„Râmniceanu. Urme”, oglinda somptuoasă şi doctă a unui artist

Am în faţă un impesionant album, în două volume, Râmniceanu. Urme, publicat recent, la Editura Institutului Cultural Român, cu prilejul Retrospectivei Râmniceanu: Urme, 1971-2014, organizată în toamna anului trecut la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti.

O lucrare monumentală, care urmăreşte şi ea, în imagini şi texte semnate de istorici de artă şi de bine cunoscuţi oameni de cultură din România şi din Franţa, drumul artistului şi al creaţiei sale, de la prima expoziţie personală de la Galeria Orizont până la expoziţia de anul trecut, prima vernisată în România după 20 de ani de la stabilirea lui Ştefan Râmniceanu în Franţa.

O artă de metafore şi simboluri, frizând uneori abstractul

Riguros gândit şi excelent realizat, albumul dezvăluie celui care îl priveşte (şi citeşte) un portret complex al artistului pe care îl numeam anul trecut “artistul tuturor gândurilor şi aspiraţiilor omenirii”.

Primul volum, care începe cu o serie de planşe cu detalii din diferite lucrări, detalii pe cât de somptuoase, pe atât de revelatoare pentru modalităţile de creaţie ale artistului, este dedicat în principal Expoziţiei de la Mogoşoaia, având ca “prolog” celebra expoziţie Ferecătura din 1988, de la Curtea Veche, care celebra 300 de ani de la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu. O expoziţie impresionantă, nu numai prin profunzimea metaforică a lucrărilor cu semnificaţie creştină şi prin rapelul la Bizanţ, dar şi prin dimensiunea dramatică.

Cartea de Aur

Au scris desprea ea pagini emoţionante mulţi critici şi cronicari de artă. Acad. Răzvan Theodorescu o amintea şi în articolul Întoarcerea Artistului, din 2014, ca pe “un omagiu vizual adus istoriei”, cu panourile lui Ştefan Râmniceanu care “scânteind în aur şi purpură ne aduceau aievea în faţă un «Bizanţ după Bizanţ» crepuscular şi fastuos, pe care l-ar fi prizat cândva Mateiu Caragiale cu «craii» săi de Curte Veche şi pe care iconarul timpurilor noastre îl va fi visat în tumultul său de autentic «Pollock neo-bizantin»”.

Adrian Guţă o numea “o expoziţie ce invită pivitorul la repetate «lecturi» prin forţa de sugestie asupra văzului şi spiritului”.

Înainte de ea, a fost însă amintita expoziţie de la Galeria Orizont, din 1985, ca l-a adus pe artist în atenţia publicului şi criticii, prin capacitatea de a “topi” în operele sale tradiţia picturii româneşti, în special andreesciene, şi o modernitate constructivă, în compoziţiile cu obiecte simple, umile. “O pânză de Ştefan Râmniceanu, scria atunci Nicolae Steinhardt, este ein Geschehen der Wahrheit… este epifanie. Ca şi ea, este de asemenea bucurie, bucuria de a se apropia de esenţă şi de adevăr, un motiv constant de emoţie şi euforie“. Cuvinte care ar fi ele însele suficiente pentru a surprinde esenţa întregii creaţii a artistului, de la începuturi până astăzi.

Culori somptuoase, alături de pulbere de marmură, intruziuni de metal, fragmente de texte imprimate în Atelierul Râmniceanu

Albumul evocă apoi succesele din străinătate, pe cel din Grecia, cu expoziţia Raport către Bizanţ, din 1989, în care, după spusele Cleei Kehayoglou, “ca un iconoclast din secolul XX, pictorul refuză să reprezinte figurile sacre şi se limitează să recreeze ipostaza lor divină prin intermediul simbolurilor «dogmatice»: aura, arhetipul sfinţeniei, mâinile care binecuvântează, arhetipul rugăciunii, şi cupola ca un arhetip al spiritualităţii creştine”. Criticul subliniază că “Platonismul şi misticismul creştin se relevă printr-un limbaj plastic nou, graţie unei tehnici mixte şi unui stil de avangardă”.

Albumul prezintă în continuare ciclurile “obsesive” care jalonează creaţia artistului, fiecare cu repertoriul ei de idei şi de forme, cu inegalabila ştiinţă de a extrage maximum de expresivitate din diversele materiale în care îşi “întrupează” lucrările, de la culoare, lemn sau metal, la lut, monezi, cărţi şi reviste compactate care îşi descoperă eternitatea în Capetele de cărturari, în Ferecături…

Copleşitoarea expoziţiei de anul trecut de la Palatul Mogoşoaia începea încă din grădină, cu câteva piese monumentale, în lemn sau metal, Ctitor, Brâncoveanu, Atlas, Zburătorul, Omul Universal, care amplificau princiar spaţiul.

Holul bizantin din Expoziţia de la Palatele Brâncoveneşti

O a doua parte a expoziţiei a fost găzduită de noul Memorial Văcăreşti, unde operele lui, de dimensiuni impresionante, au fost expuse alături de majestuoasele coloane ale bisericii, azi dispărute, ale Mânăstirii, împletind drama Brâncovenilor cu soarta tragică a fostului lăcaş mânăstiresc.

