1937- Anul pactului electoral Maniu-Codreanu

Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale […]

1. Funeraliile lui Moța și Marin

Codreanu trimisese în Spania 11 reprezentanți dintre cei mai apropiați camarazi pentru a prezenta onorurile cuvenite generalului Franco, salvatorul. Alcazarului din Toledo (n. n. fostă cetate romană, ulterior reședință regală, pe cale de a fi distrusă de asediul republicanilor).

Ori, acești tineri, în speranța că s-a ivit prilejul de a dobândi o oarecare glorie militară, s-au înrolat în falangă (n. n. Falanga Spaniolă a Consiliilor pentru Ofensiva Național Sindicalistă, grupare politico-militară. fascistă). Doi dintre acești tineri au fost uciși: Moța¹, unul dintre primii camarazi ai lui Codreanu și Marin². S-a insinuat că uciderea lor nu ar fi fost străină Căpitanului, care, oricum, a exploatat foarte bine moartea lor – în folosul său.

Blocul Naționalist 1. Noi dimensiuni ale mișcării naționaliste

Sicriele lui Moța și Marin au fost aduse în România, traversând Germania și Polonia. La trecerea prin Berlin a avut loc o ceremonie la care Hitler însuși a fost prezent și a depus coroane de flori.

Funeraliile au fost celebrate la București, în ziua de 11 februarie 1937. În spatele Căpitanului îndoliat se afla întregul Stat Major, urmat de toți cei care au aderat, până în acel moment, la Garda de Fier.

Era pentru prima dată când nepăsătorii bucureșteni aveau posibilitatea să se convingă de forța pe care o reprezenta acest tineret ardent, cu părul în vânt, purtând costumul național al țăranior români sau cămășile verzi. Era prima ocazie de apariție în public a „echipei morții”, acești koutzo-valahi sălbatici, proveniți din familiile strămutate după tulburările din Macedonia, în Cadrilaterul Dobrogei.

Toată populația capitalei se înșiruia la trecerea cortegiului. Această manifestație le impunea respect. Bineînțeles, că după aceasta, legionarii trebuiau să repete aceste parade funebre pentru a impresiona masele populare românești.

Dacă guvernul se menținea, în această împrejurare, pe o poziție de strictă neutralitate, clerul ortodox, însuși Patriarhul le acorda acestor doi eroi legionari onoruri deosebite.

Ministrul Spaniei (la București) Pedro Prat y Soutzo era prezent, ca de altfel și reprezentanții diplomatici ai puterilor Axei.

Guvernul a fost impresionat neplăcut de această prezență neobișnuită și a avut intenția de a chema la ordine pe miniștrii Germaniei și Italiei, dar apoi au renunțat și acest capriciu s-a rezumat doar la închiderea căminelor studențești.

2. Atentatul împotriva profesorului Traian Bratu

La 1 martie 1937, trei studenți au încercat să ucidă cu lovituri de cuțit pe Traian Bratu, rectorul Universității din Iași, un om de știință care nu se implicase în politică, deși fusese președintele Senatului sub guvernarea țărănistă. Alegerea acestei victime a fost cu atât mai surprinzătoare, cu cât Bratu era profesor de limba germană, căsătorit cu o nemțoaică și era rudă a familiei Octavian Goga. Bratu a supraviețuit rănilor provocate, alegându-se doar cu pierderea unei urechi.

Acest atentat a determinat guvernul să ia, în sfârșit, măsuri radicale împotriva studenților. Toate universitățile au fost închise și studenții au primit bilete de tren pentru a se întoarce la casele lor.

În paralel cu aceste măsuri, guvernul a făcut apel la preoțime pentru a nu susține pe extremiștii de dreapta sau să facă apologia crimelor legionare.

Garda de Fier în ascensiune

Pentru a nu fi bănuit de parțialitate, guvernul a declarat dizolvate societățile secrete, care de altfel nu aveau nici un amestec în această încăierare. După ce intențiile guvernului au fost făcute publice, fără să aștepte notificarea oficială a dizolvării lor, conducătorii masoneriei române și-au predat veșmintele Patriarhului.

Tulburările universitare au încetat, iar în aprilie guvernul a apreciat că poate-fără nici un pericol – să redeschidă porțile facultăților.

