Isus istoric. Unde s-a ajuns?

Una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetării istorice a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos. De personalitatea lui Isus este legată, cum se știe, inițierea unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii – creștinismul. De departe cea mai cunoscută personalitate a antichității, Isus a inspirat deja de aproape două milenii omenirea. În raport cu învățătura și viața sa au luat ființă curente de gândire care au hotărît cursul istoriei. Cercetarea istorică a lui Isus are astfel importanță mai mult decât istorică: ea marchează înțelegerea de sine a umanității.

Dincoace de împrejurarea că iudeii și creștinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei și de faptul că sunt sensibile diferențe între protestanți, catolici și ortodocși, se poate spune că cercetarea lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al bisericilor și al iudaismului și creștinismului. Ea confirmă, la rândul ei, optica – reprezentată de la apostolul Pavel la Rosenzweig și, apoi, la Ratzinger – potrivit căreia nu avem de a face în relația iudaism-creștinism cu religii diferite, ci cu o singură religie, ce se ramifică în funcție de două căi ale mântuirii (redempțiunii).

Nu se poate face din cercetarea istorică un criteriu de religiozitate, dar rezultatele ei pot spori cultura religioasă a oamenilor. Profunzimea credinței este servită astăzi de buna cunoaștere a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în jurul intrării în era noastră, atât sub aspect istoric, cât și escatologic.

Unde s-a ajuns în cercetarea istorică a lui Isus? Ce avem de reținut din această cercetare? Cu ocazia Crăciunului 2014, voi încerca un răspuns strâns, în forma unei sinteze (pentru detalieri, vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Ed. Academiei Române, București, 2014 și Explorări în prezent, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014) ce pune în relief scrieri dătătoare de direcție.

Încep cu observația că însăși cercetarea istorică a lui Isus are în urmă o istorie ce lasă să se distingă o dezvoltare în etape. Prima a fost aceea a desprinderii abordării istorice a lui Isus de abordarea escatologică consacrată de Biserici, care urcă până la Hegel și discipolii săi. A doua etapă a fost cea a angajării cercetării istorice autonome, care începe cu David F. Strauss. A treia este etapa tragerii consecințelor pe planul înțelegerii de sine a creștinismului – pe care o ilustrează von Harnack și Bultmann – și a iudaismului, cu Baeck și Ben Chorin. A patra este etapa noilor sinteze ale istoriei și eschatologiei, pe care o reprezintă în prima linie Sanders, Moltmann, Ratzinger. Etapele nu se dispun strict cronologic, unele mai vechi continuând sub cele mai noi.

Nu toți teologii au preluat în propozițiile lor cunoștințele istorice dobândite, dar fiecare a trebuit să țină seama de acestea. Nu fiecare istoric cunoaște rezultatele cercetării lui Isus, dar dezbaterea asupra culturii nu mai este informată destul fără această cunoaștere. Prea puțini filosofi sunt astăzi familiarizați cu o temă fără de care istoria însăși se înțelege anevoie.

Cercetarea istorică a lui Isus a inceput cu efortul luiReimarus de a aduce credința pe terenul „rațiunii naturale” a oamenilor. Creștinismul este văzut aici ca religie inițiată de Isus din Nazaret și consacrată drept „cristologie”, după răstignirea și învierea lui Isus și prin interpretarea dată de Apostolul Pavel. ”Naturalizarea” creștinismului este dusă de Reimarus, în opoziție cu iluminismul francez și dogmatica tradițională, până acolo încât se distinge între ”Evanghelia lui Isus” și relatările despre Isus ale discipolilor.

Reimarus nu a mărturisit decât unor prieteni gândul ce-l frământa. Lessing a fost cel care i-a publicat reflecțiile (sub titlul Von der Zwecke Jesu und seiner Jünger,1778). Invocînd convergențele dintre Matei și Luca, Eichhorn a lansat teza unei ”evanghelii originare (Urevangeliums)”, și a propus căutarea ei pentru a înțelege sensuI originar al ”conceptului învățăturii creștine (des christlichen Lehrbegriffs)”, care, în istorie, ar fi fost a fost ”simplificat”.

