Legea Capitalei: administraţie şi buget

Oraşul este asemenea unui organism. Creşte, se transformă, impune permanente reevaluări cuprinse în ceea ce numim în mod obişnuit sistematizare. Dar pentru o temeinică evaluare oraşul trebuie bine administrat. Iar această administrare înseamnă şi prognoză. Să ajustezi, pe cât este cu putinţă, problemele prezentului şi să preîntâmpini viitoare inadecvări.

Bucureştiul de azi înseamnă milioane de suflete, care-l locuiesc sau îl tranzitează, legate între ele prin profesii, idealuri, aşteptări, dorinţe, dar şi neîmpliniri, eşecuri. Fiind un oraş deschis, de tranzit, al drumurilor comerciale care leagă Balcanii de Europa Occidentală, Nordică şi Estică, în Bucureşti se investeşte mai mult decât în oricare oraş balcanic, exceptând eventual Istanbulul.

Prognozele demografice şi economice ne dovedesc că ne îndeptăm spre dimensiunea unei metropole foarte complexe şi dinamice. Acest lucru impune o atenţie detaliată a administrării prezentului cu extensie în viitorul apropiat şi mediu. Iar prognoza nu trebuie ingorată, altfel poate aduce realităţi greu de controlat, cum ar fi traficul sau degenerarea periferiilor sociale. Avem nevoie de o administrare în armonie cu problemele oraşelor din marele oraş. Foarte curând, oraşul şi zona sa metropolitană vor avea nevoie de un guvernator cu atribuţii administrative complexe şi foarte bine articulate către periferii.

Cei din vechime intuiau acest lucru. şi se pregăteau pentru asta. Vom urmări aproape o sută de ani de administrare urbană, foarte diferită de ce avem astăzi, iar acest diferit în administrare ar fi şi astăzi, cel puţin în parte, foarte eficient pentru oraş. şi de aici se poate pleca punându-se capăt unui joc stupid, nefolositor şi polemic, între taberele politice care-şi dispută fragmente de putere, zone financiare şi de influenţă. Chiar dacă un oraş înseamnă şi toate aceste lucruri, încă din antichitatea timpurie s-a dovedit că administrarea printr-un singur vector de putere va sfârşi într-un eşec lamentabil. Oraşul trebuie administrat de către toţi factorii de putere locali şi regionali.

Ar trebui început cu reconstituirea sectorului central. Până la 1925 a existat un sector central al oraşului, numit în vechime „Culoarea de Roşu”. Acest sector includea, într-o formă circulară, aproape toată zona veche a oraşului. În interiorul său se concentraseră cele mai puternice bănci şi instituţii financiare precum Bursa de Mărfuri, Banca Naţională, CEC. La 1900 devenise city-ul financiar, vectorul de forţă economică al oraşului; era în acelaşi timp zona care impunea o direcţie economică şi centra interesele investitorilor. Acest sector dispare în anul 1925, fiind împărţit între sectoarele care-l înconjurau. Oraşului de azi îi lipseşte acest nucleu financiar. Aşadar, „Culoarea de Roşu” ar fi bine-venită în peisajul administrativ contemporan al oraşului şi ar putea fi zona administrată exclusiv de către viitorul guvernator. Pentru că aici sunt foarte multe zone protejate şi părţi de oraş care trebuie restaurate şi conservate.

O altă problemă este legată de primarul general. Astăzi, el este ales prin sufragiu secret şi universal de către bucureşteni, însă în vechime nu era aşa. Situaţia arăta puţin diferit în urmă cu o sută de ani. La 1906, în Bucureşti, Consiliul Municipal se schimba în acelaşi timp cu guvernul şi foarte puţine consilii au ajuns la sfârşitul celor patru ani pentru care erau alese. Consiliul Municipal era compus din 17 membri, aleşi de către alegătorii împărţiţi în două colegii electorale.

Primăria din Bucureşti nu depindea, cum depindeau celelalte primării din România, de prefectul de judeţ, ci depindea direct de ministrul de Interne. Consiliul Municipal alegea primarul şi adjuncţii, care apoi erau confirmaţi de către ministrul de Interne. Consiliul Municipal era ales pentru patru ani. În caz că se dizolva, problemele erau gestionate de o comisie interimară numită de ministrul Afacerilor Interne[1].

Administraţia în interbelic

Între anii 1926 şi 1929 au fost mai multe reglementări privind administrarea Capitalei. La 1930, Consiliul General al Muncipiului era compus din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare ale muncipiului, din primarii comunelor suburbane şi din consilierii de drept, dar aceştia aveau numai un vot consultativ.

Primarul Capitalei şi cele două ajutoare ale sale erau aleşi de Consiliul General al Municipiului dintre consilierii aleşi prin sufragiul universal. Primarul trebuia să aibă un titlu academic. În caz de vacanţă, el putea fi înlocuit de cel mai în vârstă dintre primarii de sectoare. El prezida Consiliul General al Muncipiului şi delegaţia acestuia, reprezenta Municipiul Bucureşti înaintea instanţelor judiciare şi a tuturor autorităţilor.

