Secretele murdare ale Puterii (III)

Motto: „Virtutea civică nu distruge viciul individual” (Alain Dewerpe)

Eludarea formalizării procedurilor de exercitare a actelor de guvernământ

În cancelariile puterii se vorbeşte foarte mult, dar se consemnează foarte puţin, ori pe lângă esenţa subiectelor discutate. Documentele scrise, condiţia prealabilă a dovedirii secretelor murdare, sunt substituite cuoralitatea şi aluzia decizională, înţelese doar de intimii colaboratori ai înalţilor demnitari, iniţiaţi în practicile oculte ale guvernării. Practici, cel mai adesea, deduse din ritualurile organizaţiilor discrete care le-au deschis, finanţat şi luminat drumul către putere. Din acest motiv, avem miniştri lunatici, transpuşi într-o lume ireală, care una gândesc, dacă se întâmplă să-şi folosească organul anatomic cerebral, şi cu totul altceva spun. Dar şi ceea ce ne comunică nouă, celor guvernaţi, nici ei nu cred şi înţeleg prea bine, ba chiar uită, uneori, ce trebuie să spună, având nevoie de sufleori.

Profitul oneros al capitalului politic

Capitalul politic este un nesecat izvor de profit oneros. În fiecare campanie electorala, liderii partidelor politice acumulează, pe cont şi risc propriu, câteva milioane de euro, fiecare după importanţa şi şansele partidului. Aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile în administraţia centrală sau în cea locala. Ei ştiu că trebuie să cotizeze oficial, la trezoreria partidului, dar numai după ce le-a fost acceptat cuantumul darului cuvenit şefului politic suprem. Cuantumul acestui dar îl comunică şi percepe un reprezentant personal, de regulă un membru al primei familii politice a partidului.

Sursele acestor bani sunt mai murdare decât cele mai murdare secrete ale puterii. Pentru albirea darurilor politice există reţele ale unor frăţii ale trinităţii criminale transnaţionale: „submasonerii eşuate”, servicii secrete şi organizaţii ale mafiei bancare, acoperite ca fonduri de investitii, companii de brokeraj, opere de caritate, fundaţii de susţinere a libertăţilor civice etc. etc.

Resursele prosperităţii funcţionarilor publici

Cu excepţia corpurilor militare şi a celor militarizate (asimilate) ale funcţionarilor publici, aceştia nu beneficiază de indemnizaţii de îmbrăcaminte, iar „costumele şi accesoriile de firmă”, purtate de unii chiar din momentul depunerii jurământului, le-ar epuiza anticipat salariile pe aproape întreg mandatul. Sub rezerva să apuce să-l şi ducă până la capăt. Dar toate celelalte, case, terenuri, păduri, autoturisme, colecţii de artă, numismatice, filatelice şi bijuterii, proprietăţi? Căci nu prea avem exemple de oameni bogaţi care să se dedice binelui public, intrând în politică să dea, nu să se căpătuiască.

Ca şi pentru „ţăranul muncitor” din industria socialistă, pentru politicieni parveniţi, funcţia e doar pretextul de a avea un loc pentru a face învârteli, cu deosebirea că parveniţii politici aspiră la propriul teritoriu pentru a „jongla” cu banii publici.

Dar până să-şi facă mâna, plevuşca parvenitismului tabără lacomă şi dă iama prin companiile private din clasa clientelară a partidelor. Unele o îmbracă, altele o hrănesc, plimbă şi distrează, toate acontând servicii ce se vor întoarce cândva. Din bani publici, evident.

Mizele răspunderii şi coordonării politice

Observăm, nu fără oarecare surprindere, că unele partide politice din România au cam tot atâţia vicepreşedinţi câţi şefi de mari filiale judeţene. Ce rost au ei în partid? Nici un rost în serviciul binelui public! Fiecare controleaza strict câte un domeniu: gazele, electricitatea, pădurile, vămile terestre, portuare şi aeroportuare, loteria, căile ferate, minele, apele, sarea, tutunul, alcoolul, migraţia, comerţul cu produse strategice, cazinourile, traficul cu obiecte de artă, companii de securitate privată, escortele feminine de lux etc. etc.

Aşa de exemplu, un profesionist apolitic a primit conducerea unei societăţi de transport al energiei… După vreo două luni a fost chemat la sediul partidului cu raportul de stare şi strategia de dezvoltare a companiei. Omul, de bună credinţă, s-a prezentat la secretarul general. Secretarul general l-a poftit să ia loc. Directorul general scoate din servietă plicul cu documentele, iar secretarul general îi spune: „ Ăla du-l sus la casier, apoi vino să-ţi termini cafeaua”. Directorul s-a blocat. Secretarul general l-a „luminat”: „Măi, tu ai primit un post de 4 milioane de euro. Nu ţi-au cerut banii înainte… dar de acum, când te chem cu «raportul», tu aduci câte o tranşă. Câte 500 de mii, de opt ori. Aritmetică elementară, ce dracu’!”.

Evidenţele de patrimoniu ale Regiei Autonome a Protocolului de Stat

Cu începere din primele luni ale anului 1990, în rândul noii clase politice ce prinse a se înfiripa din volburile evenimentelor s-au detaşat şi câţiva pasionaţi de artă, în toate genurile ei de expresie. De carte rară, mobilier de lux… Sutele de imobile din administrarea Gospodăriei Partidului Comunist Român nu erau nişte spaţii goale şi reci. Dimpotrivă, erau dotate cu tot ceea ce se afla în ele la momentul expropierii „claselor exploatatoare”. Plus alte bunuri de valoare, introduse ulterior în inventar.

Sub pretextul nevoii sporite de securitate, ceea ce era adevărat, bună parte din valorile existente în acele imobile au fost strânse şi aduse, cam la grămadă şi în grabă, în diferite depozite din Bucureşti şi apropiere. Avem în vedere numai ceea ce era estimat că are valoare de patrimoniu naţional. Printre care şi câteva zeci de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu.

Depozitele au devenit un loc de perindare a potentaţilor noilor vremuri, fiecare cu câte o idee… Unele bunuri ar fi luat calea unor muzee, colecţii tematice pe la institute şi fundaţii. („S-a luat cu tirurile, domnule!”)

Alte bunuri, spune zvonul public bine întemeiat, s-au cumpărat de persoane fizice sus-puse, dar cu „bani de la partid”… Vreo 40 de tablouri Grigorescu s-ar afla într-o custodie dubioasă, la un individ cu ţeasta rasă. Prin reşedinţele şi casele de vacanţă ale foştilor înalţi demnitari de modă nouă, de asemenea, au mai fost văzute ba o carte rară, ba un candelabru, ba un covor, ba un jilţ, ori un birou, o bibliotecă, peste care secolele şi-au lăsat amintirile. (Cu acte doveditoare, cică numai legal, vreo 25 de dolari o piesă… Acum, la o evaluare corectă, vorbim de de zeci şi sute de mii. Erau şi piese ce trec de milionul de euro…” )

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.