Trei filosofi de primă mărime aveau să elucideze durabil semnificația lui Isus din Nazaret în istoria lumii.Herder a arătat (cu Vom Erlöser der Menschen. Nach unseren drei ersten Evangelien, 1796) că nu se pot nivela diferențele dintre Evanghelii, pe care le-a interpretat ca preluări orale ale „evangheliei originare (Urevangelium)”. Aceasta din urmă a avut ca bază “predica lui Isus” despre „împărăția lui Dumnezeu”, care a fost ulterior absorbită într-o „evanghelie orientată biografic”. Hegel a aplicat în descrierea genezei creștinismului perechea de concepte „viață și iubire (Leben und Liebe)” și a dat (cu Viața lui Isus, 1795) o interpretare alternativă la dogmatica tradițională și la iluminism.Schleiermacher (cu Über die Religion, 1799) l-a conceput pe Isus ca „întruchipare originară (Urbild)” a unui concept de religie care este permisiv pentru dezvoltări istorice.

Odată cu David F. Strauss (1808-1874), s-a produs cotitura spre cercetarea istorică autonomă a lui Isus din Nazaret. Cu o scriere ce a impresionat generațiile (Das Leben Jesu, kritisch bearbeitet, 1835-36), Strauss voia să înlocuiască „persoana” lui Isus ca centru al creștinismului cu „ideea” sa, încât s-a concentrat, prin examinarea Vechiului Testament și a Noului Testament, asupra formării creștinismului. El a opus interpretării tradiționale a vieții lui Isus o abordare istorică călăuzită de ideea „mitului”: în figura lui Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii complicate, încât reprezentarea lui Isus are, inevitabil, tot mai puțin de a face cu ceea ce a fost în realitate.

Contemporanul său Bruno Bauer a privit Evanghelia dupa Ioan ca efect al influenței speculației asupra Logosului, venită dinspre Filon din Alexandria, asupra noii învățături despre Isus. Apoi (într-o vestită Kritik der evangelischen Geschichte der Sinoptiker, 1841-42) Bauer a pus la îndoială existența istorică a lui Isus. Teza sa a fost aceea că Isus a fost mai curând o creație a Evangheliilor. Creștinismul ar rezulta din întâlnirea reflecției evangheliștilor cu filosofia stoică a lui Seneca și cu speculația asupra Logosului datorată Școlii din Alexandria.

ÎnvățatulFerdinand C. Baur a distins între abordarea istorică a Noului Testament și abordarea escatologică („teoria dogmelor”) și a propus (în Das Christentum und die christliche Kirche der ersten drei Jahrhunderte, 1853) abordarea istorică a lui Isus, în locul celei „negativ critice” a lui Strauss. El a acceptat că Evanghelia după Ioan nu este relatare istorică, ci prezentarea unei „idei”, recunoscând, însă, caracterul de relatări istorice al evangheliilor sinoptice. Evangheliile nu sunt însă doar relatări istorice, ci „scrieri cu tendință (Tendenzschrift)”, iar ca „scrieri cu tendință” sunt inevitabil „produse ale timpului lor”. De aceea, o „critică istorică” are un câmp mai larg decât stricta verificare a faptelor din relatări.

Odată cu Ernst Renan (1823-1892), catolicismul a dat prima scriere semnificativă despre istoria lui Isus ( La Vie de Jesu, 1863) și a început să consacre forțe considerabile reconstituirii acestei istorii. Cercetarea istorică a înaintat, însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în așa fel încât a pierdut legătura cu abordarea escatologică îmbrățișată de Biserică. În această situație s-a produs prima reacție majoră de nemuțumire printre teologi, care au opus ( cu Martin Köhler, Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche biblische Jesus, 1892) reducerii lui Isus la o ființă umană, relativizarea abordării istorice înseși. Teza curentului spune că “Isus istoric al scriitorilor moderni ni-l ascund pe Christosul viu”. Pe de altă parte, neglijarea ascedenței iudaice a lui Isus din Nazaret a stârnit reacțiii (cu Julius Wellhausen, Israelitische und jüdische Geschichte, 1894) ce s-au orientat către etalarea continuității dinspre iudaism spre Predica de pe munte .

