Transcriu interviul şi reascult vocea actorului Mircea Diaconu. Mă izbeşte timbrul cald, fără nicio urmă de teatralitate, de vedetism, de infatuare, narcisism, egolatrie, străin de fandoselile care ne asaltează. Ascult şi revăd continua licărire din ochii acestui mare actor. Tonul îngrijorat, puternic şi când îmi vobeşte de slăbiciunile de care ne lovim, ironic, chiar sarcastic când simte că trebuie să deschidă ecluze, să dreneze mizerii, dejecţii. Tot ce-mi spune sună adevărat, inteligent, dar fără să braveze ori să filosofeze. Vorbesc despre un om care a scăpat de toate bolile de care s-au molipsit majoritatea concetăţenilor noştri ajunşi pe scena puterii politice.
E formidabil de firesc acest Mircea Diaconu! Adevărat într-o lume teribil de calpă. Nu-mi amintesc de niciun film fie excelent, fie mediocru sau chiar mai slab, în care să-l fi văzut să nu salveze propria-i partitură. „Profetul, aurul şi Ardelenii”, „Artista, dolarii şi Ardelenii”, „Pruncul, petrolul şi Ardelenii”. Mircea Diaconu a scuturat din filmul românesc retorica, excesul de vorbărie, reuşind să spună mult mai mult în vorbe puţine. Nu poţi să nu observi, revăzând filmele în care a jucat, acest dar al său de a-şi modela personajul, sublimând, simplificând, sugerând, într-o continuă distanţare de verbozitatea scenariilor româneşti de odinioară. Scuturarea de cuvintele inutile conduce la jocul inteligent, la o umanitate adevărată, adusă atât pe ecran sau pe scenă. „Bietul Ioanide, „Secvenţe”, „Casa dintre câmpuri”, „Semnul şarpelului”, celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Căruţa cu mere”, „Sfârşitul nopţii”, „Amurgul fântânilor”, „Buletin de Bucureşti”, „Poker”. Dacă eşti perspicace descoperi căutarea în care Mircea Diaconu găseşte gestul expresiv, apasă o pedală de care nici nu ştiai că există, modifică ritmul, lucrează ca un grădinar care-şi pliveşte harnic buruienile, dând fiecărei plante acel respiro unic, făcând-o să se vadă.
Horaţiu Mălăele şi Mircea Diaconu în Poker
Jocul lui Mircea Diaconu este modern, degajă puterea de a interpreta ca şi cum ar fi o trăire irepetabilă. „Lumină la etajul 10”, „Horia”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Zâmbet de soare”, „Dănilă Prepeleac”, „Asfalt Tango”, „Filantropica”, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” sunt parte din peliculele româneşti care demostrează talentul unui actor care a învăţat de la marea proză a lumii cât de important şi de greu este să construieşti capodopere de mici dimensiuni. De la lucrul sub magia lui Liviu Ciulei, în „Furtuna”, la cea a lui Victor Ioan Frunză, în „Ghetto”, dar şi a regretatului Dan Micu, în „Cum vă place”, Mircea Diaconu a topit în aliajul său unic şi tăietura barocă, şi cea expresionistă. Amintiţi-vă de „Revizorul” lui Lucian Pintilie, cu tot scandalul produs în 1972 de cenzura comunistă.
Priviţi-l pe Mircea Diaconu, cel ce are de spus ceva esenţial în viaţă şi în artă, care nu vorbeşte prea mult, dar ştie să ne convigă şi să ne emoţioneze definitiv.
Scenă din Asfalt Tango
– Dacă ar fi de vorbit despre talent şi despre caracter fără zgură, aş pune alături numele dumneavoastră fără ezitare. Scriitor, om politic, actor, director de teatru… Acolo unde mulţi îşi umflă vocea precum un cimpoi ca să-şi facă auzite vorbele, dumneavoastră, care sunteţi o voce politică şi morală, ascultaţi, interveniţi cu sobrietate, cu câteva vorbe. Am constatat că sunteţi printre puţinii senatori care combat nepăsarea şi indolenţa, unul dintre puţinii care susţin cu fermitate actul cultural, afirmând: „Nu trageţi cu revolverul în cultură”. Sunteţi ca un Don Quijote în Parlamentul României. Ce vă nemulţumeşte în lumea de astăzi?