3. Consecințe ale românizării întreprinderilor

Începând din 1934, proporția persoanelor de origine străină în întreprinderi era limitată prin lege, ceea ce a dus la concedierea unui număr mare de tehnicieni ai societăților petroliere. Același lucru se petrece și în consiliile de administrație. Deși nu s-a îndrăznit a se institui prin lege și „numărul valah” al lui Vaida, administrația înmulțea pe zi ce trece măsurile împotriva minorităților etnice vexate prin tot felul de greutăți și nedreptăți: amânarea intrării în posesiune a moștenirilor, reducerea locurilor de muncă, nerecunoașterea unor drepturi, șicanele făcute în scopul de a împiedica funcționarea școlilor sau a organizațiilor minoritare. Toate acestea erau privite de guvernanți ca o manieră de a continua procesul de românizare preconizat de naționaliști. De altfel, aceste procedee erau apreciate favorabil de majoritatea românilor.

Partidele politice, în afara formațiunilor de extremă dreapta, ezitau să aprobe în mod deschis aceste măsuri din rațiuni limitate, pur electorale: țărăniștii erau sprijiniți în Dobrogea de minoritatea bulgară; sașii și șvabii din Transilvania mergeau cu partidul care aranja alegerile, astfel că ei erau reprezentați permanent în sânul majorității parlamentare. În același timp, însă, partidele politice nu se împotriveau acestor măsuri, fiind neputincioase să frâneze pornirile (pasiunile) maselor largi.

4. Agitații naționaliste în rândurile avocaților

La 9 mai 1937, un congres al avocaților din România. va încerca să procedeze la. revizuirea înscrierilor anterioare la. barourile din capitală.

La acest congres, al cărui cuvânt de ordine era excluderea avocaților de origine etnică străină, nu au fost reprezentate decât 46 de barouri, 16 s-au abținut să-și trimită delegații, 9 erau îndoielnice asupra „românizării, iar 7 se opuneau efectiv. Aceste ultime barouri aparțineau de șase regiuni nou înființate și unul din vechiul Regat, cel din Olt.

Radicalizarea protestelor generate de instabilitatea guvernelor

Compoziția etnică a barourilor opozante era după cum urmează:

Cât despre departamentul Olt, dintr-un total de 55 de avocați, era un singur evreu. Motivul împotrivirii merită reținut: România a semnat la 9 decembrie 1919 un tratat prin care se angaja în fața Puterilor Aliate să acorde drepturi egale cu românii tuturor minorităților.

Această evocare a tratatului din 9 decembrie 1919, Congresul a tratat-o ca o „glumă demnă de piesele lui Moliere”, după cum a fost consemnat în procesul verbal al dezbaterilor.

5. Tentativa de legiferare a protecției forței de muncă naționale

Guvernul a fost foarte aproape de a se angaja el însuși în realizarea reformelor pe care le doreau naționaliștii. Presa a publica un proiect de Decret-Lege pentru protecția forței de muncă naționale. Proiectul, emanat de la ministrul Comerțului și Industriei, Valeriu Pop³, prevede că acest minister este autorizat să îndepărteze. din toate întreprinderile, fără motiv și fără preaviz, pe toți cei care doreau conducătorii de întreprinderi să fie înlăturați, fără a se mai cere acordul ministrului. Un comisar al guvernului era însărcinat pentru a urmări aplicarea Decretului-Lege.

Această intenție legislativă a stârnit protestele opoziției țărăniste, dar și ale politicii liberale și oamenilor de afaceri, care anticipau gravele complicații. ce s-at fi răsfrânt asupra întreprinderilor, în special asupra industriei din Transilvania, condusă în cea mai mare parte de persoane de origine germană sau germană, care nu ar fi putut fi înlocuite de români.