Ne aflăm astăzi la un cu totul alt nivel al cunoaşterii vieţii pământești a lui Isus decât cel la care au putut apela Hegel sau Renan și succesorii lor din secolul al nouăsprezecelea. Care sunt sursele pe care ne sprijinim? Este vorba despre Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan, toate scrise, cum se ştie, după răstignirea lui Isus, pentru a relata extraordinara sa viaţă şi sacrificiul său, precum şi învierea şi mesajul său către omenire. Noul Testament rămâne sursa majoră a cunoașterii lui Isus în orice privință. I se adaugă, însă, sursele rabinice cu privire la primele secole ale erei creştine; istoriografia romană a primelor secole; noile cercetări istorice ale primelor secole de istorie, ce permit mai buna cunoaştere a vieţii religioase şi sociale a evreilor din vechea Palestină (studii de istorie ale lui Schürer, din 1901-1911; istorii şi comentarii la Noul Testament, Talmud şi Midrash, strânse în 1922-1928; numeroase lucrări despre istoria pământească a lui Isus publicate din 1950 încoace); relectura scrierilor în ebraică sau în dialectul aramaic (preluate, secole la rând, prin traduceri greceşti) de către cunoscători de ebraică şi aramaică; descoperirile arheologice făcute la Ierusalim, Nazaret, Capernaum şi în alte locuri din Israel, cu privire la primele decenii ale erei creştine; manuscrisele de la Qumran; analize filologice noi ale textelor moştenite; analiza comparativă a datelor provenite din toate sursele ce stau la îndemână.

Gaalyah Cornfeld ne-a dat (cu volumul The Historical Jesus. A Scholarly View of the Man and His World, 1982), un prim tablou cuprinzător al surselor din epoca recentă. Ca urmare, s-a putut infirma definitiv teza ce a mai avut adepţi la mijlocul secolului al XIX-lea (Bruno Bauer, cum am văzut) şi chiar în secolul al douăzecilea (vezi Rudolf Augstein, Jesus Menschensohn, 1999), după care Isus Hristos ar fi fost o simplă plăsmuire idealizată şi cultivată de tradiţie, fără altceva.

Odată deschisă calea cercetărilor – istorice, teologice, filologice – consacrate lui Isus Hristos, s-a deschis un nou capitol în relaţia dintre iudaism şi creştinism. La această deschidere au contribuit noile poziţii ale teologiei creştine, ale Bisericilor şi ale iudaismului, adoptate după secole de discriminări și nedreptăţi, care au culminat în Europa cu Shoah.

În monumentala sa Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1784-1791), Herder a inclus iudaismul în interpretarea istoriei universale ca manifestare a spe­ci­ficului cultural al diferitelor popoare şi a stimulat, prin aceasta, in­teresul oamenilor de pretutindeni pentru cultura din Țara Sfântă şi chiar con­ştiinţa de sine a multor evrei. Mai târziu, Adolf von Harnack (cu Das Wesen des Christentums, 1900) a căutat să ajungă, prin cercetare istorică, la creştinismul originar, dincolo de straturile culturale ce şi-au lăsat urmele asupra termenilor şi viziunii. El a vrut să regăsească sub învelișul elenistic nucleul originar al creștinismului. În fapt, a replicat rabinul Leo Baeck (în Harnack’s Lectures on the Essence of Christianity, 1905), lăsându-se condus de căutarea a ce este sem­nificativ pentru istoric – ceea ce nu este neapărat semnificativ pentru timpul evenimentului – cunoscutul teolog nu a mai putut merge până la capăt. Teza lui Leo Baeck era aceasta: „Isus este o personalitate pro­fund evreiască; întreaga sa strădanie şi acţiune, memoria şi sim­ţirea, vorbi­rea şi tăcerea sunt ale unui fel de a fi evreiesc, un fel de ide­alism evreiesc, cel mai bun ce poate fi găsit în iudaism şi care, în acel timp, putea fi găsit numai în iudaism. El a fost un evreu printre evrei”.

Împreună, von Harnack și Baeck au tras consecințe din cercetarea istorică a lui Isus și au transformat-o într-un capitol al teologiei contemporane. În opera lui Rudolf Bultmann, acest capitol este cel mai amplu. Acesta a vrut (în Die Geschichte der synoptischen Tradition, 1921) să capteze condițiile (începând cu ceea ce s-a petrecut în comunitatea evreilor și a culminat cu preluarea lui Isus și integrarea lui într-o istorie) ce au făcut posibile Evangheliile și să lămurească (cu Das Urchistentum im Rahmen der antiken Religionen, 1949) sinteza rezultată din întâlnirea dintre monismul iudaic și dualismul grecilor, dintre unitatea evreiască a rațiunii și voinței și exaltarea greacă a rațiunii. Rudolf Bultmann a crezut (în Jesus, 1926) că „despre viața și personalitatea lui Isus nu mai putem ști nimic, căci izvoarele creștine nu s-au interesat de aceasta, restul fiind foarte fragmentare și năpădite de legendă, iar alte izvoare despre Isus nu există”. Această neîncredere în găsirea de noi izvoare a contat, interesant, mai mult ca „provocare” la noi cercetări.