Peste 300 de piese, dintre care 30 de sculpturi monumentale din lemn sau metal, realizate în ultimii ani, aparţineau unor cicluri distincte: Ferecătura, Manuscris, Cămaşa zidurilor, Cărturari, Apostolii de lut, Stâlpul, Idoli, Centauri, Nopţile de aur, Omul universal, Scrisori din insule.

Spuneam atunci că aceste cicluri se subsumează unei concepţii filosofice unice, declinate în formule tehnice şi în materiale diverse, ce conferă fiecărei piese unicitate, iar întregului o varietate de nuanţări expresive.

Albumul detaliază cele două părţi ale expoziţiei, dar şi ciclurile de opere, călătoria artistului în istoria spiritualităţii omeneşti, devenite artă, în care metafora, frizând uneori abstractul, sau culoarea aşternută aproape gestual esenţializează concepte sau epoci.

Zborul, Ctitor, Omul universal, sculpturi care au înnobilat Parcul Palatului Mogoşoaia

La Mogoşoaia, anul trecut, l-am putut descoperi pe pictorul conceptualist din Ferecături, pe artistul marilor pânze cu compoziţii geometrice, reliefate pe suprafaţa picturii, transformându-le aproape în nişte sculpturi, pe creatorul care amplifica expresivitatea şi simbolismul cu ajutorul cenuşii sau lutului, de la Manuscrisul lui Dedal, subsumat unui ciclu al Labirintului, la Christul de lut sau la Apostolii de lut.

Un al doilea volum al acestui album este dedicat unei opere de artă totale, dacă o putem numi aşa, Atelierul Râmniceanu din Băneasa. De fapt, un adevărat muzeu, conceput de artist pentru a-i găzdui operele, pentru a le amplifica forţa de sugestie prin jocul perspectivelor şi al luminii. Opere neparţinând niciunei epoci şi cuprinzându-le în acelaşi timp pe toate, învestind, estetic şi filosofic un spaţiu respirând modernitatea arhitecturilor contemporane. Cel care intră este întâmpinat de cicluri realizate de acest “pictor până în vârful unghiilor”, cicluri în care “Icoana, literatura şi arhitectura se impun acestui artist atipic care percepe, în muzica fantasmelor sale, accentul poezie revelate pe care o desenează memoria”, după expresia lui Mylène Vignon, scrisă cu prilejul unei expoziţii organizate în sălile regale ale Bisericii Madeleine din Paris.

Omul înaripat alături de picturi monumentale şi personaje sacre

Labirintul, Omul globalizării, Himera, Mareşalul Curţii, Arhitectura neagră, Gardianul nopţii, Semnul nopţii, Himerele Nopţii, Zidul Bizantin, Locul Magic… dar şi video-performance-uri sau Scrisoare din Insule transformă acest edificiu în casă a tuturor reveriilor, diurne sau nocturne, a tuturor zborurilor imaginaţiei în timp şi în spaţiu, a tuturor întâlnirilor din negura vremurilor până astăzi sub semnul sacralităţii şi al puterilor minţii şi sufletului omeneşti.

Fie că recunoaştem în opţiunea estetică apropierea de Orient sau apartenenţa la Occident, creaţia lui Ştefan Râmniceau transcende locul şi timpul, purtând valenţa universalităţii, a interiorizării şi reiterării spirituale din străfundurile vremii până astăzi. Iar această apropriere a esenţei umane şi spirituale îşi găseşte expresia deplină în Cărturarul şi în Omul Universal.

Sala cu Apostoli de lut de la Mogoşoaia

Opera lui Ştefan Râmniceanu este profund personală. Extrem de contemporană, ea nu se încadrează cu adevărat în nicio direcţie artistică. Sursele multiple de inspiraţie, mai ales cea de tradiţie bizantină filtrată prin spiritualitatea românească, îi conferă un cachet special.

“Nu pictez nici cu tuburi de culoare, nici cu pensule, pictez cu memoria lucrurilor”, declara el cu ocazia unei expoziţii de la Paris.

Iar această transpunere a artistului în operă, cu întreaga memorie interiorizată a umanităţii, a captivat critică şi iubitori de artă de pe toate meridianele lumii. Pentru că „Ştefan Râmiceanu are simţul grandorii, cultul trudei şi bucuria ofensivei”, aşa cum intuia Andrei Pleşu în 1988.

Pecetea timpului

Albumul Râmniceanu. Urme, cu excelenţa lui grafică şi tipografică, introduce cititorul în această lume mirifică.

Fiecare volum se termină cu un index al tuturor expoziţiilor deschise de Ştefan Râmniceanu în lume, cu menţionarea Târgurilor de Artă la care a participat, cu colecţiile publice şi particulare în care se află operele sale. Numărului mare de emisiuni de televiziune dedicate artistului şi expoziţiilor sale, interviurilor radiodifuzate, listei de Premii şi distincţii li se alătură o cuprinzătoare bibliografie care dă măsura interesului pe care creaţia sa a suscitat-o în România, în Franţa, ţara sa de adopţie, dar şi în Marea Britanie, Grecia…

Nu putem omite, desigur, calitatea fotografiilor, semnate de Marius Caraman, Mona Caraman, Mihai Oroveanum Constantin Dima, Herve Syldowski şi chiar de Ştefan Râmniceau, care este şi coordonatorul publicaţiei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.