×
×
cotidianul
Ce se ascunde în spatele capitalelor culturale europene
Iaşi, anatomia unei crime

http://www.cotidianul.ro/cotidianul-215673

1. Defrişări şi abureli

Primăria Municipului Iaşi continuă tăierea teilor. Momentan, în Copou, pe istorica stradă Lascăr Catargi. Când nu taie copaci, în pauzele de masă, Primăria din Iaşi ne anunţă că l-a cooptat pe „consultantul” belgian Philippe Kern în vederea „susţinerii candidaturii municipului Iaşi pentru titlul de capitală culturală europeană”. De vreme ce ambele sprinturi ale municipalităţii – spre orizontul unui oraş fără copaci şi spre obţinerea statutului de „capitală culturală europeană” – sunt simultane, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva între ele există vreo legătură. Dacă în Iaşi se pot plănui şi executa mutilări urbanistice de amploare (precum tăierea copacilor de pe principalele artere ale oraşului şi înlocuirea lor cu arbuşti sau precum construirea parcării subterane din ceea ce va deveni fostul parc al Teatrului Naţional) în absenţa PUG-ului, poate oare Iaşiul să ajungă capitală culturală europeană fără copaci?

Sau, mai precis, pentru a vorbi în acronimele care împrumtă atât de multă rigoare tehnocrată şi autoritate de iniţiaţi euro-edililor locali: poate Iaşiul deveni CACUE (CApitalăCUlturalăEuropeană) fără copaci? Cu siguranţă că da! Administraţia Nichita, născută în canal (Nichita, fost şef la RAJAC) şi îndreptându-se tot acolo, e cu siguranţă capabilă să confere Iaşiului râvnitul statut de CACUE 2021.

Iată ce declară dl Kern, preşedintele companiei Kea European Affairs: „Am aflat de Iaşi în urmă cu doi ani, la un eveniment organizat la Bruxelles [...] Primul pas în candidatura Iaşiului pentru acest titlu trebuie să fie identificarea resurselor culturale ale oraşului. Trebuie să înţeleg potenţialul industriilor creative şi potenţialul artistic, precum şi modul cum pot fi dezvoltate. Semnificaţia investiţiilor în cultură este diversă, se investeşte în oameni cu abilităţi speciale care pot aduce plusvaloare oraşului, se poate investi în infrastructură, în obiectivele sau terenurile uitate ale oraşului. Investiţiile în cultură pot genera noi locuri de muncă, inclusiv pentru tineri. Un punct forte al Iaşiului îl reprezintă universităţile, cu cei aproximativ 65.000 de studenţi. Trebuie să înţelegem că a investi în cultură nu însemnă să ne limităm a finanţa o serie de evenimente culturale. O strategie coerentă în acest sens poate duce către rebrenduirea unui oraş, îl poate face mai atractiv, atât pentru turişti, care îl vor percepe ca o destinaţie şi nu ca un punct de trecere către un alt obiectiv de interes, dar şi pentru tineri, care vor alege să rămână şi să lucreze în Iaşi (...) Finanţarea proiectele culturale de către UE s-a modificat, nu se mai pune accent doar pe evenimente şi spectacole, acum se finanţează proiecte culturale care au ca efect dezvoltarea economică a zonei. Se pune accent pe industriile creative, iar finanţarea acestui domeniu, care era de aproximativ 7 miliarde de euro, se va dubla sau chiar tripla în perioada 2014-2020.”

Kern a contribuit deja la succesul candidaturilor oraşelor Lille (CACUE 2004) şi Mons (CACUE 2015). Deci ştie ce vorbeşte. Dar noi ştim ce spune? Câţi dintre ieşeni pricep implicaţiile discursului său publicitar? Pentru a înţelege ramificaţiile conceptului publicizat de cuplul de neon Kern-Nichita trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu alte „capitale culturale europene”. Şi, desigur, să vedem cine ne vorbeşte.

KEA e o firmă belgiană de lobby care facilitează accesul la fondurile structurale europene. Sediul firmei e la Bruxelles, capitala UE. Ca orice firmă amplasată pe centura politico-financiară a unui imperiu – aşa cum sunt şi firmele de lobby din Washington, de exemplu – KEA e deschisă pe dinafară şi închisă pe dinăuntru: comunică mult şi spune puţin. Pentru că face pe ascuns. Raportul din iunie 2012 al Alianţei pentru Transparenţa Lobby-ului din UE (ALTER-EU) enumeră KEA printre firmele de lobby cu deficit de transparenţă: „KEA European Affairs a raportat Registrului Transparenţei Europene doar trei clienţi, fiecare în valoare de sub 50,000 de euro, dar declară cheltuieli totale de lobby de între 900,000 şi 1,000,000 de euro. Acest fapt sugerează că nu declară toţi clienţii pentru care lucrează” (Dodgy data: Time to fix the EU’s Transparency Register, p.14). Poate cineva să ne spună care e suma pentru care au fost sau vor fi reţinute serviciile de consultanţă oferite de KEA? În condiţiile în care şi aşa Primăria din Iaşi a dovedit pe parcursul administrării fondurilor structurale europene clare deficienţe legate de comunicarea cu cetăţenii, de transparenţa instituţional-fiscală şi de respectarea legii, „cooptarea” firmei KEA ridică mari semne de întrebare. În buna tradiţie a aritmeticii politice, minusul de transparenţă al Primăriei înmulţit cu minusul de transparenţă al firmei KEA va duce probabil la un plus de opacitate în ceea ce priveşte direcţia în care e literalmente târât Iaşi, oraşul nostru.