– Nu ştiu, mă sperie graba, viteza cu care nu mai suntem noi înşine. Nu mai suntem ce am fost. Şi nu mă refer la starea ideologică sau materială, care pentru mine nu sunt criterii. Deşi am trăit într-o ideologie absurdă, nu m-am simţit niciodată atins, cuprins sau învins de ea, pentru că n-am considerat-o un criteriu de bază al felului meu de a trăi, de a relaţiona cu ceilalţi, fie în artă, fie altfel. Acum, în această lume plină de suferinţă şi de gri, relaţiile sunt urâte, deformate, atât pe stradă sau între noi, în interiorul meseriei sau cu cei de altă meserie… iar comunicarea, inclusiv cea artistică, este defectuoasă. Mă sperie faptul că relaţia dintre oameni s-a tehnologizat şi ea până la pierderea de sine. Din acest motiv, pentru mine teatrul este un templu, un loc în care te cureţi, o terapie. Aici este altfel. De asta şi cred că teatrul, fiind o artă a relaţiei între actor şi public, plină de căldură, produce emoţie. Computerul nu-ţi poate produce emoţie oricât de performant ar fi. Apoi este vorba despre valorile care ne unesc: ele se numesc cultură, identitate. Cântecele pe care le-am învăţat când eram copil, imaginile pe care le-am văzut când am deschis ochii în lumea asta, care formează universul nostru cultural, spiritual, de imagine, de memorie sunt atacate pe toate căile. Asta pentru mine înseamnă o pierdere de identitate periculoasă, riscantă şi căreia doar cultura i se mai poate opune. Mă sperie deci că în toate topurile actuale – de intenţie, de execuţie administrativă – cultura aproape că nu există. E bifată undeva într-un colţ, iar la priorităţile declarative doar (pentru că reale nu sunt) în domeniile de risc – sănătate, învăţământ – cultura nu este ataşată. Or, ea este chiar o formă superioară de educaţie, de formare. Ce suntem ca indivizi, ca naţie, decât toată memoria noastră, cu toate faptele culturale existente care ne fac să ne numim într-un fel. Cultura este coloana vertebrală a unui neam. Ea este atacată din toate direcţiile. Cine se opune acestui atac fantastic? Interesul public este direcţionat, aberant după părerea mea, către bani. Cinic, material, imediat, cu orice preţ, cu orice risc. Banul, acum! Asta este deviza acestor vremuri.
Scenă din Castelul în regia lui Tino Geirun
„Se ţipă în neştire, se vinde în neştire”
– Teatrele lucrează acum în stare de avarie. Cine stabileşte cât lucrează un actor, cât repetă, cât timp îi trebuie pentru a intra în pielea unui personaj? Cine stabileşte criteriul de performanţă, cine hotărăşte cât talent şi har are un artist? Cine ţine cont de drumurile inumane atunci când merg în turnee sau la festivaluri, când dorm în autobuze şi apoi trebuie să fie cu zâmbetul pe buze în scenă?! Meseria asta se face cu sfinţenie. Cred că astăzi se uită că arma actorului este sufletul. De unde această amorţeală a oamenilor de cultură?
– Bombardamentul informaţional este atât de puternic încât strigătul unora dintre noi aproape că nu se mai aude. Nu mi-a spus nimeni cât să economisesc din bugetul de stat, mi s-a spus câţi oameni să execut. Din acest motiv pare că oamenii de cultură sunt inerţi, sau orbiţi, sau învinşi. Unii poate chiar sunt, în mare măsură, dar şi cei care ţipă sunt astupaţi, sunt acoperiţi de zgomotul general, de urlete… E ca într-o piaţă în care cineva strigă mereu şi vinde ceva. Când am fost prima dată în America, în 1979, în turneu, m-a şocat un lucru. În camera de hotel, în care stăteam cu Ştefan Bănică, mergea televizorul şi tonul lui era ridicat, ţipat anormal. Astăzi despre asta e vorba şi aici. Se ţipă în neştire, se vinde în neştire. Aţi sesizat poate că dai televizorul la o anumită intensitate, îţi vezi de treabă şi brusc, în clipa în care intră publicitatea, sonorul se ridică cu câteva grade, se strigă. Această lume care ţipă, care urlă acoperă orice fel de nuanţe, orice alte dorinţe, discursul nostru. Televiziunile vând o marfă. Că una dintre ele este vestită pentru marfa sa absolut abominabilă şi vinde gunoaie nu înseamnă că altele nu vând subcultură, subproducţii… Ele trebuie să vândă zilnic câte ceva. De unde să găseşti atâtea lucruri de calitate? Strigătul lor este mai puternic decât al nostru.