Odată cu Isus istoric s-au ridicat probleme noi pentru istorie și pentru teologie, deopotrivă. Teologia este indisolubil legată de acţiunea lui Isus ca trimis al lui Dumnezeu spre a arăta lumii calea mântuirii. În schimb, cercetarea istorică, prin natura ei, este o cercetare factuală, călăuzită de asumpţii ce o transcend continuu. Nu este posibilă purificarea cercetării istorice de asumpţii ce o transcend, încât o istorie doar factuală nu este posibilă. Din acest punct de vedere, reacţia lui Joseph Ratzinger este de înţeles. În Einführung in das Christentum (1968), renumitul teolog a criticat „metoda istorico-critică” cu argumentul că „historia [Histoire] în cel mai îngust sens al cuvântului nu numai că desluşeşte istoria [Geschichte], dar o şi maschează. Cu aceasta se impune de la sine împrejurarea că ea îl poate sesiza, într-adevăr, pe omul Isus, dar îl găseşte foarte greu pe Hristosul din el, care, ca adevăr al istoriei [Geschichte], nu se lasă surprins cu dovezile exactităţii pure”. Joseph Ratzinger vrea să menţină uni­tatea dintre Isus şi Hristos luând ca punct de sprijin „ceea ce ne spune credinţa, ceea ce nu este reconstrucţie, ci prezent, nu teorie, ci o realitate a existării vii”.

Noile poziţii ale Bisericilor au avut ele însele o importan­ţă enormă în schimbarea de epocă în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Isus Hristos. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat Declaraţia de la New Delhi (1962), în care se spune că „în învăţământul creştin, eve­nimentele istorice care au condus la crucificare nu trebuie să fie pre­zentate în aşa fel încât să se pună în seama poporului evreu de astăzi responsabilităţi ce revin umanităţii întregi, şi nu unei singure rase sau comunităţi. Evreii au fost primii care l-au acceptat pe Isus, iar evreii nu sunt singurii care nu-l recunosc”. Mai este de observat că Vaticanul a luat măsuri salutare, în consecința Conciliului din 1965, pentru a anula acele pasaje ale liturghiei care, prin tradiţia de mai bine de o mie de ani, îi incriminau pe evrei. Episcopatul german a dat vestita Erklärung über das Verhältnis der Kirche zum Judentum (1980), în care s-a scris: „ … cine îl întâlneşte pe Isus Hristos întâlneşte iudaismul”. În 1986, suveranul pontif a intrat în Sinagoga Romei și s-a adresat evreilor dezvoltând formula lui Ioan al XXIII-lea: „Voi sunteţi fraţii noştri de predilecţie şi, într-un anumit sens, se poate spune că voi sunteţi fraţii noştri mai mari”. Bisericile ortodoxe au îmbrățișat Cele zece puncte de la Seelisberg (1967), în care se solicită „să ne re­amintim că Isus Hristos s-a născut dintr-o fecioară evreică, din neamul lui David şi din poporul lui Israel, şi că dragostea Sa veşnică şi iertarea Sa îmbrăţişează deopotrivă pe poporul Său şi lumea întreagă”.

Autorii iudei au publicat numeroase scrieri de cotitură con­sacrate lui Isus din Nazaret. Leo Baeck (cu Paulus, die Pharisäer und das Neue Testament, 1961) a adus argumente în favoarea revizuirii imaginii predominant negative despre farisei, pe linia deja deschisă de unitarianul englez R. Travers Herford (The Pharisees, 1923), care a inițiat compararea Evangheliilor cu alte surse istorice. Paul Witner a arătat, în On the Trial of Jesus (1961), că Isus nu a fost judecat niciodată de un tribunal evreiesc, iar ceea ce se numeşte de obicei „procesul lui Isus” nu a fost altceva decât pro­ce­dura lui Pilat din Pont. David Flusser a adus probe concludente (în Die konsequente Philologie und die Worte Jesu, 1963) în sprijinul tezei că, potrivit datelor consemnate în Evanghelii, Isus şi discipolii săi nu au încălcat practicile iudaismului. Shalom Ben-Chorin (cu Bruder Jesus. Der Nazarener in jüdischer Sicht, 1970) a adus argumente pentru ideea că „Isus a cunoscut temeinic Biblia ebraică, a trăit cu ea şi în ea, înainte de toate cu Tora şi profeţii. Modul de a învăţa al ta­na­iţilor, contemporanii săi în cunoaşterea Scripturilor, îi era fa­mi­liar, fără ca el însuşi să trebuiască să fi fost, prin aceasta, un elev al vreunui magistru renumit. Faptul că a fost numit rabin lasă să se de­ducă împrejurarea că el apărea mediului său înconjurător drept bărbat care era sprijinit de Lege”23.

