Roşia Montană ocupă cu intermitenţe scena vieţii publice din România de pe timpul guvernului Radu Vasile. Începutul a fost decizia încredinţării posibilei exploatări a zăcămintelor aurifere din regiune unei companii din Deva. Prin ordine de ministru (date la ministerul economiei de atunci) şi prin comercializări obscure de mai târziu, în joc a fost inclusă, însă, Roşia Montană Gold Corporation. Compania aceasta s-a mobilizat pentru a crea un curent care să o avantajeze. Trei academicieni au tipărit o carte favorabilă RMGC, unii geologi au făcut expertize, câţiva istorici au dat avize, o seamă de jurnalişti au fost stipendiaţi, unii miniştri au devenit sprijinitorii proiectului, iar diplomaţi în post la Bucureşti, avocaţii lui. RMGC s-a instalat nu doar ca firmă ce face afaceri, ci ca reţea ce intervine, de pildă, în programul de guvernare din 2009, pentru ca, în 2013, guvernul să-i preia nevoile de reglementare spre a le ridica, prin Parlament, la rangul de lege. Abordarea din partea guvernului a evoluat de la conceptul iniţial, din 1999, al punerii în mişcare a unei firme autohtone capabile să acţioneze în interes general (fiind vorba de resurse importante ale ţării!), la transferul de bunuri de patrimoniu public unei firme fără istorie, de care acum guvernul se teme.
În balanţă sunt aruncate, la ora de faţă, o mulţime de argumente demne de atenţie, de către adepţii punerii în aplicare a proiectului RMGC şi de către adversari. Adepţii argumentează că prin acest proiect se asigură locuri de muncă într-o regiune fatal monoindustrială, că proiectul este deja semnat de reprezentanţi autorizaţi ai statului român, încât nu mai este cale de întors, că acest stat nu are capacitatea financiară de a face el însuşi investiţia necesară valorificării Roşiei Montane, că renunţarea la proiect ar pune România într-o lumină proastă în mediile internaţionale. Adversarii aprobării prin lege a proiectului RMGC argumentează că beneficiile statului român sunt prea mici, că zăcămintele de la Roşia Montană nu sunt deocamdată evaluate precis, că, în fapt, este vorba de minereuri mai preţioase decât aurul şi argintul, că exploatarea implică o cianurare necontrolabilă, că se distrug iremediabil situri istorice, că locurile de muncă ce se creează sunt de ordinul câtorva sute, că nu se poate risca aprobarea exploatării de către decidenţi trecători şi coruptibili.
Chiar şi în condiţiile destrămării dezbaterii publice din România ultimilor ani, sunt intelectuali şi instituţii care au simţit nevoia să intervină în discuţie. Amintesc că Academia Română, Rectoratul Universităţii Babeş-Bolyai şi ICOMOS au organizat, deja în 11-12 noiembrie 2011, o reuniune ştiinţifică naţională cu tema “Roşia Montană în istoria universală”, care a avut ca rezultat volumul editat de Pompei Cocean, “Roşia Montană in Universal History” (Cluj University Press, 2012, 198 p.). Din păcate, la noi se citeşte puţin, încât argumentele, oricât de bine elaborate şi de avenite, fie şi în chestiuni vitale, trec neluate în seamă, iar evaluările actorilor şi acţiunilor se fac adesea după ureche. Cu toate acestea, îmi permit să readuc în atenţie această reuniune, la care au contribuit cunoscători recunoscuţi (Ionel Haiduc, Ioan Mârza, Aurel Sântimbreanu, Ioan Piso, Afrodita Iorgulescu, Janos Toth şi alţii), din motivul simplu că în volumul rezultat sunt formulate cât se poate de limpede argumentele pentru o alternativă la proiectul prezentat de RMGC.
Nu reiau aici aceste argumente, ci mă opresc asupra aspectului esenţial, după părerea mea. Am fost şi sunt de părere că problema primordială la Roşia Montană nu este de istorie, chiar dacă istoria regiunii este remarcabilă, căci conservarea se poate asigura. Această problemă nu este de ecologie, căci şi aici se poate conveni asupra unor tehnologii asigurătorii, chiar dacă ele costă. Problema – repet, problema primordială – nu priveşte locurile de muncă, deoarece cele ce se creează sunt puţine, pe termen determinat şi vor fi ocupate în mare măsură de personal experimentat adus din alte colţuri ale lumii. Problema nu este de acceptare a unei situaţii deja create, căci relaţia statului român cu RMGC este un raport public-privat ce nu reduce răspunderile statului şi nu dispensează de hotărâri de guvern validate de Parlament. Problema primordială este alta.
Ca să nu fiu greşit înţeles, accentuez că fiecare dintre aspectele menţionate (istoric, ecologic, social, juridic) este important şi se impune cuprins în abordare, din partea oricui. Dar problema primordială a Roşiei Montane a fost de la început şi este alta: cum vrea statul român să pună în valoare una dintre bogăţiile semnificative de care dispune? Nu se pune nicidecum doar chestiunea păstrării acestei bogăţii pentru generaţiile viitoare, ci şi chestiunea folosirii ei de către generaţiile active astăzi, într-o situaţie de criză cuprinzătoare a societăţii româneşti, în care importanţa resurselor de dezvoltare a devenit crucială.
Care este soluţia? După părerea mea, în situaţia care s-a creat, trebuie revenit în spatele ordinelor ministrului industriilor din 1999 şi ale aranjamentelor ulterioare. Se poate discuta – şi va trebui discutat – cum s-au adoptat acestea şi cine a făcut-o. Este limpede că lucrurile nu sunt în ordine, căci nici o ţară europeană nu şi-a comercializat în această manieră resurse majore. Însă,trebuie revenit, spuneam, la conceptul iniţial al guvernului României, conform căruia exploatarea de la Roşia Montană se încredinţează unei companii sau unui consorţiu autohton, care asigură cooperarea internaţională cea mai largă cu putinţă, în cadrul regulilor economiei de piaţă şi al cerinţelor de mediu şi de protejare a patrimoniului istoric. Nu există altă cale de a folosi în interes public această bogăţie.
Desigur, se va replica, sunt necesari bani, bani mulţi, pentru a pregăti şi susţine exploatarea. Da, este adevărat, dar, în situaţia creată, un consorţiu de bănci şi companii, autohtone şi străine, poate fi oricând pus în acţiune. Iar apelul la asumarea răspunderii din partea unei entităţi autohtone nu reia nicidecum vreo autarhie anacronică, cum argumentează unii fie din ignoranţă, fie pentru deturnarea atenţiei, şi nu iese din economia de piaţă a epocii globalizării. Această răspundere nu exclude deloc participaţia internaţională, oricît de extinsă şi lămurită la lumina zilei. Cum spunea un economist de referinţă al timpului nostru, „statul invadant” nu poate asigura dezvoltarea, dar nici „statul debil” nu este soluţia. Pe de altă parte, „capitalismul de caravană (Karavanenkapitalismus)”, pe care unul dintre cei mai buni cunoscători ai politicilor economice ale timpului nostru îl ilustra pe „cazul Jucu (judeţul Cluj)”, nu epuizează în nici un fel nici economia de piaţă şi nici capitalismul. Apelul amintit este soluţia raţională, pe care o pune în lucru orice stat, care nu a devenit cumva, între timp, captivul unor grupuri.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.