Vom fi mai săraci şi mai singuri fără Constanţa Buzea

„Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut…“, scria poeta Constanţa Buzea.

Anii descrişi în “Creştetul gheţarului”, jurnalul din 1969-1971, sunt marcaţi de căsătoria cu Adrian Păunescu, de timpul dedicat copiilor, de călătoria în Statele Unite, în Iowa, şi întâlnirea cu Mircea Eliade. Dincolo însă de reperele exterioare ale biografiei, “Jurnalul” este impregnat de sensibilitate şi discreţie, de pasaje de un lirism incredibil. Răzbate, în pofida discreţiei, încercarea de a descoperi prin scris catharsisul. De a se vindeca de „viaţă tensionată, enervări absurde urmate de hilare reveniri şi înduioşările lui (…). Urât zăcământ aş răscoli dacă aş nota la infinit ce mi se întâmplă zilnic, prin ce fiori de frig trece sufletul meu. Energia celuilalt, agitaţia lui fără istov, dar şi absenţele nemotivate pe mine mă sperie”.

Aceste repere în timp şi spaţiu, fatalmente exterioare, nu pot defini însă “Jurnalul” Constanţei Buzea, capodoperă de scriere intimistă, disperată, a unei fiinţe de infinită sensibilitate şi discreţie. În 1969, Constanţa Buzea nota: “Îmi controlez imaginea în oglindă. Sunt palidă, cu semnele dezamăgirii de mine în primul rând. Tristeţea mea se cronicizează, mâhnirea dă semne că nu se va dizolva cu nimic, niciodată. Am doi copii şi trei cărţi, un nume bun, cred eu orgolioasă, un punct de plecare sigur şi de recuperare dacă voi începe să lucrez. Tot binele îmi stă blocat între acoladele unei căsnicii nepotrivite ce lasă urme în psihicul meu, în poezia mea. Sângerez în orgoliul meu, surghiunită în acest rai crepuscular. Mă plâng neauzit şi mă consolez scriind printre atâtea făpturi îndurând aceeaşi soartă pe pământ, singure cu iluziile lor de ideal”.

Sunt în volumele sale pagini despre maternitate şi copii, cum rareori s-au scris în literatura română şi cu splendie inserturi lirice acolo unde notaţia obişnuită pare să nu mai poată exprima abisul afectiv. Despre cei doi copii ai săi, Constanţa Buzea mărturisea: “Ioana e tunsă scurt, blond-cenuşiu. Andrei are breton, şaten. Amândoi dorm frumos. Cresc în somn. Au gene lungi, gură roşie, pielea strălucitoare şi moale. Andrei e ca un desen în peniţă. Ioana e un fruct bine mirositor. Le place să-i iubim, să se veselească, să glumească”. Şi pentru că iubea enorm copiii, Constanţa Buzea le-a dedicat câteva cărticele pline de har şi de umor. În ele începe vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea celui care ştie deja să le stăpânească. Copilul, câmp mănos sub cuvintele-ploi, îşi locuieşte limba în starea de veghe întreţinută de poezie, de literatură.

Constanţa Buzea, socotită de istoricii literari unul dintre cei mai mari poeţi români contemporani, se născuse la Bucureşti în 29 martie 1941. În 1961 s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu. “La începuturi, îmi păruse ca un gladiator. Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă, ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider şi «cel mai tânăr poet al acestei republici». Cu o memorie de excepţie, recitând, în nesfârşitele noastre plimbări prin oraş, Esenin… Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. La orizont, în devenire, omul-spectacol cu două-trei feţe”.

Constanţa Buzea a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A fost redactor la revista “Amfiteatru”, iar din 1990 şi-a dedicat viaţa revistei “România literară”.

Debutând în volum cu “De pe pământ”, în 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă „Luceafărul”, deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei.