Un eminent specialist creştin în Noul Testament observa că doar între 1980 şi 1984 au fost pu­bli­cate nu mai puţin de treizeci şi opt de cărţi remarcabile consacrate lui „Isus istoric”. Dintre ele, se detaşează studiul lui David Flusser, Die rabbinischen Gleichnisse und der Gleichnisserzähler Jesu (1981), care a arătat că parabolele lui Isus sunt de înţeles în legătură cu bogatul tezaur de parabole evre­ieşti. În cartea lui A. E. Harvey, Jesus and the Constraints of History (1982), se face efortul de a înţelege mesajul lui Isus înăuntrul epocii sale. Cartea lui William R. Farmer, Jesus and the Gospel: Tradition, Scrip­ture and Canon (1982), urmăreşte să reconstituie pe baze istorice dru­mul care a dus de la învăţăturile lui Isus, formulate în contextul ac­­ţiunii publice a lui Isus din Nazaret, la formulările din Evanghelii, ce au devenit Scripturi. În culegerea lui F.F. Bruce, The Hard Sayings of Jesus (1983), se încearcă explicarea a şaptezeci dintre cele mai dificile rostiri ale lui Isus, luând în seamă perso­nalitatea sa puternică şi contextul acţiunilor sale publice. O altă lu­cra­re, In Fragments: The Aphorisms of Jesus (1983) a lui John Do­minic Crossan, caută să distingă între rostirile autentice şi cele ne­au­tentice atribuite lui Isus. Cartea lui Marcus Borg, Conflict, Holiness and Politics in the Teachings of Jesus (1983), contextualizează ac­ţiunea şi învăţăturile lui Isus, cercetând rezistenţa evreilor împotriva stă­pânirii romane şi conflictul cu foarte credincioșii farisei în jurul sfin­ţe­niei. Cartea lui E.P. Sanders, Jesus and Judaism (1985), urmăreşte elucidarea relaţiilor dintre Isus şi contemporanii săi înăuntrul iudaismului timpuriu.

Cercetarea lui Isus din Nazaret cu mijloacele istoriei s-a întărit continuu în tradiția iudaică. După sintezele cuprinzătoare ale istoriei evreiești, datorate lui Joseph Salvador, Samuel Hirsch, Abraham Geiger şi Heinrich Graetz, au intervenit monografiile din secolul al douăzecilea, precum Joseph Klausner, Jesus von Nazaret, seine Zeit, sein Leben und seine Lehre (1925) şi Claude G. Montefiore, The Sy­nop­tic Gospels (1909). Shoah-ul a întrerupt cercetarea lui Isus, dar nu a putut-o opri. Iar după întemeierea statului Israel, în numai douăzeci şi şapte de ani au­torii evrei au scris 187 de cărţi, poezii, piese, monografii, di­­sertaţii, studii consacrate lui Isus. Scrierile acestea „au ca nu­mitor comun o simpatie şi o iubire pentru Nazaretian aşa cum n-au fost posibile vreme de optsprezece secole”.

Astăzi, în orice caz, cunoştinţele istorice sigure fac să fie anacronică desconsiderarea plină de suficienţă a uneia dintre cele două „religii-surori” de către cealaltă.În prima dezbatere iudeo-creștină semnificativă (consemnată în volumul Jesus im Widerstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, 1976), Hans Küng a remarcat că înăuntrul iudaismului, la Ierusalim, în vremea lui Isus, mai mulţi rabini propuneau schimbări în ethos-ul iudaic, încât „Isus nu era nici singur, nici original în această accentuare a priorităţii eticii”. Rabinul Pinhas Lapide a spus că mân­tuirea rămâne deschisă şi că aici nu se află nimic de ne­trecut în relația cu creștinismul. „Dacă Mesia vine şi se va dezvălui ca fiind Isus din Nazaret, aş spune că nu cunosc vreun evreu pe această lume care ar avea ceva împotrivă.”