2. Ce sunt şi ce vor fondurile structurale europene

KEA va ajuta deci administraţia Nichita să cheltuiască fondurile structurale europene. Dar mai întâi trebuie să lămurim ce anume sunt aceste mult lădate, în România, fonduri structurale sau de dezvoltare regională europeană. După cum arată literatura de specialitate din anii 1990 şi până astăzi, „fondurile structurale” sunt un mod al ţărilor bogate din UE de a cumpăra acces pe piaţa ţărilor mai sărace. Sunt o taxă de intrare a multinaţionalelor pe o piaţă care altminteri ar trebui protejată de stat. Sunt un mod de a „îndulci” experienţa integrării economice europene a anumitor ţări din Europa.

După cum nota în 1990 Christopher Bliss (de la Centre for Economic Policy Research), fondurile structurale au scopul de a „persuada statele mai slabe din UE să accepte periculoasa schimbare de regim” de la protecţionism şi social-democraţie la „şocul competiţiei UE” (Christopher Bliss, introducerea la volum şi articolul „Adjustements, compensation, and factor mobility in integrated markets”, în Unity with Diversity in the European Economy: The Community's Southern Frontier, editat de Jorge Braga De Macedo, C. J. Bliss, Cambridge University Press, 1990, xi-xii, 4-5, 17-55). În 2012, un raport al think tankului Open Europe constata sec: „E general recunoscut că fondurile structurale au fost un mod al UE şi al guvernelor naţionale de a vinde măsuri economice liberale unor cetăţeni sceptici. Ca atare, ele îndeplinesc acelaşi rol pe care îl joacă şi alte politici intervenţioniste ale UE cum ar fi legislaţia legată de protecţia socială şi de dreptul muncii sau Politica Agriculturală Comună, care poate fi privită ca o taxă plătită de ţările mai liberale economic, precum Marea Britanie, pentru a intra pe o piaţă unică şi ca despăgubire pentru ţările cu o tradiţie mai protecţionistă." (OFF TARGET: The case for bringing regional policy back home, p. 12).

Cu alte cuvinte, guvernul (PDL, USL) de la Bucureşti primeşte fonduri structurale ca preţ al transformării României într-o piaţă de desfacere fără capacitate de producţie industrială proprie. Ca orice tranchilizant, fondurile structurale pot amorţi durerea operaţiilor la care suntem supuşi, dar pot să ne şi transforme în legume.

Nucleul prosper al UE - Germania/Benelux – alocă ţărilor mai slab - sau diferit! - dezvoltate fonduri structurale în schimbul cedării controlului asupra politicilor financiare, bugetelor şi pieţelor naţionale. Ca urmare a statutului de euro-mită oferită în schimbul acordului guvernelor naţionale la politicile, priorităţile şi bugetele stabilite la Bruxelles şi Berlin, fondurile structurale sunt acordate fără a fi însoţite de un sistem eficient de monitorizare şi sancţionare. E normal aşadar ca abuzurile să se ţină lanţ. Fondurile structurale sunt banii de buzunar ai elitelor naţionale şi locale eurofile. În România, după cum am arătat, baronii locali taie copaci.

Dar nu suntem singurii care taie frunza la câini. Cu ajutorul bugetului UE pe 2013, Franţa îşi cumpără obedienţa elitelor locale din Mayotte - o insulă africană devenită recent „departament” francez - cu ajutorul a 200 de milioane de euro din fonduri structurale, Portugalia foloseşte 3.5 milioane de euro pentru a construi în insula Madeira cheiuri care nu folosesc nimănui. Spania ia 2,3 miliarde de euro pentru cheltuieli legate de infrastructură, deşi piaţa imobiliară din Spania a căzut (şi deci şi nevoia de noi reţele de apă şi electricitate). Luxemburg primeşte 20 de milioane de euro pentru „dezvoltare rurală” (vă imaginaţi cum arată un ţăran lux-em-burghez?). Belgia primeşte un miliard şi ceva de euro pentru a „dezvolta” regiuni al căror produs regional brut e deja peste media UE. Suedia a folosit 10 milioane de euro din fondurile structurale pentru a acorda subvenţii companiei americane Facebook, o companie mică, care are nevoie din plin de sprijin de la buget.

