Mulţi oameni sunt pricepuţi în sfera lor de preocupări, dar puţini se angajează cu toată fiinţa pentru convingerile pe care le mărturisesc. Shlomo Leibovici-Laiş – preşedintele asociaţiei culturale a evreilor de origine română, recent plecat dintre noi – era cu totul altceva. El a fost o personalitate care nu trecea indiferentă printre ceilalţi. Shlomo Leibovici-Laiş a întruchipat acel profil uman integrativ care reuneşte sensibilitatea faţă de viaţa celor din jur, înţelegerea cauzelor neajunsurilor, înţelepciunea deciziei, curajul opiniei proprii şi acţiunea în consecinţă, pe care istoria evreiască l-a oferit de multe ori lumii. De aceea, din prima clipă, l-am preţuit şi l-am admirat, iar sfaturile sale le-am căutat.
L-am cunoscut după ce am primit, în 2001, scrisoarea prin care mă anunţa că mi s-au acordat premiul ACMEOR şi Medalia Jerusalimului. Mi-am prezentat cu nedisimulată emoţie discursul la Primăria din Tel Aviv – o exegeză succintă a operei lui Franz Rosenzweig şi a cotiturii pe care acesta a produs-o în filosofia lumii. Shlomo Leibovici-Laiş a apreciat din prima clipă analiza, relatându-mi multe detalii despre celebrul gânditor din Frankfurt am Main.
Apoi, am avut întâlniri şi discuţii, de-a lungul anilor şi înăuntrul unei prietenii pe care am socotit-o dintre cele mai veritabile de care am avut parte. M-a impresionat, pot spune, cu fiecare întâlnire. În aeroportul Ben Gurion şi la instituţiile Statului Israel, cetăţeni simpli, funcţionari şi demnitari îl salutau cu respectul cuvenit unui om merituos, iar el, la modul cel mai firesc cu putinţă, îşi socotea meritele simple datorii. A intrat, desigur, în divergenţe cu mulţi contemporani, dar preopinenţii ştiau mai bine ca oricine că au în faţă omul bine înfipt în realitate, în convingeri şi în virtuţi incontestabile. A luptat, ştiam, în primele rânduri pentru proiectul statului evreiesc pe pământul biblic al evreilor şi nu a precupeţit energii, intelectuale şi fizice, pentru a-l vedea realizat. Dacă evreii români au fost printre cei dintâi care au susţinut ideea lui Theodor Herzl, Shlomo Leibovici-Laiş a fost unul dintre cei care şi-au pus viaţa în slujba idealului statului evreiesc, cu o cultură, clarviziune şi dedicare ce vor rămâne pilduitoare. Iar din exemplul lui este de învăţat mereu.
Am fost mândru că am putut face ca, între 1995 şi 2012, să funcţioneze la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj unul dintre institutele de studii iudaice cele mai performante din Europa răsăriteană. Am fost încântat să-i avem printre noi, ca un constant şi eficace sprijin, pe Shlomo Leibovici-Laiş şi asociaţia pe care o conducea. Am fost bucuros să-l ascult în Aula Magna a universităţii clujene vorbind nu doar despre date istorice, în care era un depozit fără sfârşit, ci despre cel socotit de creştini cel mai mare filosof medieval – Moses Maimonide. A fost instructiv să-i urmăresc argumentarea în favoarea cunoaşterii gândirii deschizătoare de epocă a unui învăţat ce reunea cercetări de drept, religie şi medicină, subordonate preocupării de codificare filosofică a iudaismului. Pe rând, înţelegeam mai bine, din expunerea de atunci a lui Shlomo Leibovici-Laiş, Mishne Torah (The Repetition of the Torah), Sefer ha-Mitzvoth (The Book of the Commandments) şi mereu invocatul The Guide of the Perplexed, dintre scrierile reprezentative ale lui Maimonide, la care, ştim bine astăzi, chiar Toma d’Aquino şi teologia germană de început s-au raportat ca la un izvor de idei. Dincoace de toate, se poate spune că, la rândul său, prin cultura sa, Shlomo Leibovici-Laiş confirma că iudaismul este o concepţie cuprinzătoare asupra lumii şi o întruchipa în acţiunile sale.
Marea pasiune a lui Shlomo Leibovici-Laiş a rămas, însă, istoria. Aceasta din multe raţiuni: istoria era viaţa trăită, era, în bună parte, viaţa la care el însuşi participase ca actor semnificativ, era chiar viaţa sa, şi era ceva de care evreii au depins mai mult decât alţii. Istoria postbelică a fost preocuparea de căpătâi a lui Shlomo Leibovici-Laiş, iar în ultimii ani a fost fericit să-şi vadă publicat doctoratul susţinut la prestigioasa universitate Bar Ilan (Tel Aviv), cu întregiri, sub titlul Evreii din România faţă de un regim în schimbări 1944-1950 (Tel Aviv, 2013). Este cartea care, în virtutea soartei, îi încheie acţiunea pământească, lăsând de acum loc doar memoriei. Dar şi această carte, ca şi cele anterioare ale lui Shlomo Leibovici-Laiş, constituie, prin conţinutul şi nivelul ei ridicat de documentare, un eveniment.
