„Rafael, ultimii ani”, la Muzeul Luvru

O expoziţie despre ultima perioadă a lui Rafael

După o vastă expunere asupra ultimei capodopere restaurate a lui Leonardo da Vinci, “Sfânta Ana”, care se concentra asupra deceniului 1510, Luvrul aprofundează perioada, cu expoziţia “Rafael, ultimii ani”, deschisă până în 14 ianuarie 2013. Maturitatea lui Rafael se înscrie şi ea în exact aceeaşi perioadă. Dar într-o geografie diferită, cea a Romei care redevine centrul lumii, atrăgând cei mai mari artişti, reînnoindu-se cu totul.

Intelectualii vremii, de la Pico della Mirandola şi criticul Giovan Paolo Lomazzo la Baldassarre Castiglione, l-au ridicat la rangul de zeu al artei, considerându-i operele adevărate minuni. “Nu a trăit ca un pictor, ci ca un prinţ”, subliniază Vasari. Chiar şi chipul lui, frumos, efeminat, a fost comparat cu acela al Mântuitorului. Pictura sa a fost considerată universală, datorită excelenţei inovaţiei, a desenului, a perspectivei, a clar-obscurului şi a culorii.

Expoziţia, deja prezentată la “Muzeul Prado”, de la Madrid, acoperă mai multe direcţii: pregătirea marilor decoruri, tablourile de altar, portretele, tapiseriile, posteritatea artistului… Ea limpezeşte rolul capital al colaboratorilor maestrului, mai ales Giulio Romano şi Gian Francesco Penni, care fac, în plus, obiectul a două expoziţii paralele. Totul este excepţional, chiar dacă lipseşte o piesă-cheie a maturităţii operei lui Rafael, “La Fornarina” (Brutăriţa), star al Muzeului din Luxemburg. Pe brăţara senzualei şi amuzantei Brutăriţe, care se preface a-şi acoperi pudic sânul, apare semnătura Raphael Urbinas, care indică dragostea pictorului pentru ea.

Madonele, expresie a frumuseţii

Femeia cu văl

Rafael este pictorul blândeţii, al unei estetici delicate şi echilibrate. Prin portretele sale de o armonie perfectă, Rafael a stabilit codurile frumuseţii moderne. Expoziţia-eveniment, deschisă la “Muzeul Luvru”, o demonstrează.

“Rafael este media perfectă, un pictor de o extremă adaptabilitate care s-a impregnat de caracteristicile celor mai importanţi maeştri, Leonardo, Michelangelo, Dürer, pentru a face o sinteză foarte personală”, afirmă Vincent Delieuvin, coordonatorul ştiinţific al expoziţiei. Era această formulă expresia frumuseţii moderne, a unui rafinament şi a unei armonii fără fisură?

Cei care sunt interesaţi numai de tehnica revoluţionară, de efectul spectaculos, rămân perfect indiferenţi faţă de Rafael (1483-1520), pentru că el nu tulbură principiile vremii. Urmează lecţiile lui Perugino, în atelierul căruia s-a format, respectă marile linii stabilite de Cennini în secolul al XV-lea. Ajutat de colaboratori de elită, la fel de polivalenţi ca el, cum ar fi, printre 50 de ucenici, Romano, Penni, Giovanni da Udine, el urmăreşte calitatea ireproşabilă a preparării fondurilor pe suportul de lemn, aşază desenul său minuţios plecând de la modelele elaborate înaintea lui, corectează contururile cu pana sau cu tija metalică pentru desen, pune culorile în ulei cu o pensulă din păr de jder fabricată chiar în atelierul lui.

La Fornarina

Îndrăgostiţii de expresia instictivă, campionii transgresiunii şi ai excesului îşi pot vedea de drum. Rafael înseamnă un savoir-faire meticulos, dus la un nivel de rafinament pe care nu-l egalează nimeni în istoria artei. “Sfântul Mihail învinge Satana”, din 1518, este un exemplu strălucit. Acest tablou de mari dimensiuni constituie o miză politică, pentru că Leon al X-lea l-a comandat pentru a-l oferi Franţei, cu ocazia căsătoriei vărului său, Lorenzo de Medici, cu Madeleine de La Tour. Subiectul se pretează “furiei” febrile. Îngerul este pe punctul de a înfige o lance în spatele unui demon doborât la pământ. Binele înfrânge Răul. Totuşi, Rafael îşi păstrează canonul estetic. O linie fluidă, treceri de la lumină la umbră incredibil de subtile, nici urmă de emfază. Pentru a realiza figura eroului, el împrumută trăsăturile de infinită dulceaţă ale lui Apollo din Belvedere, statuia antică ce fusese descoperită recent în săpăturile de la Roma. Istoricul de artă Sylivie Béguin vorbeşte despre Sfântul Mihail ca despre “un dansator ceresc care pozează o clipă cu o hotărâre invincibilă şi o graţie perfectă”. Poţi să surâzi, dar tRebuie să fii de acord. Acest sentiment de uşurinţă pe care Rafael îl conferă oricărui tablou, inclusiv o scenă de ucidere, este ceea ce Baldassare Castiglione urma să numească în “Cartea Curtezanului” “spezzatura”, virtute cardinală, constând în evitarea afectării pentru a face să triumfe nonşalanţa. Eleganţa prinţilor.