Pentru a obţine aceste fonduri, autorităţile naţionale şi locale trebuie să contribuie cu între 15 şi 50% din suma proiectului supus aprobării şi finanţării UE. Banii vin fie de la bugetul naţional, fie din împrumuturi. Ca atare, obţinerea de „finanţări nerambursabile” are de fapt drept efect sporirea deficitului bugetar naţional sau local. Se privatizează câştigul (fondurile nerambursabile) şi se naţionalizează debitele. De aceea, de exemplu, Madeira, o insulă de doar 250,000 de locuitori (municipiul Iaşi are puţin peste 300,000) are acum o datorie publică de 6 miliarde de euro. Totul se datorează cârdăşiei autorităţilor locale corupte cu firme de lobby din Bruxells şi cu „dezvoltatori” imobiliari: „"Madeira e Grecia Atlanticului", spune Gil Cana, consilier din partea partidului de opoziţie Noua Democraţie, care pune falimentul insulei pe seama îndelungatelor relaţii intime dar nesănătoasse dintre politicienii insulei, dezvoltatori şi oamenii care asigură accesul la finanţări de la Bruxelles. "Uniunea Europeană a dat bani prea uşor şi guvernul a împrumutat prea mult de la bănci. Suntem o insulă minusculă, abia ne vezi pe hartă. Faptul că avem o datorie cu atât de multe zerouri e nebunie curată."”

Aşadar, din Suedia şi până în posesiunile neocoloniale franceze din Estul Africii, din Grecia până în Madeira, din ţări considerate „austere” şi „serioase”, până la ţări considerate nechibzuite, problema fondurilor structurale a aceeaşi: că sunt un focar de corupţie, că încurajează cheltuieli inutile, că atrag speculanţii imobiliari, că sunt un mod mascat de a defrauda bugetul public. Nu e vorba, aşa cum mi s-a răspuns la un precedent articol al meu, că „ce vină are UE dacă avem noi primari corupţi”. E vorba, după cum am precizat şi în acel articol, că rostul fondurilor structurale, teoretic acordate pentru dezvoltarea anumitor ţări sau regiuni, e în realitate acela de a cumpăra obedienţa elitelor corupte ale ţărilor de la periferia UE la proiectul pieţei unice europene. Tocmai de aceea doar 5% din proiectele finanţate din fonduri structurale sunt supuse cercetării Curţii Europene de Audit (p. 7): pentru că fondurile structurale trebuie cheltuite după cum „vrea muşchiul” baronului local care îi obţine voturile guvernului naţional corupt care negociază bugete şi politici europene la Bruxelles şi Berlin. Sunt o formă de a încuraja clientelismul politic paneuropean.

Cu alte cuvinte, dacă România rămâne fără copaci din cauza primarilor care folosesc fondurile structurale pentru „revitalizarea” urbană e din cauză că România a ales să rămână fără industrie. Cu banii primiţi în schimbul pustiirii economice a României o pustiim ecologic. În acest sens, copacii oraşelor României răpuşi ca urmare a cheltuirii fondurilor structurale nu sunt decât victime colaterale ale construirii orânduirii EUropene în România. Sunt ca deţinuţii politici din anii 40-50: stau în calea progresului către un viitor luminos. Fără umbră. Alt efect nu au aceste fonduri structurale. În nici un caz nu au vreun efect benefic: "Nu există vreo dovadă clară că fondurile structurale au vreun efect pozitiv asupra economiei Europei (p. 10).

3. Fondurile structurale şi capitalele culturale europene

Marii câştigători de pe urma fondurilor structurale sunt aşadar structurile birocratice (care administrează fondurile), structurile de lobby şi publicitate (care sunt implicate în obţinerea şi „împachetarea” ingineriilor financiare pe gustul politicienilor şi al electoratului) şi firmele de construcţii care, de obicei, sunt stimulate financiar să construiască infrastructură inutilă şi/sau de proastă calitate. Nu întâmplător, tocmai aceste trei structuri sunt şi cele care câştigă cel mai mult de pe urma afacerii cu „capitalele culturale europene”.

Iaşi, zonă istorică, 2013

Toată literatura de specialitate independentă referitoare la costurile şi beneficiile CACUE notează că, în marea majoritate a cazurilor, balanţa e negativă. Deficitul bugetar rămâne după ce entuziasmul şi micul „boom” turistic provocat de manifestările CACUE a trecut. Analizând beneficiile turistice ale obţinerii statutului de capitală culturală europeană, antropologul Greg Richards (Tilburg University) nota că numărul turiştilor scade dramatic imediat după încheierea anului de „capitală culturală europeană” al unui oraş ("The European Cultural Capital Event: Strategic Weapon in the Cultural Arms Race?", Journal of Cultural Policy 6(2), 159-181, p. 9-10). Nici dezvoltarea economică a oraşului sau regiunii nu are de câştigat, pe termen lung. Analizând situaţia din Glasgow, Richards găseşte că şomajul a continuat să crească în oraş în ciuda anului petrecut cu statut de CACUE. Efectele benefice în privinţa creării de locuri de muncă au fost, toate, pe termen scurt.