Scandal la Operă
– Ce se întâmplă cu actorul român? În ultimele luni, un număr masiv de doctori au părăsit ţara. Dar un actor ce poate face în străinătate?
– Actorii nu trebuie să plece. Toţi actorii care au plecat, şi sunt foarte mulţi, au eşuat. De ce? Pentru că un actor aparţine lumii lui. El nu poate juca decât în limba română. Nu poţi să-i înţelegi pe ceilalţi. Eu înţeleg personajele posibile din România pentru că aici m-am născut, am crescut şi m-am format. Nu pot să mă duc în altă parte şi să mă prefac că înţeleg lumea lor. Suntem, fără discuţie, ai lumii noastre. Pe de altă parte, aş aminti ce spunea Dostoievski: „Nu scrie cine poate să scrie, scrie cine nu poate fără să scrie”. Actorul dăruit, obsedat de această formă de comunicare rămâne şi face acelaşi lucru mai departe, indiferent de consecinţe. De asta pe mine nu mă sperie, nici nu iau în calcul salariul sau câştigurile unui actor în România. Ne le iau nici când e vorba de cei tineri, nici de mine. Pentru că am alte bucurii care depăşesc ce poate însemna un salariu un pic mai mare. Bucuriile mele sunt cele profesionale. Un moderator de televiziune mă întreba cu milă chiar: „Ce săraci sunt actorii! Cum vă descurcaţi cu banii? Nu-i aşa că sunteţi săraci?”. Şi i-am răspuns: să discutăm un pic ce înseamnă fericirea sau bogăţia şi după aceea să stabilim dacă eu sunt sărac sau sunt bogat. Când se aprinde lumina în sală după un spectacol bun şi vezi chipurile acelor oameni, radiind de fericire, asta se numeşte sărăcie sau bogăţie? Domnule, dacă dumneata sau oricine altcineva consideră fericirea o cifră, ai trăit degeaba sau eşti condamnat să fii nefericit pentru că orice cifră avută este mai mică decât cealaltă pe care ţi-ai dori-o. Discutam cu un om foarte bogat, un fel de cunoştinţă. „De ce ai nevoie tu în viaţă ca să fii fericit”, m-a întrebat. I-am răspuns că eu sunt fericit destul de des: mi-a ieşit un vin excelent acasă pentru că au fost strugurii buni şi am fost fericit; mi-a venit o idee grozavă pentru un personaj al meu şi am ţipat două zile de fericire că am găsit soluţia. Am tot felul de bucurii. Cu copiii sunt fericit, când mă plimb cu barca sunt fericit, când pescuiesc nu e om mai fericit ca mine în clipa în care simt că am peşte la capătul undiţei. „Măi, zice, eu vreau să fiu bogat.” Foarte bine, eşti, i-am răspuns. „Nu, nu înţelegi. Eu vreau mai mult”. Asta este diferenţa. Fericirea mea e cotidiană, a lui este de neatins. Oricâţi bani ar fi avut, îşi dorea mai mult, iar altul avea mai mult decât el. O nefericire din start.
Operele complete ale lui WLM SXPR
„60 de ani de viaţă, 40 de ani de carieră”
– Inegalabilul Radu Beligan făcea următoarea afrmaţie: „L-am văzut pe Mircea Diaconu într-o producţie a Institutului. Apoi, în teatru sau în film, fiecare nouă apariţie îi întregea personalitatea de excepţie. Mă subjugau darurile de fineţe şi precizie, măsura artistică, miracolul de a fi adevărat în fiecare clipă, poezia care învăluie gestul cotidian. Dar nu-mi era de ajuns. Voiam să cunosc şi cealaltă faţă a medaliei. Turnarea unui film în condiţii grele şi în împrejurări speciale mi-au relevat şi calitatea sa umană, delicateţea inimii, modestia şi buna cuviinţă. Mi-ar fi plăcut să fie băiatul meu”. Hai să amintim care a fost debutul dumneavoastră în teatru.
