Lecţiile profesorului Emil Constantinescu

Marile personalităţi ale unui popor şi-au demonstrat calităţile de necontestat atât în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, în momentele de cumpănă ale naţiunii lor, în acele clipe în care rolul benefic al acestora este – şi trebuie să fie! – mai vizibil ca oricând. Dintr-o atare perspectivă, lunga vară fierbinte care abia s-a sfârşit a adus în prim-plan şi un eveniment îmbucurător, o oază de eleganţă şi profunzime spirituală, un model de realism, luciditate şi angajament în slujba nobilelor idealuri ale unui popor. Am în vedere demersurile profesorului Emil Constantinescu la nivelul conducerii UE şi PE, demersuri prilejuite de îngrijorarea fostului preşedinte al României din perioada 1996-2000 faţă de felul partizan şi neconform cu realitatea prin care organismele europene şi, înainte de toate, conducătorii lor, au perceput unele schimbări politice majore din viaţa politică românească şi îndeosebi cum au reacţionat în faţa lor. Cu alte cuvinte, universitarul Emil Constasntinescu, cel care, în mandatul său prezidenţial, a făcut paşi decisivi în direcţia acestor structuri europene percepute ca stâlpi ai democraţiei şi conlucrării, a reacţionat cu luciditate şi determinare şi când liderii europeni au abdicat vizibil de la responsabilităţile lor faţă de statele membre, înlocuindu-le cu surogate şi partizanate ostentative, cum a fost cazul mult mediatizatei Viviane Reding, comisarul UE pentru Justiţie şi Drepturi Fundamentale, ce a ţinut cu tot dinadinsul să ne amintească vremea ce-o credeam apusă a acelor comisari teleghidaţi de Kremlin şi care făceau şi desfăceau iţele politice din statele est-comuniste.

Nu mă număr printre cei care, în 1996, l-au votat pe Emil Constantinescu, dar fair-play-ul cetăţenesc şi cel gazetăresc mă obligă să recunosc eroarea şi să spun că ea a fost provocată, mai curând, de argumente extra-naţionale, şi nu de sursa ori calitatea angajamentului său politic. Spre deosebire de mulţi alţii, am curajul să fac ceea ce a făcut cândva Eugen Barbu, care, într-un articol antologic, scria „M-ai învins, Rodioane”, mod prin care-şi cerea scuze pentru faptul că îl criticase dur pe fotbalistul de la Universitatea Craiova pentru prestaţiile interne submediocre, dar atunci îl lăuda pentru extraordinara partidă făcută cu Anglia. Aşa cum au constatat şi alţi interlocutori importanţi, cred că implicarea prof. Emil Constantinescu pare mai substanţială şi mai plină de valenţe după încheierea mandatului său prezidenţial. Explicaţia ar consta, cred, în lipsa chingilor pe care le impunea cea mai înaltă funcţie în stat şi, fapt de neneglijat, rolul unora dintre consilieri.

