Revolta spontană a funcţionarilor publici, în special a celor din Finanţe, ne-a lăsat cu gura căscată. A devenit un soi de ordin popular de debarcare a guvernului Emil Boc. Piramida ranforsată a puterii lui Traian Băsescu şi Emil Boc a crăpat pe neaşteptate. Câteva funcţionare de la Ministerul Finanţelor Publice au ieşit pe hol şi au început să urle că nu mai rezistă. Nu le mai ajung salariile de ţară africană pe o piaţă cu preţuri europene! Adeseori, chiar mai mari! Cine este de vină? Ministrul, pentru că, la recomandarea preşedintelui, a tăiat stimulentele prevăzute în Codul de procedură fiscală? Guvernul, că n-a anulat articolul 227 din respetivul cod?Funcţionarii înşişi, pentru că sunt prea mulţi şi bugetul alocat, împărţit în atâtea porţioare, nu dă mai mult de 500-800 de lei?
Dacă sunt atât de mulţi funcţionari şi banii nu ajung şi nimeni nu a iniţiat o reducere a numărului de angajaţi din reţeaua Finanţelor (a Ministerului Muncii şi a altor ministere), cine este de vină? Respectivii angajaţi? Sau titularii fotoliilor ministeriale care au decis să opereze o reducere de personal numai prin înfometare?
Prefer să nu răspund. Un lucru este însă clar. Angajaţii celui mai important minister al guvernului protestează şi strigă „hoţii-hoţii-hoţii” şi „ruşine, ruşine, ruşine”. Reprezentanţii ministerului se poartă ca nişte brigadieri mitocani şi enervează cu fiecare cuvânt. Tremură şi se bâlbâie. N-au nici o idee. Vor doar să scape. Dar nu oricum, ci în aceleaşi fotolii confortabile. Mânia revoltaţilor creşte cu fiecare schimb de replici. Celor de la Finanţe li se adaugă rapid şi cei de la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Apoi şi de la alte agenţii din ţară. Cei din Educaţie transmit solidaritate. Poliţia, la fel! Brusc, în instituţiile guvernului se naşte o revoltă împotriva Guvernului. Oamenii structurii executive a statului român se împotrivesc deciziilor incoerente ale acesteia. Şi oamenilor care o conduc. Mai mult, încep să dea în vileag abuzurile comise, încălcările de legi şi şmecheriile puse la cale pentru nemiluitele stimulente neoficiale ale conducătorilor. Adică oamenii din structurile Guvernului încep să vorbească despre şpăgile şi găinăriile Guvernului. Asistăm la o revoltă care nu se mai poate întoarce. Nu mă refer la linişte. Cu promisiuni de tot felul, funcţionarii, mulţi, foarte mulţi sau puţini, ai ministerelor pot fi momiţi, minţiţi sau anesteziaţi. Problema este alta. Încrederea în guvern a devenit zero. Nimeni şi nimic nu-i mai poate întoarce pe revoltaţi şi pe români la respect şi la încrederea în Guvern. Nici cu ajutorul trupelor speciale!
Revolta spontană a funcţionarilor marchează sfârşitul guvernului Boc. Demisia devine imperios necesară. Şi pentru prima dată nu din raţiuni organizatorice sau politice. Doar din cauza banilor. Nu este capabil să gestioneze nimic. Nici reforma, nici sărăcia, nici banii împrumutaţi. Românii se simt din ce în ce mai ameninţaţi în existenţa lor zilnică. Ce se petrece este un soi de restructurare prin înfometare. Un fel de reducere a cheltuielilor bugetare prin decesul celor mai şubrezi.
Nu mai rămâne decât o intervenţie a preşedintelui Traian Băsescu. Nu cu promisiuni, nu cu trimiteri la moguli, ci cu o cerere scurtă şi fermă de demisie, adresată guvernului Emil Boc!