– Orice actor ar fi măgulit peste măsură de o asemenea apreciere. Revenind la debutul meu, eram în anul III la facultate, în 1970, când domnul David Esrig, care era profesor de regie, m-a prezentat maestrului Liviu Ciulei pentru a intra în locul lui Florian Pittiş, care pleca cu o bursă în Suedia. Domnul Ciulei s-a ridicat – avea un birou florentin o nebunie -, mi-a dat mâna şi mi-a spus: „Te cunosc. Am mare încredere în tine”. Eram convins că mă minte frumos, deoarece eram tot atât de convins că nu mă cunoştea. Am debutat în „Harfa de iarbă” de Truman Capote, pe scena Teatrului Bulandra, un text superb, cu personaje tipice, cu Clody Bertola, Eugenia Popovici, Emil Botta… o distribuţie extraordinară. Am învăţat textul, am intrat în două săptămâni, s-a jucat, au venit câţiva colegi din clasa mea, dar şi Sanda Manu şi soţul ei, Ştefan Tăpălagă, să mă susţină la prima reprezentaţie şi a fost grozav. Faptul că am stat în cabină cu domnul Botta m-a întărit incredibil. Din prima clipă, parcă ne ştiam de-o viaţă. Asta a spart toate inhibiţiile posibile ale copilului care, brusc, venit de la ţară, se trezeşte faţă în faţă cu istoria teatrului. M-am simţit îmbrăţişat din prima secundă de aceşti oameni extraordinari. Am jucat la Teatrul Bulandra până în 1982, în: „Revizorul” de Gogol, semnat de Lucian Pintilie, „A douăsprezecea noapte”, în regia lui Liviu Ciulei, „Răceala” de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, „Furtuna” de Shakespeare, creat de Liviu Ciulei. Am rămas şi azi cu un exerciţiu de admiraţie pentru Liviu Ciulei, această personalitate cu virtuţi magice. El m-a aşezat pe scaun şi după un sfert de oră aveam încredere în mine. Asta înseamnă forţă. Dacă îmi dădea o sumă de bani, ziceam, „e ceva”, şi gata, se consuma şi totul se termina. Încrederea e cu totul altceva. Criza în care ne aflăm este una de încredere în noi şi în ceilalţi, care ne conduc.
Alături de Ilarion Ciobanu
– În perioada 1982-1990 aţi fost actor pe scena Teatrului Nottara. Memorabile au rămas rolurile interpretate de dumneavoastră în „Cum vă place” de Shakespeare şi „Ultimul bal”, ambele regizate de Dan Micu. „Burghezul gentilom după Molière, în regia lui Alexandru Dabija…
– Reuşitele au venit din zona personajelor migălite, compuse gest cu gest, privire cu privire: „Teatrul descompus” de Matei Vişniec, în regia Cătălinei Buzoianu, „Ghetto” de Joshua Sobol, în regia lui Victor Ioan Frunză, „Operele complete ale lui WLM ŞXPR” de J. Borgeson, A. Lon şi D. Singer, „Variaţiuni enigmatice” de Eric Emmanuel Schmitt şi, mai nou, „Scandal la Operă” de Ken Ludwig.
– Anul 1971 a marcat debutul dumneavoastră pe marele ercran. Dezertorul din „Nunta de piatră” era personajul unui actor matur, deşi aveaţi doar 21 de ani. S-a spus: farmec, talent, prezenţă, dar vi s-a lipit şi eticheta „cumsecade, băiat cuminte”. Pentru rolurile de comedie interpretate, aţi fost comparat cu Luis de Funès.
