Scurta și tragica viață a lui Dinu Lipatti

În urmă cu exact un secol, într-o Românie aflată în mijlocul războiului, cu un viitor pus sub semnul întrebării, se năștea, la București, pianistul Dinu Lipatti. Circumstanțele tumultuoase în care a ales să își înceapă viața pălesc, dacă stăm să ne gândim că adevărata tragedie este, de fapt, cât de scurtă a fost viața pianistului.

Longevitatea pare să fie un dar rar al pianiștilor, mai mult decât pentru alți muzicieni. Arthur Rubinstein și Mieczysław Horszowski au dat ultimele recitaluri la 89, respectiv 100 de ani, iar cu câțiva ani în urmă, Menahem Pressler, care a fugit din calea naziștilor pe când era adolescent, a revenit la Berlin la vârsta de 90 de ani pentru a debuta cu Filarmonica. În schimb, o aură mitică înconjoară acei pianiști care au murit tineri, printre care William Kapell și Julius Katchen. La fel s-a întâmplat și cu Dinu Lipatti, care a trăit numai 33 de ani înainte să moară din cauza limfomului Hodgkin, boală care l-a chinuit în ultimii ani.

În vremea războiului, a căutat siguranța în Elveția

A crescut într-o casă de muzicieni, cu o mamă pianistă și un tată violonist care a studiat cu faimosul pedagog Carl Flesch și cu spaniolul Pablo de Sarasate. Ca și cum „pedigree-ul“ băiatului cerea perpetuarea talentului muzical în familie, nașul său a fost nimeni altul decât violonistul și compozitorul George Enescu, cel mai apreciat muzician român. A început lecțiile cu mama sa la vârsta de patru ani și, curând, a început să câștige și câteva premii, nu numai pentru interpretările la pian, dar și pentru compoziții. (Mai târziu va deveni un profesor și critic foarte stimat.) În 1933 a participat la Concursul Internațional de Muzică de la Viena, dar a ieșit pe locul al doilea, fapt ce a determinat retragerea, în semn de protest, a unuia dintre membrii juriului, Alfred Cortot, care a apreciat interpretarea sa ca meritând locul întâi. Cortot l-a luat pe Lipatti ca elev al său la Școala Normală de Muzică din Paris, unde a studiat cu Nadia Boulanger, Paul Dukas și Charles Munch.
Astfel, în scurt timp tânărul Lipatti își începe cariera, fiind întreruptă doar de Al Doilea Război Mondial. Lipatti a revenit în România, dar a căutat siguranța la Geneva. Era anul 1943, anul în care apar și primele semne ale bolii sale, misterioasă la vremea aceea. Doctorii nu aveau nici cea mai vagă idee ce să facă să-i calmeze stările persistente de slăbiciune și febră, neștiind că acestea erau simptome pentru o formă de cancer de sânge. Nu a primit niciun diagnostic final până în anul 1947, anul în care s-a căsătorit cu pianista Madeleine Cantacuzino. Starea sa de sănătate s-a deteriorat atât de mult, încât s-a văzut nevoit să mai reducă din activitatea concertistică.

Bustul pianistului din cimitirul Chene-Bourg (Geneva)

Boala începe să se facă simțită

A continuat să predea la Conservatorul din Geneva, iar pauzele de respiro între reprizele de injecții cu cortizon, ceva nou la vremea respectivă, i-au permis în anii următori să facă înregistrări extrem de valoroase și în ziua de azi. Cortizonul nu avea să rezolve problema. Nu era vorba numai de stări de oboseală și de febră, ci apăruseră și dureri de nesuportat în brațe. În afară de surzenie, nu ne-am putea gândi la un destin mai dramatic pentru un pianist. Thomas Mann a spus, odată, că suferința lui Lipatti a fost compensată numai de profunda sa spiritualitate.

Ultimul concert

Pe 16 septembrie 1950, Dinu Lipatti a cântat la festivalul din orașul Besançon din estul Franței, nu departe de granița cu Elveția. A fost o interpretare care a devenit o adevărată lecție de muzică. Se punea întrebarea legitimă dacă Lipatti va mai putea să cânte. În zilele dinainte de recital, starea sa de sănătate a devenit foarte proastă. Până la amiaza zilei de 16 septembrie a făcut febră mare, iar doctorii îl implorau să nu meargă să cânte. Lipatti a făcut o injecție cu cortizon și s-a dus la Sala Parlamentului. A pășit încet spre scenă și a intrat îngândurat, iar odată ce aplauzele au încetat, s-a încălzit cu un arpeggio simplu. Apoi a început să cânte.

