O călătorie în timp la Muzeul Maillol

La 24 august, anul 79 î.Ch., vulcanul Vezuviu acoperea cu cenuşa erupţiei sale oraşe prospere ale Imperiului Roman: Pompei şi Herculaneum. Situat în inima fertilei Campanii, profitând de vecinătatea bogatei Capua şi a portului Pozzoles, această colonie romană era mândră de trecutul ei compozit, căruia îi datora, printre altele, cultul lui Apollo. Oraşul nu avea importanţă politică, dar era recunoscut pentru comerţul său înfloritor cu vin, cereale şi lână. Deviza locuitorilor lui pare să fi fost, conform unor inscripţii, „trăiască profitul”.

Ceea ce a fost atunci o calamitate avea să se dovedească, peste aproximativ 17 secole, o mină de aur pentru istorie. În momentul dispariţiei, Pompei şi Herculaneum aveau în urma lor mai multe secole de istorie. Natura lor banală din punct de vedere politic, le transformă într-un eşantion al civilizaţiei romane, nedeformate de statutul de capitală al Romei. Viaţa culturală era trepidantă chiar în sfera privată, aşa cum o demonstrează multe inscripţii.

„Muzeul Maillol” din Paris, Fundaţia „Dina Vierny”, propune, între 21 septembrie 2011 şi 12 februarie 2012, o călătorie în timp, prin intermediul expoziţiei „Pompei. Arta de a trăi”, concepută de Ministerul italian al Culturii şi de Direcţia arheologică din Napoli şi Pompei.

Arta de a trăi

Expoziţia invită vizitatorul să se plimbe printr-o casă, reconstituită în totalitate, ca şi cum ar fi în vizită. Peste 200 de obiecte dezgropate la Pompei refac viaţa de acum aproape 20 de secole. Fiecare încăpere va fi decorată cu fresce şi cu obiectele care îi erau specifice. Un geniu înaripat pare să iasă dintr-un fragment de frescă, o statuie din marmură a unei femei într-un veşmânt bogat drapat pare să primească oaspeţii. Mesele de marmură şi scaunele din bronz, cupele din ceramică sigilată sau din argint te duc cu gândul către vinul îndoit cu apă şi îndulcit cu miere, amforele de pământ ars păstrau încă urmele încărcăturii lor. Şi dacă o scenă de grădină dintr-o frescă invită într-un paradis populat de păuni şi porumbei, un hermafrodit din marmură recheamă în memorie mitologia.

Soliditatea unui crater sculptat în marmură, cu friza de personaje ce-l înconjoară spunând o poveste criptică pentru oamenii secolului al XX-lea, menit să decoreze o grădină, stă alături de transprenţa carafelor şi farfuriilor de sticlă sau de o graţioasă lampă din bronz, cu toartă în formă de cap de câine, ce lumina drumul către cubicula sau intime cine.

După ce însuşi împăratul Titus s-a dus să constate dispariţia oraşului, acestuia i s-a uitat treptat până şi numele. Timp de secole s-a vorbit despre „Civita”, iar hoţii veneau aici încercând să descopere ceva interesant de furat.

În 1738, Carol al III-lea al Spaniei, regele celor Două Sicilii, a început primele săpături la Herculaneum, cealaltă localitate distrusă de erupţia vulcanului, şi apoi la Pompei. Descoperirile aveau să răstoarne imaginea pe care istoricii o aveau despre Antichitate. Oamenii secolului al XVIII-lea s-au trezit, cum spunea Chateaubriand, „faţă în faţă cu viaţa cotidiană a vechilor romani”. Dacă în alte locuri au supravieţuit monumente, colosseumuri, teatre, apeducte, dacă scrierile istorice au relatat cuceririle sau luptele fratricide, nicăieri nu se păstraseră casele, prăvăliile şi tavernele, cele care jalonau viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi şi care dau imaginea exactă a vieţii unui popor.