Autoportret

Se bucură de un mare succes Madonele care demonstrează evoluţia strălucitoare a temei tratate la Florenţa. Printre ele se numără “Madona cu pruncul şi Sfântul Ioan copil” (“Madona de Alba”, numită astfel după Ducele de Alba). Apoi “Madona smerită”, inspirându-se din formele cu structuri curbate ale lui Michelangelo şi din grupurile sacre ale lui Leonardo, dar redate într-o manieră nouă. Uimitoare şi “Madona cu Pruncul şi Sfântul Iosif”, aflată la Loretto, cât şi “Madona de la Foligno”, un panou de altar mare, aflat astăzi la “Pinacoteca Vaticanului”. În “Madona cu peştele” de la “Muzeul Prado”, Rafael renunţă la schema compoziţională piramidală, pentru a aşeza în acelaşi plan sfinţii şi Madona, creând astfel un dialog uman. “Madona Sixtină”, care se află la “Muzeul de Artă” din Dresda, este cel mai renumit panoul de altar. Reprezintă Madona cu pruncul uşor înălţată pe un nor, în momentul în care vine spre privitor la rugăciune, apărând ca o viziune cerească pe un fond cu grupuri de heruvimi. La fel de splendidă Madona cu Pruncul şi Sfântul Ioan copil, numită şi “Madona cu scaunul”, de la Palatul Pitti din Florenţa, capodoperă absolută databilă între 1513 şi 1514. Reprezintă o tânără mamă din acele timpuri, acoperită cu un şal de mătase brodat cu aur, alintându-şi pruncul, în prezenţa altui copil, Sfântul Ioan. Nu putem să nu amintim şi de “Madona cu draperie” de la Pinacoteca Veche din Monaco, unde o draperie este folosită drept fond, din care se vede un fragment de cer unde se distinge crucea.

În portretele sale, frumuseţea relevă şi o inteligenţă excepţională

Portretul lui Baldassarre Castiglione

Pe Baldassarre Castiglione, strălucitul umanist de la Curtea din Urbino, Rafael l-a pictat într-un celebru portret, despre care s-ar putea spune că este pandantul masculin al Giocondei. De altfel, atunci când Gioconda a fost furată în 1913, în locul ei, la Luvru, a fost etalat acest portret.

În Renaştere, figura şi expresiile faciale erau considerate cel mai greu de realizat. Rafael se impune ca un maestru incomparabil în acest domeniu. Cel mai puternic şi cel mai ambiţios portretist. Leonardo se dovedea incapabil să-şi livreze la timp comenzile. Michelangelo dispreţuia genul. Poate Tizian este aproape de Rafael, aşa cum avea să se întâmple, în secolul următor, cu Rubens şi Velasquez. Dar niciunul dintre contemporanii lui Rafael n-are în aceeaşi măsură empatia naturală, care descoperă esenţa fiinţei celuilalt, singularitatea caracterului, dimensiunea personală. Pupila lui Castiglione, tratată cu un azurit bătând uşor în verde, este reliefată de tuşele de alb care imprimă o strălucire revelatoare: o amabilitate dublată de o urmă de melancolie. Castiglione, dărâmat de dispariţia prematură a prietenului său Rafael, întreţinea de altfel o relaţie aproape patologică cu efigia sa, desemnând-o în mod explicit ca pe un dublu halucinatoriu al propriei persoane. “O răsfăţ, îi surâd, glumesc cu ea; şi ca şi cum mi-ar putea răspunde, ea este de acord şi am adesea impresia că îmi face un semn sau sau îmi spune ceva”, scria el. Această bănuială delirantă este de înţeles. Rafael a reuşit un pariu nebunesc, aliind măsurile ideale (ovalul figurii, mărirea ochilor, curbura buzelor, epurarea carnaţiei) cu un sentiment exact al naturii pe care o observase cu un ochi de vultur. În “Autoportretul lui Rafael cu asistentul său preferat”, în tonuri mate, cu o gamă de culori sobră şi restrânsă, Rafael semnează un elegant autoportret în compania tânărului său colaborator, Giulio Romano, care a fost, după moartea maestrului, în 1520, şi principalul său moştenitor. De influenţă veneţiană, îţi vin în gând Giorgione şi Tizian, acest tablou este construit într-o manieră deconcertantă şi fascinantă.