Într-un articol ("European capitals of culture and life satisfaction") din 2013 care ia în considerare 21 de capitale europene, economiştii elveţieni Lasse Steiner, Bruno S. Frey şi Simone Hotz (toţi de la Universitatea din Zurich) analizează impactul CACUE asupra următorilor factori: crearea de locuri de muncă pe termen scurt şi lung, turism, infrastructură şi piaţa imobiliară. Concluzia studiului lor e că beneficiile CACUE sunt depăşite de costuri. Ce se câştigă pe o parte se risipeşte pe alte şapte: „Mega-evenimentele, ni e spune, creează locuri de muncă şi cresc salariile în construcţii – şi, ca urmare, şi în alte sectoare. Totuşi, puternice efecte de substituţie şi constrângeri bugetare limitează sau contracarează crearea netă de locuri de muncă şi mărirea salariilor. În ceea ce priveşte sustenabilitatea creării de locuri de muncă permanente pe termen lung, mega-evenimentele nu contribuie neapărat la crearea de locuri de muncă permenantă pe termen lung.”

Urbanistul Philip Boland (Queen's University, Belfast) a arătat că, pentru a face faţă cheltuielilor legate de statutul de capitală culturală europeană în 2008, primăria din Liverpool a trebuit să sporească taxele cu 4.9%, să concedieze 200 de angajaţi ai municipalităţii, să vândă terenuri şi imobile ale oraşului, să privatizeze anumite servicii sociale şi să îngheţe indemnizaţiile consilierilor locali. În ciuda acestor măsuri de extremă austeritate, în 2009 Liverpool avea în buget „o gaură neagră” de 90 de millioane de lire sterline. În noiembrie 2009, consiliul local din Liverpool a luat în considerare concedierea a 1000 de oameni pentru a face faţă crizei financiare. E interesant de observat că singurul om entuziasmat, la vremea respectivă, de „succesul” CACUE Liverpool a fost Jose Manuel Barroso, care a propus extinderea modelului Liverpool 2008 la întreg continentul: „S-a dovedit a fi unul dintre cele mai de succes programe de capitală culturală europeană pe care le-am avut. Încercăm acum să creăm o reţea de capitale culturale europene bazate pe experienţa oraşului Liverpool” (vezi Philip Boland, "‘Capital of Culture—you must be having a laugh!’ Challenging the official rhetoric of Liverpool as the 2008 European cultural capital", Social & Cultural Geography 11(7), noiembrie 2010, 627-45).

Din punct de vedere al infrastructurii, al pieţei imobiliare şi al taxelor locale, rezultatele sunt catastrofale, după cum conchid Steiner, Frey şi Hotz în articolul deja menţionat: „Găzduirea unui mega-eveniment cere, de obicei, investiţii majore în infrastructură. Investiţiile includ locuri de cazare, transport eficient şi sisteme de telecomunicaţii. Cu toate acestea, infrastructura urbană trebuie să servească nevoile obişnuite ale cetăţenilor şi nu cererile unor evenimente extraordinare. Unul din argumentele cele mai de bun-simţ împotriva cheltuielilor publice majore cerute de mega-evenimente e că ele trebuie finanţate din creşterea taxelor, iar sporirea taxelor tinde să micşoreze cheltuielile private. Costurile de oportunitate trebuie luate de asemenea în considerare. Banul public poate fi folosit mai productiv la finanţarea de spitale şi şcoli, contribuind astfel la bunăstarea generală. În plus, preţurile mai mari asociate cu activitatea de construcţii precedând evenimentul pot să împiedice alte proiecte de investiţii care nu sunt direct legate de mega-eveniement [...] Construirea de infrastructură legată de mega-eveniment poate să implice relocarea anumitor oameni din cauză de expropiere în scop de utilitate publică în vederea construirii de infrastructură pentru mega-eveniment şi poate de asemenea să ducă la creşterea chiriilor şi a preţurilor la case. Acest lucru creează probleme mai ales persoanelor cu venituri reduse care trăiesc în aceste zone.”

Tot din punct de vedere al infrastructurii, trebuie spus că investiţiile CACUE favorizează construcţiile improvizate, grăbite, de calitate proastă şi al căror preţ umflat contribuie la cronicizarea deficitului financiar al oraşului trecut prin CACUE: „Multe capitale culturale europene au raportat dificultăţi cu proiectele lor de infrastructură din cauză că trebuiau realizate în doar câţiva ani. În unele oraşe, clădirile nu eraua gata pentru anul capitalei culturale sau construcţiile au trebuit grăbite, fapt care a dus la defecte de construcţie sau la consturi de construcţie umflate. Noul muzeu de artă modernă din Stockholm, de exemplu, deschis în 1998, a trebuit să fie închis câţiva ani mai târziu din cauză de probleme structurale. Mai multe oraşe au raportat de asemenea dificultăţi legate de costurile întreţinerii noii infrastructuri după sfârşitul anului în care au fost capitale europene” ("European capitals of culture and life satisfaction").