Cartea intervine într-un subiect înconjurat de clişee şi de interpretări fără suport, precum aceea că evreii au fost toţi, cu trup şi suflet, pentru regimurile instalate după 1945 în Europa Centrală şi Răsăriteană, de care ar fi beneficiat în voie. Ea intervine într-un subiect insuficient cercetat în România. Zăbovirea în arhivele perioadei atrage deocamdată la noi prea puţini istorici de profesie, încât defrişările vin anevoios. Ea intervine într-o ţară care a jucat un rol aparte – nu numai pentru că avea a doua comunitate evreiască, ca mărime, din Europa, dar şi pentru că sionismul românesc a fost mai amplu, iar România a fost ţară de tranzit spre Eretz-Israel. Ea intervine într-un subiect cu mulţi actori în viaţă, care pot avea, fireşte, optici variate.
Dar chiar în acest cadru, ce impune exigenţe uneori dificil de conciliat, cartea lui Shlomo Leibovici-Laiş dă imaginea complexă şi dinamică, factualizată şi argumentativă, asupra perioadei 1944-1950, despre o comunitate evreiască prinsă în arcul unei alternative dificile: reafirmarea autonomiei comunităţii şi continuarea emigrării spre Israel sau integrarea într-un regim la a cărui construcţie a pus umărul în acea perioadă. Vechea dilemă a evreilor europeni – „autonomia sau asimilarea?” – revenea în formă nouă. Shlomo Leibovici-Laiş reconstituie pas cu pas, moment de moment, istoria evreilor români ca parte a istoriei ţării şi a politicii internaţionale şi dă o scriere de neocolit pentru cei care scriu istoria postbelică a României. Cartea atestă că evreii au fost, la rândul lor, parte a istoriei faptice petrecute, cu soluţiile, avantajele, sacrificiile, reprimările şi oportunităţile unei perioade de schimbări rapide de regimuri (p.120-136).
Pe acest fond, sunt multe consemnări ale autorului demne de reţinut. Bunăoară – notează Shlomo Leibovici-Laiş –, „în cursul anului 1947, aproape că nu era tărâm de activitate evreiască care să nu fi luat avânt grandios. Activitatea evreiască în general şi cea sionistă în special au atins culmi necunoscute în România şi este îndoielnic dacă asemenea activitate intensă a avut loc cândva în alte ţări” (p.147). Unele evocări ale lui Shlomo Leibovici-Laiş sunt lămuriri ale lucrurilor până la capăt: „Evreii au sprijinit «Frontul», adică pe comunişti, nu pentru că erau de acord cu ei fără rezerve, ci din cauză că «partidele istorice» nu şi-au schimbat atitudinea faţă de evrei, nici măcar în condiţiile politice care nu le lăsau de fapt nici o şansă de a-şi continua existenţa” (p.187). Alte evaluări, bazate, ca toate celelalte, pe documente, dau, de asemenea, de gândit: „Viaţa evreiască s-a desfăşurat în această perioadă cu greutăţile inerente schimbărilor de regim, dar fiecare pas duşmănos a dat impresia că pe tărâmul antisemitismului nu s-a schimbat nimic” (p.277).
Se ştie că Alia (emigrarea spre Israel) a fost mai deschisă în România decât, de pildă, în Rusia, iar explicaţia cărţii merită reţinută: „Majoritatea evreilor erau de origine burgheză, erau tradiţionalişti şi nu se potriveau noii ordini sociale. Anii de foamete au îngreunat serios economia românească. Fiecare loc de lucru eliberat, fiecare locuinţă părăsită, orice avut rămas de pe urma celor plecaţi puteau ajuta la rezolvarea unor probleme de moment. Demonstraţiile neîntrerupte ale maselor de evrei, care cereau necontenit permisiunea de emigrare, au fost incomode pentru un regim care suporta numai manifestaţii organizate de regim” (p.337). Atrăgând mai întâi pe cei cu pregătire generală, apoi, tot mai mult, titraţii şi personalităţile intelectuale, Alia a devenit în România emigraţia unei comunităţi, încât, „după cinci ani de reînmugurire şi o scurtă înflorire, viaţa evreiască şi autonomă în România a încetat să existe” (p.480).
Shlomo Leibovici-Laiş a organizat cea mai mare bibliotecă de cărţi şi documente contemporane din România care există în afara ţării şi era preocupat, în anii din urmă, să o lase în bună stare celor ce vin. Fiind preşedinte la ICR, i-am aprobat un sprijin financiar spre a o aduce în condiţie de păstrare durabilă. Să sperăm că a avut răgazul să-şi vadă măcar în curs de împlinire această dorinţă pioasă.
Gândindu-mă la destinul personalităţilor angajate în cauze publice, îmi venea adesea în minte o veche maximă evreiască: „Dumnezeu ne va ajuta, numai că trebuie să stabilim: cine îl ajută pe Dumnezeu ca să ne ajute?”. Eu cred că oameni ca Shlomo Leibovici- Laiş l-au ajutat pe Cel de Sus în opera-i grandioasă, încât, de oriunde ar fi, au raţiuni să-şi privească cu mulţumire parcursul vieţii şi faptele. În faţa acestora, aici şi acum, ne înclinăm cu aducere aminte, preţuire şi respect profund. (Cuvânt la reuniunea de Comemorare a lui Shlomo Leibovici-Laiş, de la Tel Aviv, din 12 august 2014)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.