6. Agitații naționaliste în rândurile profesiilor liberale

Ceea ce – cu certitudine- a determinat guvernul să ezite a întreprinde ceva concret este faptul că mișcarea declanșată de avocați a fost imediat urmată de acțiuni entuziaste ale celorlalți liber profesioniști. La 16 mai 1937, un congres reunea, la București, reprezentanții celei mai mari părți a acestor profesiuni. Avocați, ingineri, medici, farmaciști, veterinari, dentiști, agronomi, silvicultori, arhitecți, artiști, experți-contabili etc. au reclamat, pe rând, invadarea profesiunilor fiecăruia de elemente evreiești sau minoritare și au exprimat următoarele revendicări:

• să fie aplicat principiul românizării profesiilor intelectuale și punerea în evidență a mijloacelor necesare pentru creșterea importanței elementului etnic național;

• românizarea capitalurilor, în special a finanțelor și marii industrii, printr-un efort combinat al Statului și al Băncii Naționale;

• revizuirea tuturor naturalizaților, a străinilor stabiliți în țară după armistițiu și a celor care au optat de bună voie să trăiască aici, după tratatele de pace de la Saint-Germain și Versailles;

• revizuirea tuturor diplomelor și echivalentelor care au permis autorizarea practicării libere a profesiei, după armistițiu și pacea generală;

• crearea unui oficiu de muncă pentru intelectuali, care să se ocupe de problemele de orientare, pregătire profesională, cât și de probleme de îndrumare și sprijin, de funcționare și plasare în serviciu.

Se poate. observa din acest text simplu că autorii acestei moțiuni nu s-au preocupat câtuși de puțin de aspectele de ordin juridic, chiar dacă avocații prezenți la congres au fost determinați să demonstreze legalitatea măsurilor de românizare, fiind sprijiniți și de autoritatea profesorului Louis Le Fur, de la Facultatea de Drept din Paris, care era de câteva zile oaspetele Facultății de Drept din București.

Situația evreilor în România până în anul 1918

Cu ocazia acestui congres, realitatea tulburătoare a fost relevată de proporția minorităților în anumite profesii exercitate la acel moment în România:

• evreii reprezentau 83% din totalul dentiștilor;

• 402 farmaciști evrei, fată de 248 farmaciști români, conform evidenței ofițerilor în rezervă;

• 1460 medici evrei, față de 1400 medici români și 460 de alte etnii;

• 42% dinttre arhitecți erau evrei sau de alte etnii, iar în Basarabia 92%;

• 50%. dintre inginerii metalurgiști (1000 total) erau dintre minoritari;

• 80% dintre inginerii textiliști;

• 90%. din personalultehnic superior al industriei forestiere.

Trebuie spus că astfel de statistici nu puteau decât să incite pasiunile naționaliștilor.

Guvernul simțea nevoia de a pune capăt la această agitație.

Când, la 20 iunie, avocații Baroului Ilfov au fost convocați pentru a-și reuni delegații la Congresul Național al Avocaților din România, autoritățile au luat, în sfârșit, măsuri riguroase pentu a asigura ordinea. Forțele de poliție au instalat un filtru la intrarea în Palatul Justiției, asigurând protecția tuturor delegaților și ordinea în interiorul Palatului. Scrutinul neputând să mai fie trucat, alegerile au fost amânate. Cel puțin, scandalul încetase. Scrutinul a avut loc la câteva săptămâni mai târziu. Avocații „democrați” s-au abținut de a participa, listele naționaliștilor fiind astfel eludate fără incidente.

Dacă exceptăm închiderea de către guvernul român a două licee bulgare la Silistra și Bazargic (în Dobrogea), dezbaterea asupra statutului minorităților etnice este ca și terminată până la deschiderea campaniei electorale, în vederea reînnoirii Parlamentului.

7. Campania electorală din 1937. Pactul de neagresiune Maniu- Codreanu

Legislatura a ajuns la sfârșit. Cabinetul Tătărescu, la putere din ianuarie 1934, cu prețul mai multor remanieri își prelungise existența, în pofida dificultăților în creștere, dar ajunsese la capătul puterilor.

La 13 noiembrie 1937, Tătărescu înmânează regelui demisia sa, care îi cerea să reformeze cabinetul. El a dizolvat parlamentul și a fixat data noilor alegeri la 20 decembrie.

Se întrevede o alianță electorală dintre cele mai neașteptate. Se pare că fiecare din vechile formațiuni politice ar fi vrut, mai mult sau mai puțin, să pactizeze cu naționaliștii pentru a profita de favoarea pe care corpul electoral. o acorda mișcării de extremă dreapta.