Din punctul de vedere al atmosferei din oraş, megaevenimentul CACUE e poluant: „Literatura de specialitate nu acreditează ideea că găzduirea unui mega-eveniment va produce o creştere economică netă. Efectele pozitive sunt de obicei compensate de efectul de substituire, de descurajarea altor investiţii şi de risipă. Totuşi, ceea ce contează pentru o evaluare economică e efectul global asupra bunăstării sociale. Activitatea economică nu e neapărat corelată cu bunăstarea de vreme ce nu ţine cont de multe alte efecte ale mega-evenimentelor. Concentrarea pe mişcările pieţei neglijează efectele exterioare ei. Acestea pot fi negative, cum ar fi costurile asociate congestiei [urbane, de servicii etc], zgomot sau stress, sau pozitive, cum ar fi mândrie sporită sau entuziasm pentru un eveniment [...] Pe partea negativă, construcţiile pot genera zgomot deranjant şi pot să îngreuneze deplasarea prin oraş. De asemenea, influxul de turişti poate face ca unii oameni să fie mai puţin satisfăcuţi de existenţa lor din cauză de congestie a sistemului de transport, de umplere a oraşului de gunoaie, de criminalitate crescuctă sau de alte distrugeri” ("European capitals of culture and life satisfaction").

Din punct de veder financiar, lucrurile stau la fel de prost. Cheltuielile totale ale celor 21 de capitale culturale europene (1995-2004) studiate de un raport al Comisiei Europene au fost de 3,5 miliarde de euro, din care doar 1,53% au venit din finanţări europene, restul venind în strivitoare majoritate de la bugetul de stat sau local (75%) şi de la investitori privaţi (13%) (European Cities and Capitals of Culture). O treime dintre oraşele studiate de "European Cities and Capitals of Culture" au avut, de pe urma manifestărilor CACUE, un mic surplus financiar, o treime au raportat sold neutru şi o treime au raportat deficit. Interesant e că ţări cu bugetul de stat actualmente delapidat, precum Grecia sau Portugalia, au avut parte de un număr de „capitale culturale europene” mai mare decât/ egal cu acela al unor ţări prospere precum Germania sau Olanda. Grecia a avut până în 2006 parte de 3 capitale culturale (Atena, Tesalonic, Patras), cu cheltuieli suportate de bugetul de stat (99% în cazul Tesalonicului). Recent falimentarul Cipru a avut şi el parte de una (Nicosia, 1995) şi în 2017 urmează Paphos. Portugalia a avut trei. Germania a avut 3, Olanda, 2. Buna administrare financiar-edilitară nu face casă bună cu vraiştea produsă de astfel de mega-evenimente.

În concluzie, trasă de economiştii din Zurich: „Dacă se poate întâmpla ca găzduirea manifestărilor de capitală culturală europeană să aibă impact asupra anumitor indicatori economici izolaţi cum ar fi turismul sau construcţiile, ea nu are un impact semnificativ net asupra dezvoltării economice totale a unei regiuni aşa cum ar fi ea reflectată în creşterea PIB pe cap de locuitor. Acest eşec are de a face cu efectele de substituire. Astfel, creşterea cheltuielilor legate de construcţii reduce cheltuielile publice în alte privinţe sau poate reduce cheltuielile private.” În privinţa calităţii generale a vieţii, CACUE are un impact negativ: „Toate estimările indică un important impact negativ asupra calităţii vieţii populaţiei locale în timpul anului în care au loc manifestările legate de capitala culturală europeană. Nu am detectat vreun efect în anii de după eveniment” ("European capitals of culture and life satisfaction").

4. Confiscarea oraşului

Cuvântul cheie în toate articolele citate până acum e „construcţii”. Nesfârşite. Care distrug toată ţesătura socială, financiară şi arhitecturală a unui oraş. Care răpesc cetăţenilor liniştea, aerul şi locurile de plimbare.
După cum observă Boland, singurii care au de câştigat de pe urma megaevenimentelor de tip CACUE sunt elitele financiar-administrative, agenţiile de publicitate şi „dezvoltatorii” care primesc contracte pentru a „revitaliza” anumite zone ale oraşului. În esenţă, "revitalizarea" înseamnă privatizarea spaţiilor publice, comercializarea lor prin ridicarea a ceea ce George Ritzer numea „catedrale ale consumului”: malluri, restaurante fast-food, cazinouri, baruri şamd. După cum arată Boland, această „gentrificare”, această expropiere a unui spaţiu public în scop de utilitate privat-comercială (cum ar fi, de exemplu, transformarea unui parc în parcare, transformarea unei străzi în terasă de restaurant sau a unei clădiri de patrimoniu public în spaţiu comercial) e însoţită de excluderea anumitor categorii sociale (cei cu venituri modeste) din noul spaţiu, privatizat în folosul noilor elite.