O interpretare mai mult decât specială

Ar fi destul de facil să permitem ca ceea ce știm despre viața unui muzician să influențeze modul în care percepem o anumită interpretare sau înregistrare. Dar în cazul lui Lipatti, cum ar putea fi altfel? Cât de greu i-a fost să se îmbrace și să apară în fața publicului în acea zi și, lăsat singur, să cânte timp de mai mult de o oră? Violonistul Yehudi Menuhin l-a descris pe Lipatti ca „o manifestare a unei lumi spirituale, rezistentă la toate durerile și suferințele“, iar asta pare să reiasă din acel extraordinar recital, de la primele note din Partita nr. 1 de Bach, despre care mulți spun că este bogată în tonuri de culoare pe care artistul le-a atins cu fiecare clapă. Probabil că la standardele contemporane de predare în școlile de muzică s-ar fi spus că interpretarea din Bach a lui Lipatti nu este chiar „autentică“. Dar lui nu i-ar fi păsat cu siguranță, nici măcar un pic. Într-un eseu descoperit printre hârtiile sale înainte de moarte, Lipatti scria: „Niciodată să nu tratezi o partitură cu ochii mortului sau ai trecutului, pentru că aceștia s-ar putea să nu-ți aducă altceva în schimb decât craniul lui Yorick“. Nu s-a îndatorat vreodată vreunei dogme, ci numai propriei sale inteligențe ascuțite și unei comuniuni profunde cu partitura.

Dinu şi soţia sa, Madeleine Lipatti (fostă Cantacuzino)

„Chopin-ul lui Lipatti nu se tânguie și nu suspină“

Sudip Bose, de la The American Scholar, face o scurtă analiză a concertului lui Dinu Lipatti din acea seară memorabilă, acum, când se împlinesc o sută de ani de la nașterea sa. „Ascultați cu atenție partita de Bach, urmăriți tempo-ul, fiecare inflexiune și fiecare frază ce par să fie cu grijă luate în considerare, ca și cum Bach însuși vorbește cu el, stând pe scenă lângă el. Nu mai puțin impresionante sunt Sonata în A minor K.310 a lui Mozart, grandioasă și intimă, cu multe drame, și cele două improvizații ale lui Schubert, care au urmat, cascada notelor din a doua, în E-bemol major, cu tot felul de înflorituri. A urmat Chopin: un set de valsuri pentru a închide programul. Nu pot crede că acestea sunt interpretări ale unui om care se află în pragul morții, atât sunt de vii, atât de vioaie și elegante. Chopin-ul lui Lipatti nu se tânguie și nu suspină. Mai degrabă, putem spune că este rafinat, plin de finețe, fără urmă de indulgență. Și peste toate astea, am auzit inconfundabila atingere a aristocratului. Trebuia să interpreteze 14 valsuri, dar pe măsură ce se apropia de final, începuse deja să tremure. Chiar și rezistența sa de Prometeu a ajuns la limită. Prea extenuat pentru a interpreta valsul nr.2 în A-bemol major de Chopin, Lipatti s-a ridicat și a ieșit din scenă, în liniștea deplină a sălii, care nu era sigură de ceea ce se întâmplă. Dar a revenit, și în loc de Chopin a oferit publicului o piesă pe care o cântase, în premieră, cu 15 ani în urmă, tot de Bach. Această interpretare nu a fost, vai!, păstrată în înregistrare, așa că nu putem decât să ne imaginăm că a sunat ca atunci când un om al cărui organism este distrus de durere și răpus de febră a venit să cânte acea piesă liniștită și senină, cu o linie melodică blândă și o linie de contrapunct ca un clopot. Lipatti urma să moară în mai puțin de trei luni, dar aceste note liniștite, finale, această concluzie a carierei sale, mult prea scurtă, trebuie să fi fost la fel de pură precum o exprimare muzicală pe care un artist ar putea să o facă.“

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andreea Tudorica 346 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.