Pe măsură ce Isus istoric a fost asumat, s-a conturat întrebarea privind relaţia dintre iesusologie şi cristologie, dintre „Isus istoric” şi „Isus Mântuitorul”. Principalele scrieri de cristologie din ultimele decenii au început să înfrunte această întrebare. Ilustrativă rămîne în acest sens epocala carte a lui Jürgen Moltmann, Der gekreuzigte Gott. Das Kreuz Christi als Grund und Kritik christlicher Theologie (1972), în care se trag consecinţe din defensiva la care a fost silită poziţia lui Rudolf Bultmann, ca urmare a înaintării cercetărilor consacrate lui Isus istoric. Chiar scrierile unor elevi ai acestuia (E. Käse­mann, Das Problem des historischen Jesus, 1953; E. Fuchs, Zur Frage des historischen Jesus, 1960; F. Ebeling, Kerygma und historischen Jesus, 1962, şi alţii) l-au susţinut în efortul de a depăşi teologia tradițională în direcţia unei teologii ce ia în seamă studiul vieţii pă­mân­teşti a lui Isus. Jurgen Moltmann profilează cristologia în jurul a trei opțiuni: istoria şi destinul lui Isus Hristos sunt punctul de plecare al cristologiei, un punct de plecare ce trebu­ie menţinut proaspăt pentru a se evita alunecarea în sco­las­ti­cism; crucificarea şi învierea lui Isus sunt cele care îl trec pe Isus din Nazaret în Isus Hristos; „teologia as­cen­­dentă” a crucificării şi a înălţării la ceruri şi „teologia descendentă” a întrupării trebuie puse în legătură, nu în opoziţie.

În teologia ortodoxă, Pavel Florenski s-a confruntat cu întrebarea privind raportul dintre latura „empirică” a creştinismului – în fapt „existenţa lui Hristos ca om” – şi latura escatologică. Soluția sa (din Dogmă și dogmatism. Studii și eseuri teologice, 1998) pune accentul pe împlinirea a ceea ce a spus profetul Isaia şi a fost reluat de Evanghelia lui Matei (12, 18): „Iată Fiul meu pe care L-am ales, Iubitul Meu, întru care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti”. Latura „empirică” o consideră absorbită de escatologie. În ampla monografiere (din Die russische Idee. Eine andere Sicht des Menschen, 2002), cardinalul Tomás Špidlik a descris această preluare a creşti­nis­mului ca „unire a omului cu Dumnezeu”, în care „Hristos este sensul, şi nu produsul is­toriei” (Soloviev), ce presupune o „cosmologie cris­to­lo­­gică” or­do­nată de ideea „ frumuseţii ordinii”.

Care este însă perspectiva recentă dinăuntrul iudaismului asupra lui Isus? Voi considera, pentru ilustrare, cercetările lui David Flusser. Prestigiosul învățat menționează (în Jewish Sources in Early Christianity, 1989) că nu numai Vechiul Testament este sursă pentru creştinism, ci şi Noul Testament reprezintă o sursă pentru reconstituirea „unor capitole importante ale istoriei Israelului din acele zile, în special ale istoriei spirituale a Israelului”. El atrage atenţia asupra faptului că „există rostiri ale lui Isus ce pot fi redate atât în ebraică, cât şi în aramaică; dar există unele rostiri ce pot fi redate numai în ebraică, însă nici una dintre rostirile sale nu poate fi reda­tă doar în aramaică. Se poate astfel dovedi originea evreiască a Evan­gheliilor retraducându-le în ebraică”. David Flusser concentrează ar­gumente în dreptul tezei după care „limbajul Noului Testament a fost astfel influenţat nu numai de controversele ivite înăuntrul iudaismului însuşi, ci şi de redactorii Evangheliilor, care au chiar schimbat, în versiunile greceşti, cuvintele lui Isus însuşi.” Deja prin redactările de după dărâmarea celui de al doilea Templu, pe fondul tensiunilor dintre iudaism şi lumea greco-romană, s-a ajuns să se profileze un Isus Hristos rupt de iudaism şi, în multe privinţe, opus evreilor. Iar acuzarea evreilor că l-au omorât pe Isus, ce are ca bază un text al lui Josephus Flavius, se dovedeşte a fi – la compararea cu versiunea arabă a textului, găsită între timp – o simplă interpolare ulterioară, făcută de cineva interesat să-i opună pe creștini evreilor..

Fiind la dispoziție material documentar nou, mono­grafiile consacrate lui Isus se înmulţesc cu repeziciune. Am în vedere aici patru monografii edificatoare, scrise de autori cu ascendențe teologice diferite.