Boland dă exemplul gardienilor şi bodyguarzilor care au apărut pe străzile gentrificate ale oraşului Liverpool, capitală culturală europeană în 2008: „Preumblările mele au scos la lumină diferenţa enormă [...] dintre cartierele de blocuri sărace şi bântuite de crimă, şomaj şi sărăcie şi centrul unui oraş plesnind de apartamente pentru noii îmbogăţiţi, hoteluri de patru şi cinci stele, restaurante luxoase şi magazine scumpe [...] După cum a comentat şi Janet Brandon de la Toxteth TV: ‘Nu mi se pare că locuitorii oraşului beneficiază prea mult de statutul de capitală europeană. E o zonă de vreo două mile în centrul oraşului în care s-a construit mult, dar în afara acestei zone nu văd vreun semn de cultură, în afară de enorm de multe panouri publicitare [...] Minton şi Kingsnorth au criticat privatizarea spaţiului public prin cedarea drepturilor de trecere/control al străzilor şi altor spaţii publice unor companii private. Jones şi Wilks-Heeg au tras semnale de alarmă în privinţa creşterii regulării spaţiului urban în centrul oraşului Liverpool. În zona Liverpool One, gărzi private de securitate (uşor de observat în gecile lor roşii purtând emblema “08”) patrulează acest spaţiu acum privatizat [...] Această re-inginerizare urbană a peisajului urban în scopul focusării pe consum nu e specifică doar oraşului Liverpool.”

Sărăcia nu dispare datorită CACUE, ci e doar agravată şi machiată „cultural,” de fapt consumerist. În loc să se plimbe gratis pe străzi - devastate în numele „regenerării” - locuitorii unui oraş sunt împinşi să se „plimbe” prin mall. Rezultatul e un oraş identic altora, care şi-a pierdut identitatea. Jon Murden, curator de istorie a oraşului Liverpool la National Museums Liverpool, a explicat că există o tensiune între cei care doresc gentrificarea oraşului şi cei care preţuiesc tradiţiile culturale ale oraşului şi se tem că, în cursul procesului de „revitalizare”, oraşul îşi „va pierde unicitatea şi caracterul excepţional – devenind doar un alt oraş asamblat din cuburi corporate (‘identikit city’), cu aceleaşi francize şi lanţuri de magazine care pot fi găsite oriunde în Marea Britanie.”

Că lucrurile stau exact aşa ne-o dovedeşte şi cazul Istanbulului, mai apropiat de realitatea noastră politică. S-a scris şi la noi despre recentele revolte ale cetăţenilor Istanbulului scandalizaţi de intenţia autorităţilor de a defrişa un parc pentru a construi un mall. Dar ceea ce nu s-a spus e că întregul conflict îşi are rădăcinile la mijlocul anilor 2000, când Istanbulul a candidat pentru a deveni CACUE. Istanbul a devenit "capitală culturală europeană" în 2010. Dar, după cum nota un comentator: „Politicienii turci au dat nenumărate semnale publice cum că, pentru ei, Capitala Culturală Europeană 2010 nu are de a face cu dezvoltarea culturală şi cu înflorirea artelor, ci mai degrabă cu proiecte de dezvoltare imobiliară [...] În 2005, când Comisia Europeană cântărea candidatura Istanbulului, am raportat comisiei că mulţi profesionişti ai culturii din Istanbul percep această onoare ca pe o potenţială maşinaţiune imobiliară fără obiective culturale. Acum, la mai bine de trei ani, proiectele de gentrificare pe scară largă sunt mai dezoltate decât orice program cultural coerent. Autorităţile ne anunţă uriaşe operaţiuni imobiliare, de construcţii şi unele dintre ele par brutal indiferente faţă de complexele straturi ale metropolei şi faţă de trăsăturile ei arhitecturale unice [...] distrugând secole de istorie a oraşului” (Dragan Klaic, Gentrification Follies , signandsight.com, 20 aprilie 2009).

5. Înapoi la Iaşi

Palas "lifestyle centre": "oraşul din inima oraşului"

Toate aceste lucruri sunt similare cu ceea ce se întâmplă în Iaşi, unde primăria are în curs de desfăşurare operaţiuni care ţintesc la privatizarea anumitor spaţii publice sub pretextul dezvoltării culturale, comercializarea sau eradicarea anumitor straturi de istorie urbană, "revitalizarea" prin proiecte de construcţii masive a anumitor parcuri.

Pentru a da un singur exemplu, comparaţi discursul dlui Kern despre "rebrenduirea" prin construcţii a oraşului cu textul de prezentare al mallului Palas, construit în coasta Palatului Culturii din Iaşi. Palas se prezintă astfel: "Situat în centrul istoric, în apropierea Palatului Culturii, ansamblul urbanistic PALAS este un veritabil "oras in inima orasului" [...] Ansamblul arhitectural PALAS, dezvoltat de compania IULIUS GROUP in Iasi, introduce conceptul „lifestyle center” pe piata de „mixed-use developments” din Romania. PALAS integreaza in acest complex urbanistic unic spatii comerciale, hoteliere, birouri clasa A, apartamente, parcare subterana cu circa 2.500 de locuri si o gradina publica. Conceput ca un amplu proiect de dezvoltare urbanistica, economica, sociala si culturala, PALAS contribuie la dezvoltarea Iasului, prin atragerea de investitori straini si la repozitionarea capitalei Moldovei in circuitul turistic national si international, aducand, totodata, concepte inedite pe piata romaneasca de business si retail.

