităţile strânse în preajma acestuia, nu neapărat pentru a-l consilia, cât mai ales pentru a proba o anume deschidere occidentală. Ce-a adus Eugen Mihăescu din SUA în atmosfera postcomunistă de la Cotroceni? Absolut nimic, dacă ne gândim la cât a influenţat el atmosfera şi gândirea din Dealul Cotrocenilor. Ochiul său critic nici măcar nu dădea de bănuit, cum avea să se vadă în cartea sa de mai târziu. Şi totuşi, Eugen Mihăescu, artist adus mai degrabă de decor în preajma lui Ion Iliescu, a lansat portretul în două cuvinte pentru Iosif Boda („hipopotam transpirat”), anunţând într-un fel excepţionala sa carte de memorialistică apărută în 2011 la Editura Rao, intitulată ”Între linii”. În cartea sa de memorii politice, poate cea mai bună din câte au apărut până acum despre tranziţia românească, Eugen Mihăescu, după ce a murit de două ori ca politician – o dată lângă Ion Iliescu şi o dată lângă Vadim Tudor -, renaşte ca prozator, ca portretist, ca un excepţional cronicar de atmosferă şi culise politice. Probabil ca uriaşul succes al volumului ”Între linii” să-l fi mobilizat pe grafician în direcţia scrisului, ca pe un drum pe care a intuit posibilitatea unei revanşe. Publicistica sa, reunită în recentul volum ”Strigăte în pustiu” (Editura Rao, 2013), ne arată o pană epică şi portretistică demnă de cea a faimosului desenator. În articolele sale (unele publicate şi în cotidianul.ro), Eugen Mihăescu e muşcător, uneori este rău şi necruţător, pe alocuri este şi expresiv până la secvenţe de mare proză iar alteori taie cu lama inconfundabile pamflete.

”Strigăte în pustiu” adună o mare parte din publicistica lui Eugen Mihăescu, de la „Despărţindu-ne de Alberto Giacometti” (1966) la „Rinocerul” (13 ianuarie 2013, un devastator articol despre Corneliu Vadim Tudor). Eugen Mihăescu scrie despre orice i-a provocat o durere sau o dezamăgire. Despre artişti, despre politicieni, despre război, despre diplomaţia culturală (şi nu numai?) şi despre şerpăria din politică şi din serviciile secrete. „Strigăte în pustiu” este o carte în care graficianul desenează folosind cuvinte pipăibile ca şi culorile de pe şevalet. Scriind despre politică şi despre realitatea românească a acestor ani, Eugen Mihăescu s-a salvat pe neaşteptate din eşecul experienţelor sale politice.

Într-o perioadă în care graficianul părea retras iar politicianul, consumat, Eugen Mihăescu a revenit în scenă cu două cărţi neaşteptate. Prima, „Între linii”, a fost o adevărată revelaţie, cea de-a doua, „Strigăte în pustiu”, scoate la iveală o publicistică de cea mai bună factură, care se citeşte la fel de palpitant ca o tabletă din ziarele de dimineaţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.