Ce se întâmpla în sector? Acesta era administrat de un consiliu local compus din 20 de consilieri aleşi. Acest consiliu administra sectorul cu ajutorul unei delegaţii care-l reprezenta şi care era formată din primarul sectorului, ajutorul acestuia şi trei consilieri aleşi de consiliu. Consiliul numea primarul de sector şi pe ajutorul acestuia. şi primarul de sector trebuia să deţină titlu academic.

Dar în comunele suburbane? Acestea erau administrate de Consiliul comunei, respectiv de delgaţii acesteia şi de primar. Dar comunele suburbane funcţionau sub autoritatea tutelară a sectorului în preajma căruia se aflau, însă primarul comunei suburbane făcea parte de drept din Consiliul General al Muncipiului Bucureşti cu vot deliberativ. Avea dreptul să participe la lucrările delegaţiilor acestor consilii ori de câte ori era interesată comuna suburbană respectivă. De asemenea, Consiliul sectorului delega un consilier pentru a participa la consiliile comunelor suburbane, iar acesta avea şi el vot deliberativ.

În concluzie, interesele generale ale Municipiului Bucureşti şi ale comunelor sale suburbane erau administrate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, delegaţiunea acestuia şi de primarul Capitalei.

Consiliul General al Capitalei se compunea din primarii şi din consilierii aleşi ai celor patru sectoare, din primarii comunelor suburbane şi consilierii de drept ai acestora.

Cu toate acestea, Municipiul şi fiecare din sectoarele sale, precum şi comunele suburbane erau persoane juridice şi se administrau de consiliile lor.

Consiliul general alegea primarul şi cele două ajutoare ale sale, vota bugetul Capitalei, întocmea regulamentele comunale, vota impozitele şi taxele locale şi hotăra directivele generale în acţiunea edilitară, sanitară şi culturală, precum şi pentru realizarea asistenţei sociale pentru toate sectoarele Municipiului şi pentru întregul teritoriu al comunelor suburbane.

Ministerul de Interne, după finalizarea alegerilor locale, convoca Consiliul General al Muncipiului Bucureşti pentru constituirea sa şi pentru alegerea primarului general şi a ajutoarelor sale. Iar acest consiliu era prezidat de cel mai în vârstă primar de sector.

Faţă de legea unificării adminstrative din anul 1925 şi noua lege pentru organizarea administraţiei locale din februarie 1926, legea organizării administraţiei Municipiului Bucureşti din iulie 1929 a dat „o viaţă proprie şi sectorului 1, care după legea din 1926 era administrat de către delegaţia permanentă a Municipiului”. Astfel, cele 4 sectoare aveau consilii aparte, formate din câte 20 de consilieri aleşi, fiecare cu un primar, un ajutor de primar şi doi membri în delegaţia consiliului.

Apoi, „totalitatea consilierilor aleşi în cele patru sectoare formează Consiliul General al Muncipiului, care îşi alege un primar general, două ajutoare şi 8 membri în delegaţia Consiliului general”. [2]

Peste zece ani, în anul 1939, avem o nouă lege[3] pentru organizarea Municipiului Bucureşti. De această dată, primarul este ajutat de patru ajutori de primari, cu atribuţii delegate de acesta.

Sectoarele nu mai au personalitate juridică şi nici comunele suburbane, Municipiul Bucureşti substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile lor. Sectoarele devin circumscripţii de control şi de deconcentrare ale administraţiei municipale. Comunele suburbane îşi păstrează personalitatea juridică, dar aici, salubritatea, poliţia, edilitatea şi sistematizarea erau administrate de Municipiul Bucureşti.

Primarul general era numit în condiţiile Legii administrative, iar Consiliul comunal era compus, în afară de primarul numit, de ajutorii săi (acum în număr de patru), de 14 consilieri aleşi şi alţi şase consilieri de drept şi anume: Prefectul Poliţiei Capitalei; Rectorul Universităţii; Decanul Facultăţii de Arhitectură; Protoiereul ortodox cel mai vechi; Medicul şef al Municipiului; Inspectorul învăţământului primar al Capitalei; apoi primarii comunelor suburbane luau parte numai la discuţiile care priveau comuna lor.

Aşadar, eliminarea primarilor de sector ca persoane juridice datează din anul 1939. Atunci era dictatura regelui Carol al II-lea şi se poate observa o restrângere a drepturilor publice şi o ierarhizare  a administraţiei cu mai multe constrângeri. Pe de altă parte, de la bun început, primarii de sector, precum erau şi aceia de ”vopseluri” mai în vechime, se aflau în dependenţă de primarul general. Dar aceşti primari de sector, aleşi de consiliile locale, participau la alegerea primarului general în cadrul Consiliului lărgit al Municipiului. Un lucru este cert astăzi: numărul uriaş al consilierilor locali. Din reperele anterioare se poate observa numărul lor redus în interbelic de pildă, în raport cu întinderea oraşului şi populaţia acestuia.

