„Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia. Fundaţia „N. Steinhardt” şi Mânăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia au celebrat evenimentul printr-o serie de manifestări, slujba şi parastasul de la Mânăstire fiind urmate, în cursul după-amiezii, de întâlnirea Colectivului editorial al “Integralei N. Steinhardt” şi a Fundaţiei „N.Steinhardt” şi, de la ora 18.00, de masa rotundă, “Centenar N. Steinhardt” şi de lansarea cărţii “N. Steinhardt cu timp şi fără timp”, de Nicolae Băciuţ.

La Biblioteca Judeţeană din Baia Mare sunt lansate volumele “Critica la persoana întâi”, “Incertitudini literare”, “Monologul polifonic”, “Prin alţii spre sine”, din “Integrala Steinhardt”, şi “N. Steinhardt în evocări” şi “Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia – o variantă inedită a capodoperei steinhardtiene”, despre care vor vorbi îngrijitorii volumelor: Florian Roatiş, Ştefan Iloaie, George Ardeleanu şi Adrian Şerban, directorul editorial al Editurii “Polirom”

La Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” se desfăşoară, tot astăzi, de la ora 18.00, „Centenarul Nicolae Steinhardt”, în cadrul căruia vor susţine alocuţiuni profesorul şi scriitorul George Ardeleanu, Pr. Mihail Milea, de la Biserica Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, şi Părintele Gheorghe Holbea, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, iar actriţele Mihaela Hărăbor, Cerasela Constantin şi Ana Calciu vor oferi un recital.

Literatură şi botez

Jurnalul fericirii publicat în 1991

Născut într-o familie evreiască din Pantelimon, judeţul Ilfov, licenţiat în Drept şi Litere al Universităţii din Bucureşti, cu un doctorat de drept constituţional, cu lucrarea “Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”, Nicolae Steinhardt a fost scriitor, publicist, critic literar, jurist şi monah. A frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, a publicat, sub pseudonimul Antisthius, în „Revista burgheză”, parodii în stilul revistelor “Criterion” şi “Vremea”, dar şi al lui Eugen Ionescu. Primul său volum, „În genul … tinerilor”, conţine pastişe după Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica, dar şi după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati. „Essai sur la conception catholique du Judaisme” şi „Illusion et réalités juives”, scrise în colaborare cu prietenul său Emanuel Neuman, sunt o analiză a spiritualităţii evreieşti, ultima încheindu-se cu concluzia că problema evreiască nu poate exista decât într-un regim autoritar.

A lucrat, din 1939, la “Revista Fundaţiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde a fost înlăturat, ca şi Vladimir Streinu, în anul 1940, din motive etnice. După 1944 a revenit la „Revista Fundaţiilor Regale”, colaborând în acelaşi timp la “Universul literar”, “Libertatea” şi “Viaţa Românească”.

În 1958 a refuzat să depună mărturie în procesul intentat lui Constantin Noica şi grupului său de prieteni, din care făceau parte, pe lângă Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova. Condamnat la 13 ani de muncă silnică, este încarcerat la Jilava.

Este momentul care va da o nouă dimensiune vieţii lui Steinhardt. Înlăturând “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire”, cum avea să scrie în volumul “Primejdia mărturisirii”, se converteşte la ortodoxism şi este botezat în închisoare de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, naş fiindu-i Emanuel Vidraşcu, iar martori, Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi un pastor protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic”, cum explică el în “Jurnalul fericirii”.

După eliberare, în 1964, îşi desăvârşeşte taina botezului la schitul bucureştean Darvari.

Revine în viaţa literară, cu traduceri, eseuri, cronici în “Secolul 20”, “Viaţa Românească”, “Steaua”, “Familia”, “Vatra”, “Orizont”, “Echinox”, “Opinia studenţească”. Aceste articole vor fi antologate în volumele „Între viaţă şi cărţi” (1976) şi „Incertitudini literare”, care va primi, în 1980, “Marele Premiu al Criticii literare”, “Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), “Critică la persoana întâi” (1983), “Escale în timp şi spaţiu (1987) şi “Prin alţii spre sine” (1988).

Din 1980 devine monah la Mânăstirea Sfânta Ana de Rohia, dorinţă mai veche, împlinită cu greu.

“Elementara deşteptăciune e o îndatorire”

Mănăstirea Rohia

La începutul anilor ’70 începuse să scrie o carte unică în literature română, o mărturisire a vieţii sale şi a descoperirii credinţei în pofida încercărilor, “Jurnalul fericirii”.