Madona de la Foligno

Este inegalabilă, în portrete, intensitatea în prezenţa modelelor sale. Aşa sunt, între altele, “Donna velata”, (Femeia cu văl), plină de dorinţă, aflată în Palatul Pitti, din Florenţa, “Cardinalul Bernardo Dovizi da Bibbiena”, iradiind de ambiţie, tânărul “Bindo Altoviti”, încarnând pentru totdeauna frumuseţea proaspătă şi mândră.

“Femeia cu văl” cu siguranţă este unul dintre portretele feminine cele mai frumoase din toată istoria artei. O reprezintă pe femeia pe care Rafael a iubit-o până la moarte şi căreia i-a făcut un portret atât de viu. Reprezentată în veşminte somptuoase, din mătase cu reflexe şi cu margini de aur, cu un colier de chihlimbar la gât, un văl gros din care se iveşte o perlă sofisticată, femeia a fost modelul pentru multe Madone realizate de pictor.

Un semn al vocii îngerilor, al muzicii cosmice

Madona Sixtina

Oare această empatie, pe care artistul şi biograful Giorgio Vasari (1511-1574) o numea “geniul fericit” al lui Rafael, l-a împiedicat să exprime sentimente grave? Evident nu. Dar această solemnitate este deconcertantă, are atâta originalitate încât este percepută foarte discret. În 1516, el termină pentru capela San Giovanni in Monte de la Bologna un tablou de altar prezentând-o pe “Sfânta Cecilia”. În extaz, ea îşi îndreaptă privirile către cer, unde îngerii citesc Scriptura. Este însoţită de sfinţii Pavel şi Ioan (figuri ale purităţii virginale), de sfânţii Augustin şi Magdalena (figuri ale purităţii recucerite). În primul plan se află instrumentele muzicale. Acest grup de obiecte modeste accentuează forţa sacră a scenei. Corpul aplecat uşor, schiţând o ondulare, marchează tresărirea supranaturală, ascensiunea către divin. Sunt scandate trei etape: pe pământ, instrumentele destinate să încânte auzul sunt uşor uzate, abandonate în folosul orgii pe care sfânta o ţine în mâini, semn al vocii îngerilor, al muzicii cosmice. Aşa cum a remarcat istoricul de artă Daniel Arasse în analiza lui, “Viziunile lui Rafael”, artistul “se hotărăşte să ilustreze filosofia neoplatonică a muzicii şi să arate în pictură că ea se acordă cu metafizica şi spiritualitatea creştine”. Cu alte cuvinte, cercetările iconografice ale lui Rafael fac să coincidă curente de gândire, le pun faţă în faţă, le unesc şi le îmbogăţesc reciproc. Pictura lui nu este numai perfecţiune formală, datorată “justelor proporţii” într-o manieră graţioasă. La el, frumuseţea relevă şi o inteligenţă excepţională.

Problema, în zilele noastre, ar consta în obligaţia de a privi cu umilinţă şi a discerne nuanţele pentru a te putea bucura în întregime de opera lui. Un efort nu foarte la modă într-o perioadă cucerită de moment, de încântarea directă. Ca o anecdotă, Vasari evocă acest tablou de două ori. Când vorbeşte despre Rafael, desigur, dar şi când retrasează destinul unui alt artist, mult mai puţin celebru astăzi, Francesco Francia. Acesta a fost însărcinat cu instalarea tabloului “Sfânta Cecilia” în capelă. Or, spune Vasari, Francia a fost teribil de tulburat. “Pe jumătate mort de spaimă în faţa frumuseţii acestei picturi”, a trebuit să zacă “disperat, conştient că arta lui nu înseamnă nimic”. Potrivit biografului, el ar fi murit de durere în faţa calităţilor divine ale operei lui Rafael, victimă a splendorii ei.