Săpăturile de la Pompei au deschis o uşă prin care europenii moderni au intrat în locuinţele aproape intacte ale oamenilor care trăiseră cu 17 secole înainte. O ofrandă formată din ouă, pâine şi peşte, aşezată de preoţi pe altarul templului zeiţei Isis, se oferea intactă privirilor. 24 de pâini aşteptau încă în cuptorul brutarului Modestus să fie vândute. O nobilă pompeiană, plină de bijuterii, stătea încă alături de gladiatorii pe care venise să-i vadă. Iar în „Casa dei Vettii”, o oală cu oase aştepta să fie pregătit un prânz care n-a mai avut loc niciodată.

Până la dezvelirea Pompeiului, nu se cunoştea, altfel decât din descrierile timpului, nicio casă particulară. Planul locuinţelor era destul de incert, iar plasarea diferitelor încăperi, ale căror nume se cunoşteau, păcătuia prin imprecizie.

Deşi în oraşul adormit brusc în secolul I nu existau două case la fel, s-a descoperit totuşi că în planul lor, moştenit de la etrusci, atriumul, asemănător unei curţi, care se constituia şi în sursă de lumină, era inima vieţii familiale, cel de al doilea centru reprezentându-l peristilul de sorginte grecească. Întreaga viaţă a casei era îndreptată către interior, ferestrele erau puţine, ca să împiedice pătrunderea frigului şi a hoţilor. Luminarea şi aerisirea se obţineau printr-un acoperiş deschis, „impluviu”, care permitea şi captarea apei de ploaie. În acest loc, decorat cu fresce al căror rafinament reflecta în acelaşi timp gustul estetic şi bogăţia proprietarului, stăpânul casei îşi primea în fiecare dimineaţă clienţii. Într-un colţ se afla larariumul, altarul zeilor familiei, alături de un „seif”, cum i-am spune astăzi, din bronz. Fiecare încăpere, cu puţine mobile, avea o destinaţie precisă. Din sală de primire, tablinium avea să devină în timp o trecere către peristil. În numărul mare de camere de dormit, cubicula, amplasarea patului este marcată adesea, pe tavan, de un alcov. Triclinium, sau sufrageria modernă, servea şi drept loc în care locuitorii casei şi oaspeţii lor se puteau întinde, înconjuraţi de sclavi ce trebuiau să îndeplinească numeroase sarcini, dintre care, cea mai importantă era spălarea picioarelor musafirilor. Şi dacă ospeţele romanilor erau îmbelşugate, picturile în culori vii, descoperite la Pompei, care au schimbat radical imaginea despre arta romană, constituiau un regal pentru privire. Pan şi satiri, nimfe graţioase, personaje mitologice, animale fantastice erau figurate în trompe-l’oeil, îndepărtând aparent pereţii şi lăsând drum liber visării. Alteori, ca la Casa Vettii, erau expuse pe perete, ca într-un catalog, argintăria, obiectele cu forme frumoase, realizate în materiale preţioase. De altfel, ceramica, exportată şi pe mare, era foarte apreciată, dar şi farfuriile din sticlă irizată, cu nuanţe de la albastru la galben aprins.

S-au descoperit linguriţe ascuţite pentru crustacee, s-a aflat că romanii cunoşteau modalităţi de răcire a băuturilor, cu ajutorul unui aparat umplut cu zăpadă. Vara se mânca în grădină unde erau construite mese şi bănci din zidărie sau din marmură. Eleganţa pompeiană era determinată şi de arhitectura şi bogăţia grădinilor: pergole, cascade, fântâni, grote în mijlocul perilor, smochinilor şi rodiilor, prefigurau cu multe secole înainte jocurile de apă de la Tivoli. În schimb, camerele erau atât de mici, încât acelaşi Chateaubriand le-a numit „case de păpuşi”. Bucătăriile aveau ceva mai mult decât dimensiunile unui dulap, în bizar contrast cu modernitatea sistemelor de aprovizionare cu apă, la care mulţi dintre europenii secolului al XIX-lea încă visau. Fiecare casă avea apă curentă, adusă printr-un sistem de conducte de la fântânile publice, alimentate de cisterne sau de apeducte, tot aşa cum exista un sistem de deversare a apei folosite, prin ingenioase conducte subterane. Băile erau prezente peste tot. Un arheolog englez din secolul al XVIII-lea deplângea faptul că Pompeiul a fost descoperit atât de târziu, când acolo au ieşit la iveală asemenea „tezaure”, iar poetul latin Martial, contemporan al catastrofei, marca la rândul lui, cu tristeţe, cetatea acoperită pentru totdeauna. Infrastructura oraşului, sistemele de canalizare şi de încălzire, integrarea spaţiilor şi chiar obiectele de folosinţă zilnică sunt de o modernitate spectaculoasă.