Tătărescu realizează o alianță electorală cu Iorga și cu Vaida-Voevod, gândindu-se că avea mai multe șanse de a-și întări poziția, fiind mai aproape cu liberalii, decât cu naționalist-creștinii lui Cuza și Goga. Vaida se vedea, în sfârșit asigurat de 35 de reprezentanți ai Camerei și 15 reprezentanți ai Senatului. Această alianță, dictată în mod deschis de către Coroană, nu avea, la o adică, nimic surprinzător.

Ceea ce surprindea mai mult era pactul pe care îl încheiaseră Maniu și Codreanu, pact la care au aderat Argetoianu⁴ și George Brătianu.⁵ Despre ce ar fi vorba?

Istoria mișcărilor naționaliste în Romania (I)

Comunicatul dat publicității preciza:

„Ilegalitățile și abuzurile au început, de mai bine de câteva zile, în toate colțurile țării. Deoarece aceste manevre, care interzic libertatea alegerilor, nu pot să contribuie la falsificarea dorinței maselor populare, conducătorii partidelor de opoziție se adresează tuturor funcționarilor și reprezentanților serviciilor publice și țin să le aducă la cunoștință ceea ce urmează: excepție făcând funcționarii care, în exercițiul funcțiunii, vor apăra respectul, legalitatea și corectitudinea dorită și pentru care nu va fi decât stimă, conducătorii au decis, în afara măsurilor preventive pe care ei le consideră necesare, să aplice fără milă sancțiunile cele mai severe contra tuturor acelora care se fac vinovați de infracțiuni, chiar dacă ar fi printre ei și dintre aceia care ar putea fi chemași să guverneze țara în viitor.

Se încheie între partidele subsemnate o înțelegere cu scopul de a apăra libertatea și a asigura corectitudinea alegerilor. Aceste partide încheie, pentru timpul alegerilor actuale în vederea scopului propus, un pact de neagresiune.

Pactul de neagresiune înseamnă înconjurarea actelor și limbajului de violență și de denigrare, dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii și discuția de bună credință.

Se va aduce un cuvânt de chemare și celorlalte partide să se alăture acestei înțelegeri.

O comisiune comună va stabili modul de procedură și demersurile care vor trebui puse în aplicare în cazul infracțiunilor ce ar fi să se producă.

C. Argetoianu, George Brătianu, Corneliu Codreanu, Iuliu Maniu”

25 noiembrie 1937

Cu acest Pact, zis de neagresiune, Maniu încearcă să facă presiuni asupra regelui și să-l determine să apeleze la partidul său pentru putere. Nici unul nu avea să ia în serios o astfel de amenințare, cu atât mai mult se arăta neverosimilă o înțelegere. între. cele două partide care până atunci păreau cele mai opuse în doctrină.

Că Vaida întocmise listă comună cu Tătărescu, iar Maniu cu Codreanu erau fapte ce au consternat atât stânga, cât și dreapta. Ce valorau, așadar, declarațiile anterioare ale unora și ale altora? Cei mai dezorientați au fost, fără îndoială, evreii și minoritarii dintre care unii susțineau pe liberali, alții pe țărăniști. De această dezordine nu putea să profite decât un singur om, regele, care reușise să discrediteze partidele politice și să dea lovitura de grație regimului parlamentar.

Cu sprijinul lui Iorga, Vaida și acela al germanilor din Transilvania, care se raliau automat partidului care deținea puterea, Tătărescu se credea sigur de succes. Pierduse el vreodată alegerile? Ori, de această dată, a fost imposibil prefecților și primarilor de a reedita toate măsluirile la votare, datorită cărora până acum a înfrânt opoziția.

8. Surpriza alegerilor din 20 decembrie 1937

Supravegherea alegerilor exercitată de legionari se va dovedi eficace, după cum o arată rezultatele scrutinului din 20 decembrie 1937:

Lista guvernamentală nu întrunea 40% din sufragii cu ajutorul cărora i s-ar fi atribuit 70% din voturi. Ce face regele? El trebuia să-l reinvestească pe Tătărescu. Spre surprinderea generală, el anunță demisia lui Tătărescu și constituirea unui guvern sub președinția lui Goga, cu participarea câtorva trădători ai partidului țărănist.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.