Seducătorul Rafael

Sfânta Familie

În inima vieţii şi legendei lui Rafael s-au aflat femeile. Pe cât de mult Leonardo şi Michelangelo, dincolo de homosexualitatea lor, erau extrem de retinceţi în a-şi consuma energia într-o relaţie sentimentală, pe atât autorul “Donnei velata” a fost un amator pasionat de sex, care, după părerea lui Vasari, a şi fost cauza morţii sale. Rafael picta tablouri cu o atmosferă divină, plină de credinţă, dar iubea mult femeile şi plăcerile carnale. “Rafael a fost un om foarte iubitor şi atras de femei, gata oricând să le stea la dispoziţie”, povestea Vasari. Câte femei au fost în viaţa lui Rafael? Nu putem şti. În mod sigur, prezenţa uneia în mod deosebit, a Margheritei Luti din Siena, se recunoaşte în chipurile Madonelor şi în două chipri din portretele de femei. După multe presiuni, pentru a nu-l dezamăgi pe cleric, Rafael s-a căsătorit cu Maria Dovizi, nepoata Cardinalului de Bibbiena, Bernardo Dovizi. Nefericit şi fără să poată suporta această legătură, s-a decis să nu consume căsătoria, continuându-şi în mod nechibzuit plăcerile amoroase. A plecat în ceruri la vârsta de 37 de ani, pe 6 aprilie 1520, lăsându-i prin testament iubitei cele necesare pentru o existenţă decentă. Rafael era un formidabil prieten, un om “pe cât de excepţional, pe atât de fermecător”, dotat cu “o umanitate plină de curtoazie spontană”, spre deosebire de solitarul şi tenebrosul Michelangelo. Dar era şi un muncitor neobosit. Decesul lui preoce, primit ca o dramă la Roma, nu face decât mai uimitoare întinderea operei sale, care cuprinde, în afara tablourilor de şevalet, decoraţii uluitoare, mai ales faimoasele “Stanze” ale Vaticanului. Şi apoi, trebuie să amintim că Rafael a condus şantierele Papilor Iulius al II-lea şi Leon al X-lea, când au fost descoperite minunile lumii antice, fiind alături de Castiglione un arheolog de primă importanţă.

Rafael? “Un artist fără febră şi sistematic”

Portretul unui tânăr bancher florentin, Bindo Altoviti

“Rafael sau Michelangelo? Este greu şi inutil să compari două creaţii pentru a şti care este cea mai mare. Totuşi, deşi suntem în prezenţa a doi artişti care aparţin categoriei excepţionale, încerc o oarecare rezervă faţă de Rafael, de gustul lui pentru o formulă stabilită, de declinarea invariabilă a frumuseţii. Această algebră a lui este mai puţin obsedantă decât fervoarea lui Michelangelo. În artă, poezia valorează mai mult decât trigonometria”, afirmă istoricul de artă Colin Lemoine, specialist în Bourdelle, care a publicat în această toamnă, împreună cu Jack Lang, o carte despre Michelangelo.

“Aş spune că era sistematic. Excelează ca nimeni altul în lucrul în cadrul unui sistem, având ca abscisă culoarea şi drept coordonate, liniile. Lizibile, ecuaţiile lui sunt cu adevărat ireproşabile. În ceea ce îl priveşte, Michelangelo lucrează cu numeroase necunoscute, cu riscul de a rupe totul, de a abandona. Cu riscul de a face un pas pe de lături, de a uita iluzia optică. Mai mult, de a renunţa la estetica euclidiană. Desigur, Rafael este cel mai delicat. Michelangelo este admirabil de nedelicat”.

Sfânta Cecilia între Sfinții Pavel, Ioan Evanghelistul, Augustin și Magdalena

Întrebat dacă, în cartea sa, Michelangelo apare ca un erou fascinant şi dacă îl consideră pe Rafael plicticos prin comparaţie, Colin Lemoine răspunde: “Nu, pentru că repetiţia nu este în mod necesar plicticoasă. Este ceea ce ne-au învăţat Cézanne şi Giacometti. În schimb, această bogăţie infinită de care vorbeşte Vasari în legătură cu Rafael mi se pare revelatoare; cum să împaci opulenţa cu absolutul, drăgălăşenia cu frumuseţea, materialul cu imaterialul? Excelenţa, prin natura ei, nu reuşeşte să atingă perfecţiunea. Or, eu cred că pictura lui Rafael, prin imposibila ei măsură, trădează acest eşec. Din acest punct de vedere, îl prefer pe Michelangelo, cu bogăţia sa imperfectă. Este un perdant magnific”.

Dar, după cum îl definea Giorgio Vasari în 1568, în “Vieţile celor mai renumiţi pictori, sculptori şi arhitecţi”, Rafael a rămas “pe cât de rafinat, pe atât de valoros”, două trăsături care subliniază perfecţiunea şi fineţea artei lui Rafael Sanzio din Urbino. Considerat de contemporani şi de urnaşi drept unul dintre cei mai mari artişti ai Renaşterii, el este moştenitorul artei clasice şi creştine, iar pictura lui este renumită pentru graţie şi frumuseţe.