O mină de aur pentru istorie

Un bubuit cumplit care se rostogolea dinspre muntele Vezuviu, al cărui vârf explodase eliberând un nor întunecat şi o cascadă de săgeţi de foc, s-a auzit în 24 august 79. În curând, o ploaie de pietre şi de cenuşă fierbinte cădea din cer şi un potop de lavă aluneca pe pantele vulcanului. Prima lovitură a fost mica localitate Herculaneum. Un val uriaş de noroi amestecat cu lavă a inundat aleile şi casele, sufocând oamenii şi animalele, acoperind totul, solidificându-se în cele din urmă sub forma unui covor de piatră de 20 de metri grosime. Trecătorii au abandonat străzile pavate ale oraşului Pompei pentru a-şi găsi adăpost în vile, prăvălii, terme sau temple. Dar totul era doar o problemă legată de timp. Burniţa din cenuşă s-a transformat într-o adevărată grindină de lapilli, mici fragmente de rocă vulcanică amestecate cu bucăţi mai mari de piatră ponce. În plus, un gaz sulfuros a invadat oraşul, pătrunzând în fiecare colţişor şi otrăvind tot ceea ce era viu. Două zile mai târziu, fumul şi praful au dispărut, soarele a strălucit deasupra golfului, dar oraşele nu mai existau.

Mai puţin celebru decât Pompei, Herculaneum este mai intact şi mai bine păstrat. Imaginaţi-vă emoţia prinţului Emanuele d’Elboeuf de Lorenna care a venit de la Napoli în secolul al XVIII-lea să caute marmură pentru noul său palat şi a descoperit vestigiile Teatrului roman. Aici, somptuoasa reşedinţă de la mare, „Villa dei Papiri”, este o adevărată comoară renumită în întreaga lume pentru biblioteca ei de suluri de papirus care includeau lucrările filosofului epicurean Philodemos. Vis-à-vis de „Casa lui Telefos” se află o villa elegantă cu un atrium spaţios, cu colonade şi un bazin de marmură în mijloc. La „Casa şi Amfiteatrul lui Neptun şi Amphitrite”, mozaicuri de un albastru strălucitor şi aurii îi înfăţişează pe zei în toată gloria, iar micile plăcuţe de faianţă deseneză perfect rotunjimile lui Amphitrite.

Timpul a trecut şi abia 15 secole mai târziu, căutătorii de comori au început să se arate interesaţi de oraşul îngropat. La Herculaneum fuseseră descoperite câteva statui, însă munca de înlăturare a rocii vulcanice era deosebit de dificilă. La Pompei, oraşul fusese acoperit doar de un strat subţire de cenuşă vulcanică, lapilli şi piatră ponce.

În 1748, în timpul primelor săpături arheologice mai extinse, săpătorii au dat peste o villa mare, cu pereţii acoperiţi de fresce. De asemenea, s-au găsit statui de marmură şi bronz ale diverselor zeităţi şi a fost dezgropată o piaţă unde, printre altele, se vindea şi vin. O imagine cutremurătoare este aceea a câtorva rude adunate la un priveghi, surprinse de moartea fulgerătoare. Alţi locuitori ai Pompeiului, care reuşiseră să fugă, ducând cu ei câteva lucruri, fuseseră surprinşi în împrejurimile oraşului de norul otrăvitor. În „Casa Faunului”, unde se aflau patru sufragerii şi un sistem privat de baie, un satir e imortalizat gol, în timpul unor jocuri amoroase cu o menadă. De asemenea, există şi o statuie de mai bine de 50 de metri înălţime, din gresie pictată în roşu, reprezentând un viguros falus în erecţie. Aceste expresii artistice ale erotismului se pare că erau destul de frecvente.