Poeta Constanţa Buzea

Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume la care se adaugă câteva antologii. Dintre volumele de poezii să amintim doar câteva: “De pe pământ” (1963), “Norii” (1968), “Sala nervilor. Sonete”, din 1971, “Leac pentru îngeri” (1972), “Răsad de spini” (1973), “Poeme” (1977), “Umbră pentru cer” (1981), “Cină bogată în viscol” (1983), “Planta memoria” (1985), “Pietre sălbatice” (1988), “Pelerinaj” (1997), “Pastel amoros”, antologie editată în 1998, “Făcutul meu cuvântul” (2006), “Netrăitele” (2004), “Netrăitele II” (2008) şi “Creştetul gheţarului” (2009).

Aceeaşi căutare a catharsisului va marca şi poezia sa, o poezie personală, de o muzicalitate “perfectă”, de o frumuseţe “aidoma unor crini regali”, în care calofilia pare uneori să triumfe, şi pe care Nicolae Manolescu o considera “cam prea frumoasă”, “mai caracteristică pentru o epocă decât pentru poeta înseşi”. Uneori, poezia ei este o revelaţie clară a singurătăţii de nedepăşit. Alteori, e guvernată de ambiguitate.
”La mijlocul drumului între eu şi non-eu, se plasează stările de subconştienţă: somnul, moartea, beatitudinea”, scria criticul Gheorghe Grigurcu, ca o plonjare într-o zonă ideală: „Aşa cum stai întins istovit/ cu ochii închişi cu gene de cretă/ laşi locul laşi somnul laşi toate/ aceleaşi nedesluşite urme ca pasărea/ ce vine pe zăpadă// panta se-nclină sufletul tău se ridică/ şi casa se umple de nori şi patul/ de iarbă pajişte verde/ dumnezeiesc de frumoasă/ ea trebuie că a mai fost// şi turme oprindu-se şi plîngînd/ că nu pot bea roua/ că iarba cu buzele n-o pot reteza/ că simt un hotar un duh în singurătate/ acolo o linişte de nepătruns”.

Poezia Constanţei Buzea pare să ivească din frământările autoarei o armonie supremă în confruntarea cu sine şi cu celălalt. Se retrăsese în singurătate. Cu o infinită sete de frumuseţe şi cu dor agonisea motive de întoarcere cu bucurie, cândva…

„Poezia este har, este duh, este dar, şi atunci când poetul o zideşte pe hârtie, şi atunci când cititorul o găseşte şi o preţuieşte”. Ca şi când ar grăi aici un alt Saint Augustin.

S-a dăruit total cuvântului înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul ei, “Creştetul gheţarului”, cuprinde într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale.

“Obosită şi dezamăgită de o existenţă diferită de cea la care sensibilitatea ei ar fi avut dreptul, Constanţa Buzea îşi construieşte din cuvinte un univers numai al ei, în care iubirea durează mai mult decât o clipă, frumuseţea şi candoarea acoperă faţa vulgarităţii şi violenţei, amintirile sunt învăluite într-o lumină blândă. O lume sublimă a celor vulnerabili, în care totul este smerenie, candoare, sensibilitate şi delicateţe. Sensibilitatea autoarei respiră prin toţi porii poemelor”.

Destinul a lovit-o de nenumărate ori, dar, cu siguranţă, moartea fiicei sale Ioana a fost momentul peste care n-a putut să treacă.

Prin poezie şi-a căutat izbăvirea.

“Când vine clipa de cumpănă

Înainte de a coborî în pământ

Acolo unde curg fragmentar

Iubirile neîmplinite,

Frica de necunoscut, micile laşităţi, eroarea de sine

A satisfacţiei şi descoperirii,

Unde puţinul bine care ar putut să fie sus

Despică o gură colosală şi urlă,

Unde răul de care m-am temut face măşti ridicole de sfială

Când frica de moarte s-a rezolvat în sfârşit,

Cel mai greu este sufletul celui fericit…”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.