Revenind la recentele demersuri politice ale fostului preşedinte, ele au intervenit într-un moment în care el îşi impusese o pauză în apariţiile publice, pauză provocată de angajamente şi proiecte universitare. Ca urmare, abandonarea acestei tăceri autoimpuse mi se pare cu atât mai importantă, omul politic Constantinescu dovedind că nu poate sta de-o parte când regimul Băsescu încălca mereu normele statului de drept, macula calitatea de stat membru al UE şi-şi aservea principalele instituţii de forţă din ţară, dar, concomitent, acelaşi regim striga din toţi rărunchii că, în România, o „majoritate parlamentară nelegitimă, nerezultată din alegeri” (!?), a obţinut puterea „printr-o lovitură de stat”, iar „locotenenţii” săi îi preluau sloganul, spre a-l transmite Europei şi liderilor ei şi a le cere ajutorul „democratic”. În faţa unei atare samavolnicii, fostul preşedinte Emil Constantinescu a dat o lecţie admirabilă de patriotism şi luciditate, dovedind că este o CONŞTIINŢĂ căreia nu-i este indiferentă soarta ţării şi care nu stă pe tuşă când constată că unii lideri politici de azi derapează în serie, dar cu „acoperire” de la Bruxelles. Scrisoarea trimisă preşedintelui CE, Jose Manuel Barroso, prin care el îşi exprima „îngrijorarea faţă de modul în care au fost afectate interesele politice, economice şi financiare ale României prin poziţia adoptată de CE faţă de schimbările politice din România, din luna iulie 2012”; interviul acordat ziarului nemţesc „Tageszeitung”, în care denunţa aservirea unor instituţii precum CCR de către Băsescu, şi mesajul transmis preşedintelui PE, Martin Schulz, prin care îşi arăta preocuparea, întrucât, „în ultimile două luni, ţara mea a fost supusă unor presiuni inacceptabile pentru un membru al UE”, sunt documente excepţionale, de extraordinară şi competentă analiză, ce aduc în prim-plan personalitatea unui fost preşedinte al ţării, sub al cărui mandat CE a iniţiat negocierile pentru aderarea României la UE, şi căruia, tocmai de aceea, nu-i pot fi indiferente statutul ţării sale în UE şi modul cum sunt tratate opţiunile poporul român de către UE şi PE. Fapt cu atât mai important cu cât ele au fost exprimate la urne şi într-un climat profund democratic, adică având la bază pilonii existenţei UE.

Cum ne amintim, venirea lui Constantinescu la Cotroceni a fost facilitată şi de demersul şi susţinerea multor intelectuali. Cu trecerea anilor s-a dovedit că mulţi dintre ei au fost ghidaţi de interese meschine, şi nu de principii ale democraţiei. Am exemple cu duiumul, ultimul pe listă fiind al lui Radu F. Alexandru, parlamentar şi acum, ca şi pe timpul lui Constantinescu. Nu mai povestec cum l-am cunoscut înainte de 1989 în biroul directorului Teatrului Mic, Dinu Săraru, când făcea lobby pentru piesuţele sale în care elogia tinerii utecişti. Nu mai scriu nici altele, ci declar că m-a uimit noua lui ieşire „la bară”, prin care arată că-şi oferă serviciile la comandă, şi fără ezitare. Este vorba de scrisoarea ce o adresează fostului preşedinte Constantinescu, tocmai el, unul dintre campionii traseismului politic. Este o scrisoare indignată a unui „nou erou al cinstei”, prin care îi reproşează acele demersuri la UE şi, culmea cinismului!, le asimilează cu o „orbire politcă” sau cu un „munte de rea-credinţă, născut din frustrare şi ură”. Uite cine vorbeşte şi dă lecţii de moralism şi conştiinţă civică, uite cine şi cum se erijează în apărător vajnic al regimului Băsescu! Senatorul în cauză a candidat în colegiul din care fac parte şi sunt curios dacă mai are tupeul s-o facă şi acum. Oricum, îl aştept iarăşi cu brichete de doi bani în Piaţa Valea Ialomiţei şi apoi mai vedem! Comportamentul lui este unul lamentabil, găunos şi dăunător profund chiar noului partid din care face parte, dar nu e treaba mea. În încheiere, cu orice risc, acestui „lătrău de serviciu”, cum am auzit că i se zice pe holurile Parlamentului, vreau să-i spun vorbele pe care le-ar fi zis rabinul Mozes Rozen unui mare scriitor, referindu-se la isprăvile lui Radu F. Alexandru şi ale altui personaj din defuncta Bancă a Religiilor: „Uite, unii ca ăştia mă fac să fiu antisemit!”. Repet, sper ca vorba de mai sus să fie apocrifă, dar el ar trebui s-o ştie şi s-o aibă în vedere când face intervenţii precum cea în cazul lui Constantinescu. Apropo de prestaţie, ce acord e ăsta, domnule dramaturg: „Oameni ALE CĂROR PRESTAŢIE POLITICĂ ESTE PRIVITĂ CU….”? Mai vreţi, că mai am?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.