Investiţiile publice şi private făcute în Iaşi cu ocazia unui eventual an petrecut cu statut de "capitală culturală europeană" vor înmulţi aceste "oraşe din inima oraşului", aceste uzine ale "rebrenduirii culturale" şi "repoziţionării turistice" a oraşului.

Ieşeni rebrenduiţi cultural flanând prin Mallul Palas, loc fără verdeaţă, unde nu e întristare şi nici suspin

Gentrificat, confiscat în scopuri comerciale private, oraşul Iaşi, asemenea ouălor de ciocolată "Kinder cu supriză", se va topi în mâna consumatorilor de credite pentru a da la iveală doar jucăria de plastic - mallul - din centrul sau inima lui. Ieşenii care nu se mai pot plimba pe Ştefan cel Mare, stradă ai cărei copaci şi paviment au fost devastate de primărie, se pot plimba pe holurile mallului Palas, măturate de brize de aer condiţionat, iluminate de energie electrică şi cu deschidere spre vitrine în care ploaia nu bate niciodată.

Având în vedere că primarul Nichita a comparat mallul Palas cu Versailles şi că viceprimarul Chirica a insistat pe tăierea copacilor pentru a spori "vizibilitatea" monumentelor Iaşiului, e clar că proiectul "Iaşi capitală culturală europeană" are toate datele unei mega-şuşanele publicitar-imobiliare de pe urma căreia Iaşiul va rămâne mai urât, mai polarizat economic între profesioniştii cultural ai integrării şi publicităţii şi cetăţenii cu venituri modeste, cu o piaţă imobiliară mai agresivă, cu taxe locale mai mari. Şi, nu în ultimul rând, cu mai puţini copaci. Primarul a "redat" Ştefan cel Mare pietonilor doar pentru a aronda pietonii spaţiilor comerciale plănuite a se deschide pe acea stradă. Sunt curios ce plimbări se vor mai putea face pe Ştefan cel Mare odată ce vor începe lucrările la parcarea subterană din faţa Teatrului Naţional.

În condiţiile în care oraşe cu o mai viguroasă tradiţie de autonomie locală şi administraţie publică – precum Stockholm sau Liverpool – au avut de suferit de pe urma statutului de "capitală culturală europeană", nu e greu de prevăzut ce se va întâmpla cu Iaşiul, al cărui primar, dl Gheorghe Nichita, a recunoscut recent că „suntem într-o goană ca să cheltuim banii [din finanţările E.U.ropene, n. M.P.] în timpul acesta” şi că „nu avem cultura implementării unor asemenea proiecte”.

Deci, în lipsa experienţei, Primăria nu are nici măcar un plan coerent. Totul pare a fi o impovizaţie. Improvizaţie motivată de dorinţa de a absorbi fonduri europene. Într-adevăr, dl Nichita declara recent Iaşiul e pe primul loc din ţară la absorbirea de fonduri europene. Fonduri „nerambursabile”, după cum anunţă în gura mare. Dar, pentru a obţine aceste fonduri, municipiul Iaşi a trebuit să facă împrumut la banci pentru a cofinanţa proiectele europene: „Contractele pentru finantari europene presupun si nevoia de cofinantare, din fondurile locale. Pentru a acoperi aceste sume, primaria ieseana a demarat o licitatie pentru un credit de 30 de milioane euro, fonduri rezervate pentru investitii. Municipiul Iasi va fi împrumutat de BRD Societe Generale, banca oferind cele mai avantajoase conditii [...] "Analistii financiari considera ca un împrumut avantajos are o dobânda de 5%. Noi am reusit sa obtinem un credit cu o dobânda finala, cu tot cu Euribor de 4 %”, a declarat primarul Gheorghe Nichita. Împrumutul este facut pentru 20 de ani, primii 3 ani fiind perioada de gratie, în care primaria nu va plati ratele ci numai dobânda aferenta. Trebuie mentionat ca acest credit nu va afecta financiar iesenii, municipalitatea platind creditul fara majorarea impozitelor.Fondurile vor fi folosite pentru finantarea proiectelor europene, pentru plata constructorilor ce vor începe în aceasta vara marile lucrari de infrastructura.”

La ora actuală, Iaşiul ocupă locul 1 pe ţară la absorbit fonduri europene şi locul 2 (după Bucureşti) la datoria publică. După cum se poate estima, municipiul Iaşi are o datorie publică de 120 de milioane de euro, adică de 400 de euro pe cap de locuitor. Sau 26% din bugetul local, în condiţiile în care legea permite un maximum de 30%. În aceste condiţii, presiunea financiară suplimentară pusă pe bugetul oraşului de cheltuielile legate de lobbyul, pregătirea, desfăşurarea şi consecinţele (întreţinerea infrastructurii, de exemplu) mega-evenimentului CACUE nu va face decât să dea lovitura de graţie oraşului.