– Am fost coleg cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu, care erau cu doi ani mai mari decât mine şi care m-au chemat la probe. Dan Piţa mi-a mărturisit mai târziu că, oricum, şi cu probe şi fără probe, tot eu aş fi jucat, pentru că ei se deciseseră. Şi au fost apoi 70 de pelicule: „Actorul şi sălbaticii” de Titus Popovici, în regia lui Manole Marcus, „Buletin de Bucureşti” de Virgil Calotescu, ciclul „Profetul, aurul şi Ardelenii” (prima parte în regia lui Dan Piţa, următoarele două Mircea Veroiu), „De ce trag clopotele Mitică?” de Lucian Pintilie…
Actorul şi sălbaticii
– După această succintă enumerare, toţi marii regizori de film v-au ales, dar şi cei mai tineri: Nae Caranfil pentru „Asfalt Tango” şi „Filantropica”, Tudor Giurgiu în „Legături periculoase”, Cătălin Mitulescu, în „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.
– Am o ambiţie în viaţa profesională. Mi-am dorit şi cred că am şi reuşit. N-am lucrat vreodată cu un regizor, de film sau de teatru, care să nu-şi fi dorit să lucreze încă o dată cu mine. Nimeni n-a zis niciodată: „Să nu mai aud de Diaconu!”. Asta e legea meseriei, aşa cum am învăţat-o eu. Când sunt într-o distribuţie, oricare ar fi ea, sunt solidar cu ea până la prostie. Îmi place sau nu, cred în ea sau nu, pun pe masă tot ce am mai bun în mine. Pun pe masă buna mea credinţă profesională. Orice colaborator simte imediat acest lucru. Aceasta a fost cheia uşor perversă, dacă vreţi, a acestei mecanici şi reversul medaliei: pentru simplul fapt că eu fac acest lucru, primesc din partea celuilalt un răspuns pe măsură. Este în interesul meu să fac lucrul acesta pentru că celălalt, regizorul, îmi acordă credit şi trebuie să-i răspund pe măsură. Chiar aşa perisabilă cum este arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă, ea rămâne în amintirea unor oameni. Cred că aşa am venit pe lume, să punem o cărămidă la împlinirea unui ideal. Am fost surprins în ultimii ani să primesc, chiar în acelaşi timp, mai multe oferte de la regizorii din valul tânăr. Am fost foarte mulţumit. Sunt conştient că, având o vârstă, aparţin unei generaţii… La un moment dat, trebuie însă să parchezi, să te dai la o parte, să vină alţii tineri…
„Efervescenţa din anii ’70 din teatru n-am mai întâlnit-o niciodată”
– Vorbind despre întâlnirile care v-au marcat, cu Botta şi cu Ciulei, aş aminti faptul că aţi avut şansa de a vă da replica mari actori, mulţi astăzi dispăruţi: Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache. Harul este în văzduh. De la cine aţi furat câte ceva din tainele meseriei? Care v-au fost maeştrii?
– În ’75 am jucat împreună cu Radu Beligan în „Explozia”. A trebuit să mergem în Maroc şi Sahara şi să filmăm acolo. Am trăit în tranşee cu toţii. În urma acestei experienţe de stat în camere, în avioane, în filmări, în chinuri, domnul Beligan a scris acele minunate rânduri… Dar nu numai el! Şi Caragiu m-ar fi dorit ca băiatul lui. Se spune că meseria se fură, dar dacă nu ai organul de procesare a furtului, eşti un ratat, o copie. Trebuie să arzi în fiecare clipă pentru meserie. Procesarea internă este cea mai importantă, altfel eşti ca un indigo. Eu cresc albine. Albina, când i se dă zahăr, nu depune zahăr, ci îl trece prin ea, îl procesează şi scoate miere. Pentru acest gen de furt am stat în culise la Dinică şi m-am uitat fascinat. Am făcut-o şi la Caragiu, şi la Octavian Cotescu pentru că erau colegii mei. Aşa simţeam. Când nu aveam repetiţie, îmi luam o bucată de pâine sau altceva de mâncare şi mă duceam în teatru, pe rândurile din spate şi ascultam repetiţia celorlalţi. Mă mai întindeam pe trei scaune, pentru că sunt mititel şi mai dormeam puţin, iar mă ridicam şi plecam acasă într-un târziu, seara. Asta a fost lumea mea, cu asta m-am hrănit. Trebuia să fiu prezent la orice se întâmpla acolo. Când aveam vreo 27 de ani am simţit că nu fac faţă, cultural, discuţiilor de la repetiţii. Era „Elisabeta I” a lui Ciulei şi ne solicita pentru că totul trebuia să vină de la noi, or, dacă nu ştii destulă istorie, destulă cultură, destulă artă plastică legată de subiect, eşti depăşit. Ca un disperat, m-am dus şi am cumpărat cărţi de istoria artei şi citeam pentru că trebuia să mă pun la punct, să fac faţă. Atât era de înalt nivelul discuţiilor noastre de acolo. A fost minunat. Efervescenţa din anii ’70 din teatru n-am mai întâlnit-o niciodată şi nici nu voi mai întâlni.