O altă vilă patriciană, numită „Casa Dei Vettii” a fost cândva proprietatea a doi fraţi negustori bogaţi. Vila are o frumoasă curte decorată cu statui şi picturi murale, deosebite fiind cele care împodobesc sufrageria în alb şi roşu, cu figuri de amoraşi. „Villa dei Misteri” adăposteşte ceea ce mulţi specialişti consideră a fi cele mai impresionante picturi ce datează din lumea antică. Renumitele fresce înfăţişează povestea unei mirese care este iniţiată în misterele cultului lui Dionysos.

„Casa degli Amorini Dorati” (Amoraşilor Auriţi) era o casă elegantă, cu decoraţiuni din marmură care împodobesc unul dintre dormitoare, ceea ce atestă şi preferinţele teatrale ale proprietarului. „Termele Strabiane” sunt cele mai bine păstrate băi din Pompei şi printre cele mai vechi băi romane. Cândva ele erau încălzite de nişte cuptoare subterane, iar căldura circula prin nişte pilaştri de piatră care susţineau podeaua. Cel mai impresionant loc din Pompei este „Grădina Fugarilor”, în care se află mulajele de ghips ale unora dintre victime în ultimele momente ale vieţii.

Alte locuri care stârnesc o amintire vie despre modul de viaţă al romanilor sunt „Lupanarele”. Acele bordeluri antice, cu pereţi acoperiţi de picturi erotice, ale căror culori au supravieţuit lavei şi timpului, încă păstrează paturile mici, de piatră.

Rămânând în spiritul plăcerilor vieţii, paşii se îndreaptă spre bar. Tejgheaua este un zid de piatră în care au fost dăltuite găuri, cândva suporturi pentru amfore, pline cu mâncare sau băutură. S-a păstrat până astăzi şi brutăria, inclusiv coşul şi cuptoarele, rămase aproape intacte.

Dat uitării în mod inexplicabil până în secolul al XVI-lea, Pompeiul a fost descoperit atunci când arhitectul Domenico Fontana, care se ocupa de amenajarea cursului râului Sarno, a făcut uimitoarea descoperire: „Templul lui Apollo” a fost cea mai importantă clădire religioasă, iar statuia acestuia se păstrează şi astăzi în mijlocul impresionantelor colonade ale ruinelor.

În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompei trăiau peste 20.000 de oameni, printre care negustori, meşteşugari şi fermieri care au exploatat solul bogat al regiunii, cultivând viţa de vie şi pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru reprezenta de fapt rămăşiţe ale erupţiilor anterioare ale Vezuviului. Herculaneum a fost un oraş în care au locuit 5.000 de oameni şi o destinaţie de vacanţă preferată a romanilor bogaţi. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum găzduia vile opulente şi băi romane grandioase.

O mare parte din ceea ce cunoaştem despre această erupţie a Vezuviului provine dintr-o relatare a lui Plinius cel Tânăr, care locuia în vestul Golfului Neapole atunci când a erupt vulcanul. În două scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul în care „oamenii îşi acopereau capul cu pernele, singura apărare împotriva unei ploi de piatră” şi despre cum „un nor negru şi înfricoşător, încărcat de materie combustibilă avansa spre oraş. Unii îşi deplângeau propria soartă. Alţii se rugau să moară.” Plinius, în vârstă de doar 17 ani la vremea respectivă, a scăpat din această catastrofă, ulterior devenind un cunoscut scriitor şi administrator roman. Unchiul său, Plinius cel Bătrân, a fost mai puţin norocos. Biolog de renume, la vremea erupţiei era comandantul flotei romane în Golful Neapole. După ce Vezuviul a explodat, el şi-a îndreptat bărcile spre Stabiae, pentru a investiga erupţia şi pentru a-i îmbărbăta pe locuitorii înspăimântaţi. După ce a ajuns la ţărm, a murit din cauza gazelor toxice.

Potrivit relatării lui Plinius cel Tânăr, erupţia a durat 18 ore. Pompeiul a fost îngropat sub un strat de 5 metri de cenuţă, iar ţărmul a suferit modificari majore.