Oraşele occidentale puse în aceeaşi situaţie au încercat să acopere găurile negre din buget mărind taxele locale, vânzând terenuri şi imobile din patrimoniul public şi concediind salariaţi municipali. E Iaşiul dispus să suporte aceste operaţiuni? Odată intrat pe spirala îndatorării la bancă, Iaşiul administraţiei Nichita trebuie să continue să „atragă” fonduri nerambursabile pentru a acoperi ratele la bancă. Dar atragerea fondurilor nerambursabile se face cu preţul a noi împrumuturi la bancă.

Iaşiul are datorii de zeci de milioane de euro la două bănci: Dexia şi BRD.[1] BRD e bancă franceză. Dexia nu e o bancă austriacă, aşa cum scris presa din Iaşi, ci o bancă belgiană(-franceză), cu sediul la Bruxelles (unde are sediul şi firma Kea). Dexia a pătruns pe piaţa românească la mijlocul anilor 2000, ca bancă specializată în credite către municipalităţi. Pe lângă Iaşi, un alt mare client al Dexia e Bucureşti, oraş pe care Dexia l-a ajutat să se îndatoreze. Dexia a fost implicată în susţinerea operaţiunii Bruges capitală culturală europeană 2002. Sunt curios dacă între KEA şi Dexia există vreo legătură.

Lille CACUE 2004: copaci "rebrenduiţi"

Ca să închid bucla, trebuie să arăt că Lille, oraşul pe care KEA l-a ajutat să devină CACUE, a fost transformat, cu 74 de milioane de euro, în ceea ce un entuziast numea o „casă de nebuni” cu gara victoriană a oraşului scăldată în lumină roz şi piaţa centrală dominată de o pădure de copaci plantaţi cu rădăcinile în sus. CACUE: un oraş cu fundul în sus. O lume cu rădăcinile în aer.

Aşadar, problema copacilor tăiaţi în Iaşi şi în alte oraşe ale României nu e doar o problemă de ecologie urbană locală, ci de ecologie politică naţională şi europeană. Până acum, s-au bătut, cu vitejie aş putea spune, cetăţenii. Dar e nedrept şi contraproductiv să laşi câţiva oameni să astupe cu degetele găurile mitraliate în structura urbanistică a României de un sistem de corupţie industrializată. Un tânăr doctorand român, Dinu Munteanu, a făcut, în acest scop, mai mult decât toţi parlamentarii Iaşiului. Un experimentat inginer silvic, dl dr Ionel Lupu, a oferit Iaşiului soluţii urbanistice şi dendrologice geniale în pragmatismul şi simplitatea lor. Autorităţile locale îi ignoră. Cred că ar fi timpul ca masacrul copacilor din oraşele României să primească răspunsul cuvenit. Şi acesta trebuie să vină nu de la asociaţia pensionarilor silvici (cinste domniilor-lor!), ci de la Parlament. Până acum, parlamentarii ieşeni - sau ai celorlalte oraşe afectate de defrişări cu bani din fonduri structurale - s-au remarcat doar prin tăcerea lor laşă. Stau, ca nişte elevi repetenţi, pitiţi în băncile din spate - ale Parlamentului - sperând că nimeni nu-i va scoate la tablă. Şi, în tot acest timp, din copacii tăiaţi ai oraşelor României se fac coşciuge de înmormântat trecutul şi viitorul nostru urbanistic.

Scândurile coşciugului or fi din lemn. De tei. Dar înăuntru se află cadavrul unui oraş. Al oricărui oraş din România căzut pradă sofisticatelor inginerii urbanistico-financiare ale integrării europene.

P.S. Dacă vă pasă de modul în care e administrat Iaşiul, votaţi aici.

Note

[1] „Datoria publică a Primăriei Iaşi este în acest moment de 21% din buget, dar acest credit o va duce până la peste 26%, în condiţiile în care, legal, municipalitatea se poate îndatora cu maxim 30% din valoarea calculată a bugetului. Cel mai greu atârnă creditul luat de la Banca Dexia. În următorii 18 ani, Primăria Iaşi are de achitat rate şi dobânzi pentru creditul Dexia de 45 de milioane de euro, contractat pentru asfaltarea străzilor din oraş, precum şi 15 milioane de euro pentru modernizarea şinelor de tramvai sau garantarea creditului de 20 de milioane de euro contractat de CET. Se mai plătesc rate pentru contractele privind concesionarea iluminatului public, dar şi în contul creditului de 30 de miloane de euro luat pentru a asigura cofinanţarea la proiecte pe fonduri europene."

Şi: “Banii necesari ”modernizării” orașului au fost obținuți de la banca Dexia în baza unui contract de credit încheiat în februarie 2007. Dacă inițial creditul a fost de 100 milioane de lei pe trei ani, ulterior el a ajuns la 200 milioane lei (50 mil. euro) cu un termen de rambursare de 24 ani. Interesant este că primarul Nichita a garantat acel credit cu veniturile bugetului local, plus subvențiile primite, pe două decenii, amanetând, practic, la bancă, municipiul Iași.”

Mircea Platon, Publicat Miercuri, 12 iunie 2013