În 1972, manuscrisul este confiscat de Securitate. Îi este restituit în 1975. Între timp, realizase o a doua variantă, confiscată şi aceasta. Redactează mai multe versiuni, care circulă în samizdat printre intelectuali, iar două dintre ele ajung la Paris, la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Monica Lovinescu o difuzează în serial la postul de radio “Europa Liberă”, în anii 1988 şi 1989. Publicat postum, în 1991, “Jurnalul fericirii” este declarat, în 1992, “cea mai bună carte a anului”.

“Ceea ce dă dulceaţa fructelor steinhardtiene este, fireşte, «fericirea», paradigmă a întregii sale vieţi şi opere. Fericirea izbucneşte din toate ungherele întunecate ale vieţii, înfloreşte peste toată mizeria materială şi morală care ispiteşte sufletul creştinului, şi mai ales al convertitului. Fericirea monahului Nicolae este în acelaşi timp o floare rară, cel puţin ca şi conceptualizare, deoarece viaţa monahală se axează, în mod tradiţional, pe canoane, ascultări, contemplarea fiind o îndeletnicire mai puţin prioritară, condiţionată de lipsa timpului şi de mulţimea preocupărilor zilnice”, scria preotul Ion Armaşi.

“Jurnalul fericirii” este o cronică a revelaţiei creştine în condiţiile de abrutizare ale încarcerării politice. Fără a urmări cronologic profunda sa experienţă spirituală, fără a evoca întâmplările, ci gândurile născute din ele, volumul urmăreşte, şi prin referinţele lui literare şi filosofice, drumul către aproprierea creştinismului.

„Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că «jurnalul» acesta a fost ţinut cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept”, declara Nicolae Steinhardt.

Chilia lui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia

Volumul conţine o argumentare logică a apropierii de Dumnezeu, în care alături de dogmă, şi într-o măsură poate mai mare decât ea, apar referirile la Dostoievski şi Kierkegaard, la filosofie, la logică, la viaţa complicată a mirenilor, la prăpastia dintre credinţă şi prostie. Stilul, când narativ, când direct, conferă lecturii credibilitate, forţă de convingere, caracter de revelaţie şi plăcere estetică în acelaşi timp.

“Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala”.

Ca şi alţi intelectuali supuşi rigorilor sistemului carceral, Steinhardt îşi găseşte liniştea în libertatea interioară, pentru că “adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”.

Frumuseţea şi forţa creştinismului le descoperă Steinhardt în contrapunerea esenţei lui Christos şi a vieţii cotidiene. Stilul este, din nou, de o directeţe şi o putere de convingere remarcabile: “Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ni se arată nu doar blând, bun, drept, fără de păcat etc., dar şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Iar încrederea e prima calitate a cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care până la proba contrarie are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea crezare tuturor defăimărilor. La şmecheri şi la jigodii, reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Apoi, Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, sau o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”.

Emoţia profundă resimţită la botezul său în închisoare devine experienţă întemeietoare: “Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge… Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei”.

Biblioteca Mănăstirii Rohia

Credinţa lui Steinhardt îşi aliază inteligenţa: “Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă”.

“Jurnalul fericirii” este radiografia unei convertiri pornite din străfundul fiinţei, dintr-o renaştere a autorului lui la nivel spiritual: “Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase”.

Preţuit chiar de Papa Ioan Paul al II-lea, “Jurnalul fericirii”, apărut postum, ca şi „Monologul polifonic” (1991), „Dăruind vei dobândi” (1992), „Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan” (1992 si 1998), „Primejdia mărturisirii” (1993) şi „Drumul către iubire” (1999), a fost tradus în italiană, franceză, greacă, spaniolă, maghiară, ebraică.

Opera monahului de la Rohia, dispărut în 1989, face obiectul unei serii integrale de autor la Editura “Polirom”, în colaborare cu Mânăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia.

“Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mânăstirii Rohia, m-am deprins să nu lipsesc de la principalele momente ale disciplinei călugăreşti şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: «Et in Arca ego»”, scria Nicole Steinhardt într-o autobiografie aflată la Mânăstirea de la Rohia.

Autobiografia este venită parcă să completeze un fel de “portret” al creştinului, descris de el în “Jurnalul fericirii”: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.