E. P. Sanders propune (cu The Historical Figure of Jesus, 1993) ca în Evanghelii să se sesizeze straturile istorice. Evangheliile au fost scrise la câteva decenii după crucificare spre a transmite lumii semnificaţia vieţii, activităţii şi sacrificiului lui Isus. Examinând pericopele din cele patru Evanghelii canonice, istoricul american identifică ,,stadiile” elaborării Evangheliilor ce ne-au fost transmise: ,,unităţi folosite în contexte omiletice şi pedagogice”; ,,reunirea de unităţi aflate în legătură în grupuri de pericope (ce au circulat probabil în foi de papirus)”; ,,protoevanghelii”, ,,Evangheliile noastre”. „Ceea ce trebuie înţeles este dez­voltarea generală a tradiţiei. Isus a vorbit şi a făcut lucruri în­tr-un context, în contextul vieţii sale ; el a dat răspunsuri oame­ni­lor pe care i-a întâlnit şi circumstanţelor, aşa cum le-a perceput. Dar noi nu ne mişcăm direct de la viaţa sa la Evanghelii. Noi ne mişcăm mai curând de la viaţa sa la folosirea creştină timpurie a fap­telor individuale ca exemple pentru a marca un aspect sau altul. Numai în mod treptat pericopele au fost asamblate în cărţi ce şi-au propus să descrie drumul său.”

O încercare de a reconstitui faptele certe ale vieţii pământeşti a lui Isus a întreprins Jacques Duquesne (în Jésus, 1994). Autorul francez observă foarte bine că teza neîncrezătoare a lui Bultmann a „provocat” ea însăşi noi demersuri pentru a stabili cu acurateţe date sigure privind viaţa pământească a lui Isus, iar rezultatele sunt sigure. Nu dispunem de surse necreştine ale existenţei istorice a lui Isus în măsura în care am vrea, dar nici un istoric serios nu mai pune la îndoială existenţa istorică a lui Isus. Descoperirile de la Qumran şi din Sinai confirmă validita­tea surselor creştine de care dispunem. Aceste surse nu sunt de fiecare dată concordante în ceea ce priveşte detaliile istoriei lui Isus (de pildă, rămân divergenţe relativ la efectivul călătoriilor la Ieru­salim). În multe fragmente domină menta­li­tatea epocii, în care „orice evreu impregnat de Scripturi atribuie mai multă importanţă şi adevăr semnificaţiei unui fapt decât realită­ţii lui”. Dar aceste surse, şi înainte de toate Evangheliile, rămân „cea mai bună sursă şi aproape unica sursă pentru a-l cunoaşte pe Isus”.

Klaus Berger (cu Wer war Jesus wirklich?, 1995) pleacă de la considerentul că delimitarea dintre scrierile preluate în canonul Noului Testament şi cele rămase în afara acestui canon nu este în fiecare caz legată de autenticitatea istorică a scrierii respective. Unele dintre aceste scrieri nu au fost cunoscute la data canonizării (de exemplu, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Petru şi altele). Teologul german argumentează pen­tru o imagine a lui Isus sprijinită pe sursele canonice şi necanonice: ,,Isus avut în vedere este Isus al tuturor celor patru Evanghelii, dar, în plus, şi Isus al mai vechilor Evanghelii apocrife”. În ceea ce priveşte optica abordării, argumentul este că, dacă se lasă să iasă în relief mesajul Evangheliilor, în contextuliudaismului acelui timp, distincția dintre Isus istoric și Isus escatologic scade în ascuțime. Alte distincţii ce tind să se osifice se atenuează dacă se observă că ,,înseşi percepţiile fundamentale şi evenimentele sufleteşti au fost, pe timpul şi în jurul Noului Testament, altele decât astăzi”. Oricum, cu datele oferite de izvoarele noi, seprofilează ,,un Isus până acum puţin cunoscut, oarecum de neîntrecut în ceea ce priveşte înţelepciunea în privin­ţa lumii şi cunoaşterea în privinţa lucrurilor de zi cu zi”.

Din partea ştiinţei despre religie (Religionwissenschaft) aflată în ascensiune în zilele noastre, o scriere reprezentativă a dat Peter Antes (cu Jesus zur Einführung, 1998), care caută să aducă „o orientare în densitatea interpretărilor şi proiectelor” generate de noul stadiu al cunoaşterii lui Isus istoric. Acest scop este cu atât mai justificat cu cât este sesizabilă nevoia de a oferi comunităţilor de astăzi cunoştinţele fundamentale în materie de religie şi, cu deosebire, în ceea ce priveşte istoria pământească a lui Isus. Peter Antes aduce o seamă de puncte de vedere noi în discuţie. La argumentul folosit de cei care contestă existenţa istorică a lui Isus – absenţa de atestări istorice suficiente din partea surselor necreştine – autorul a răspuns cu argumentul mulţimii relatărilor privind viaţa lui Isus din bazinul mediteranean. „Isus istoric nu mai este contestabil”.