Simple obiecte care spun povestea vieţii de zi cu zi în Pompei sunt la fel de valoroase pentru arheologi ca şi statuile şi frescele. Abia in 1982 au fost descoperite la Herculaneum primele rămăşiţe umane, sutele de schelete descoperite poartă urmele care atesta moartea oribilă de care au avut parte.

În prezent, Muntele Vezuviu este singurul vulcan activ de pe continentul european. Ultima sa erupţie a avut loc în 1944, iar ultima erupţie majoră, în 1631. O altă erupţie este aşteptată in viitorul apropiat, apreciază oamenii de ştiinţă, erupţie care ar putea fi devastatoare pentru cei peste 700.000 de oameni care locuiesc în zonele morţii din jurul Vezuviului.

Tonurile care l-au inspirat pe Raffaello

Roşul pompeian era în realitate un galben şi aceasta pentru că erupţia Vezuviului a alterat culorile, lucru demonstrat de recentele cercetări care au relevat faptul că existau două tonuri de galben.

Cercetările arheologice de la Herculaneum şi de la Pompei au dezvăluit utilizarea culorii roşii în picturile murale, în aşa numitul roşu pompeian. Dar în locuinţele scoase la iveală din săpături şi acoperite de nisip s-a observat, după cum explică profesorul Omarini, că acel roşu se obţinea din cinabru, un compus al mercurului, cu plumb, pigmenţi rari şi scumpi, utillizaţi în special în picturi, sau de un ocru galben. Acesta din urmă era descris şi de Plinius şi se poate observa în crăpăturile pereţilor pictaţi. Ocrul galben a ascuns roşul datorită gazelor erupte de Vezuviu. Pereţii actuali, percepuţi ca roşu sunt 246, iar cei galbeni, 57.

Între atâtea roşuri ale istoriei esteticii, de la roşul lui Rubens la roşul Ferrari, de la cel al lui Rosso Fiorentino la cel al lui Valentino, datorită acestor cercetări, roşul pompeian este scos temporar de pe listă.

Cromatica şi subiectele Pompeiului au generat o tradiţie. Să ne amintim de „Autoportretul” lui Raffaello sau cel al lui Rembrandt. Acea istorie a roşului care a devenit galben te pune în încurcătură, deoarece o întreagă tradiţie a picturii secolului al XVIII-lea a făcut referire la acea culoare. La Herculaneum, unde au început săpăturile în 1738, şi la Pompei în 1748, am putea spune că s-a descoperit o nouă grilă pentru a picta pereţii în culori puternice şi roşu pe un fond deschis. Roşul, în Evul Mediu, devenise semnul morţii lui Christos, roşul scălda Infernul, dar astăzi, acel roşu se întâlneşte pretutindeni, atât în arhitectură cât şi în picturile lui Raffaello, în timp ce Michelangelo, în „Sixtina”, folosea roşul ca un simbol al focului. Din al doilea deceniu al secolului al XVI-lea, roşul pompeian devenea o expresie dramatică pentru pictura manieristă de la Pontormo la Rosso Fiorentino.

Povestea vieţii cotidiene a unui banal oraş roman, dispărut în numai câteva ore, a transformat pentru moderni nenorocirea anticilor romani în fericirea arheologilor şi cercetătorilor moderni.

Descoperirea Pompeiului a influenţat gustul european, atât în materie de mobilier, cât şi de arhitectură. Cei care aveau posibilitatea au dorit să-şi construiască propriul Pompei. Ludovic I al Bavariei l-a comandat, la Aschaffenburg, lui Friedrich von Gärtner între 1840 et 1848. Prinţul Napoleon, fiul lui Jérôme Bonaparte, i-a cerut arhitectului Alfred-Nicolas Normand să-i construiască o „Casă Pompeiană” la Paris, pe strada Montaigne, astăzi dispărută, dar imortalizată într-un tablou al lui Gustave Boulanger. Ca să nu mai vorbim de majestuoasa vilă construită mai recent pentru John Paul Getty la Malibu, copie a Vilei Papirusurilor de la Herculanum. Această lume regăsită a devenit „reşedinţa” unor eroi de romane, cum ar fi „Arria Marcella” al lui Théophile Gautier.

Martori unici ai lumii antice, oraşele dezgropate de sub cenuşa Vezuviului sunt înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.