O bună administrare se reflectă în transparenţa cheltuielilor legate de banii publici. Cea mai completă radiografie a balanţei dintre venituri şi cheltuieli la bugetul Comunei îl datorăm consecvenţei publicistului Frédéric Damé, care a inclus în monografia sa dedicată Bucureştilor la 1906 şi radiografia bugetului local din acel timp[4]. Merită să aruncăm o privire asupra tabelelor care urmează. Sunt multe surprize. Bugetul local era calculat în franci, însă la 1906 leul era echivalent cu francul francez. Aşadar, cum se cheltuiau banii publici în anul 1906?

„Administraţia comunală la 1906 cuprindea următoarele departamente:

                1) Secretariatul general, având în subordine secretariatul, serviciul contencios, arhivele şi intendenţa;

                2) Oficiul stării civile;

                3) Direcţia administrativă de care depinde administraţia halelor, şcoala profesională “Tudor Economul”, Azilul de noapte, cantina populară, băile publice, cimitirele, serviciul de verificare a greutăţilor şi măsurilor;

                4) Serviciul medical, compus din serviciul de statistici, serviciul de dezinfectare, de supraveghere a prostituţiei şi din biroul de consultaţii gratuite pentru copiii bolnavi, din serviciul veterinar, serviciul copiilor găsiţi, din funcţia “G. şi E. Cantacuzino”, din ospiciul comunal “Zerlendi” şi din laboratorul chimico-bacteriologic comunal;

                5) Serviciul tehnic, care cuprinde inspectoratul general al lucrărilor, serviciile planului, alinierii şi poliţiei construcţiilor, serviciul pentru studii şi construcţii, serviciul şcolilor, secţia halelor, abatorului şi cimitirelor, secţia grădini şi pepiniere, secţia grădini publice şi monumente, secţia pentru plantările de stradă, secţia cimitirelor, serviciul apelor şi canalelor, secţia de salubrizare, secţia căilor de comunicaţii, secţia atelierelor, serviciul iluminatului public şi al tramvaielor;

                6) Serviciul financiar, care cuprinde direcţia de contabilitate, serviciul pentru constatare, serviciul percepţie şi serviciul casieriei centrale;

                7) Fondul pentru donaţii.

                Aceste diferite servicii figurează în bugetul din 1906 cu 2.082.618 franci.

                În 1906, bugetul personalului administrativ este deci în jur de 20 de ori mai mare ca în 1866.

                Funcţiile primarului şi ale adjuncţilor, odinioară gratuite, sunt plătite din 1866.

                Primarul primea 60 de ducaţi pe lună, iar adjuncţii, 1 ducat şi jumătate pe ziua de lucru.

                În 1869, retribuţia primarului a fost fixată la 700 de franci pe lună, şi a adjuncţilor, la 17 franci pe ziua de lucru.

                Începând din 1871, retribuţia primarului şi a adjuncţilor figurează în buget cu 30.000 de franci pe an.

                În 1883, retribuţia primarului a fost fixată la 1.000 de franci pe lună, şi cea a adjuncţilor, la 20 de franci pe zi, numărându-se pentru fiecare 300 de zile pe an.

                În 1889, retribuţia primarului a fost menţinută la 1.000 de franci, cu 6.000 de franci indemnizaţie, şi cea a adjuncţilor, ridicată la 500 de franci pe lună.

Numărul total al funcţionarilor în aceste diverse servicii ale primăriei este de 267.

Din 1830 în 1860, veniturile comunale proveneau din accize, din amenzi, din închirierea pieţelor, din taxa pe greutăţi şi măsuri, din dijme şi din venitul jocurilor de cărţi al căror monopol îl deţinea primăria. Comuna primea în plus o subvenţie de la stat pentru pavarea străzilor.

                În 1863, Parlamentul a acordat oraşului dreptul de a-şi stabili singur bugetul.

                b) Serviciul medical

                c) Serviciul tehnic

                Serviciul construcţii

                Serviciul apelor

                Serviciul poduri şi şosele

                Secţia salubrizare

                Serviciul grajduri şi ateliere

                Serviciul iluminat şi tramvaie

                d) Serviciul financiar

                Materiale

Să examinăm în primul rând diversele capitole ale încasărilor.

                Încasările provenind din impozite directe sunt formate din:

                1) Patru taxe care dau în total 834.000 de franci, adică

                2) Taxa de 0,05 centime pentru decalitrul de vin, 0,10 centime pe decalitrul de ţuică de prune şi de 0,20 centime pe decalitrul de alcool; în total 70.000 de fr.

                3) Diverse impozite directe care dau în total suma de 1.500.000 de franci. Aceste impozite sunt următoarele:

                4) Prestaţii comunale 600.000 de franci.

                5) Impozit pe lux:

                6) Fondul comunal 6.314.874 fr.

                7) Taxele comunale:

                8) Taxe speciale:

                9) Venituri diverse:

                10) Venituri speciale:

                11) Subvenţii:

Venituri extraordinare

                Aceste venituri sunt alcătuite din donaţii şi legate, cât şi din diverse încasări accidentale.

                Donaţiile şi legatele reprezintă o sumă de 115.725 de franci şi 31 de centime care vin din următoarele surse:

                Veniturile accidentale se ridică la 68.000 de franci”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.