Autori americani au listat încă o dată descoperirile legate de Isus istoric (cu John D. Crossan, Jonathan L. Reed, Excavating Jesus. Beneath the stones, behind the texts, 2001) ce marchează timpul nostru. Sunt descoperiri arheologice, precum inscripția privindu-l pe Pilat din Pont, casa și barca lui Petru de la Tiberia, vestigiile de la Jerusalim și Cesareea ale lui Herod cel Mare, orașele Sephoris și Tiberia ale lui Herod Antipa, primele sate evreiești în Galileea, monumentele rezistenței evreiești de la Masada și Qumran, osuarul lui Caiafa, schelete ale unor crucificați, alte osurare (autorii exaltând importanța celui al lui Jacob cel Drept, care nu se confirmă, totuși). Sunt apoi descoperiri scripturale ca, de pildă, manuscrisele de la Marea Moartă, codicele Nag Hammadi, la care se adaugă interpretări noi, precum cea care vizează dependența lui Matei și Luca de Marcu, a celor trei evangheliști de o evanghelie sursă (căutata evanghelie Q), dependența lui Ioan de evangheliile sinoptice, independența lui Toma de ceilalți evangheliști și existența unei surse diferite pentru Petru, diferențele dintre Pavel și Ștefan. La descoperiri putem adăuga noutățile cercetării istoriei romanilor și ale istoriografiei evreiești (care permit, între altele, mai profunda înțelegere a interacțiunii fariseilor, saduceenilor, esenienilor, creștinilor înăuntrul iudaismului vremii), descoperirea de scrieri neinterpolate (precum cea a unor fragmente ale lui Josephus Flavius), lectura scrierilor în ebraica vremii (nu doar în greacă) și, desigur, noile strategii de interpretare, care permit să se capteze contextul deopotrivă evreiesc, grecesc și roman al elaborării evangheliilor.

Arheologia biblică a luat avânt, iar anvergura ei o putem sesiza la britanicul Shimon Gibson (cu The Final Days of Jesus. The Archeological Evidence, 2009). Acesta a examinat traseul lui Isus din săptămâna finală a vieții sale pământești, care a schimbat istoria lumii, corelând constatările arheologice cu datele înscrisurilor și procedând la deducții riguroase. El aduce linii pentru un portret demn de atenție.

Isus s-a născut în anul 6 î.e.n. și a fost crucificat în 30 e.n.. A fost echivalentul unui rabin instruit, gânditor cuprinzător („a cosmopolitan individual, a free thinker”), având capacități terapeutice ieșite din comun. A venit la Ierusalim, în „cetatea lui Dumnezeu”, pentru sărbătoarea Paștilor, cu intenția de a-și face cunoscută viziunea. Înconjurat de discipolii săi, a atras din nou mulțimi mari de oameni, stârnind autorităților romane impresia unei mari forțe „disruptive”, în vreme ce autorități ale Templului percepeau capacitățile terapeutice extraordinare ca pe o amenințare. După arestare, Isus a fost dus mai întâi la Marele Preot, într-un efort al lui Iosif din Arimathea de a preveni condamnarea. De teama impactului enorm în rândul mulțimilor, în cele din urmă, romanii au procedat la condamnare, văzând în Isus „a subversive troublemaker and a leader of a potentially dangerous group of agitators and malcontents”.

Portretul lui Isus este sprijinit de Shimon Gibson pe argumente arheologice și scripturale. Noutatea cercetării sale este, însă, și mai conturată pe planul a două localizări. Prima se referă la stabilirea cu probabilitatea cea mai ridicată a locului în care a avut loc procesul lui Isus și condamnarea de către Pilat din Pont. Acest loc este în Jerusalimul de sus, pe latura vestică a palatului lui Herod cel Mare. A doua se referă la stabilirea locului Sfântului Mormânt. Shimon Gibson respinge propuneri arbitrare de localizare (precum Muntele Măslinilor sau Hinnom Valley) și analizează propunerea de a considera cunoscuta Garden Tomb, situată (pentru cei familiarizați cu harta Ierusalimului) la câteva sute de metri, spre nord, în afara zidului cetății, de ceea ce tradiția socotește loc al Sfântului Mormânt. El consideră că tradiția are în acest caz dreptate. Shimon Gibson încheie riguroasa sa cercetare cu o concluzie pe care nu putem să nu o cităm caatare: nu există explicație istorică pentru mormântul gol („the reality is that there is no historical explanation for the empty tomb”).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.