Operele complete ale lui WLM SXPR
– Ca profesor universitar, cum apreciaţi învăţământul de specialitate în facultăţile de artă?
– Simplul fapt că sunt prea multe şcoli de teatru înseamnă, logic, că nivelul scade. Nu mai este aceeaşi selecţie. Poate că nu era bine. Era o singură facultate, cu două clase, cu maximum 30-40 de studenţi pe serie pentru ţara întreagă. Concurenţa era acerbă. Era infernal să intri la teatru pe vremea aceea. Primul an era tot unul de selecţie. Mai cădeau vreo doi-trei. Cred că eram mai entuziaşti, mai „tineri” decât cei de azi.
„N-am avut tăria să omor actorul şi să-l las să trăiască pe scriitor”
– Povestea cărţilor dumneavoastră de proză, „Şugubina”, volum premiat de Uniunea Scriitorilor, „La noi când vine iarna” şi volumul de eseuri „Scaunul de pânză al actorului”, e o cale de înţelegerea a talentului dumneavoastră concentrat ca lumina unui diamant. V-aţi gândit să scrieţi şi dramaturgie?
– Am produs doar patru cărţi mici, care, una peste alta, fac cât una a altora. N-am avut tăria, din păcate, să omor actorul şi să-l las să trăiască pe scriitor. Am scris, în intervalul ăsta de 40 de ani, de când sunt actor, pe genunchi. Am scris, prima carte, cel puţin, care era de proză scurtă, pe tot felul de hârtiuţe – pe unele le mai am şi azi -, de la şerveţele demachiante de la teatru, la programul teatrului. Am scris în tren, în restaurant, aşteptând să mănânc, tot timpul scriam. Atunci. M-am apucat să scriu dintr-un fel de neîmplinire. Actorul este o rotiţă dintr-un grup. Teatrul este o artă colectivă. Scriitorul funcţionează singur. Acest lucru îmi lipsea. Construcţia pe care o făceam eu trebuia să fie ultima. La ea nu mai lucrează nimeni. Eu am pus ultimele virgule, am publicat-o şi asta e. O piesă de teatru este citită altfel de un regizor, dar şi de un actor, care o joacă în felul lui şi nu-ţi mai aparţine. Asta se întâmplă şi în film, şi în teatru. Am scris un singur scenariu de film, pentru că m-am enervat. Am aflat că după una dintre nuvelele mele se face film şi că este în planul nu ştiu cărei case de producţie. M-am supărat, m-am dus direct şi am zis: Bună ziua. Am auzit că faceţi film sau e un proiect aici după schiţa cutare din volumul … „Şi nu te bucuri?”, m-a întrebat directoarea. Cum o să mă bucur? Eu am scris-o şi nu m-a întrebat nimeni. „Şi de ce nu te bucuri?” Pentru că voiam eu să fac scenariu după ea şi îmi aparţine. La acel moment, legea drepturilor de autor nu funcţiona. Erau mici încercări de protecţie. „Da? Atunci scrie-l. În cât timp mi-l duci?” În două săptămâni am răspuns. N-aveam niciun gând să fac asta, dar de enervare şi de încăpăţânare, în două săptămâni am venit cu scenariul. S-a făcut şi filmul, „Piciul”, al lui Iosif Demian. Din păcate, filmul a fost altceva decât mi-am dorit, deşi l-am dus cu mâna mea prin furcile cenzurii comuniste, l-am scăpat din multe capcane. A ieşit ceva, dar necenzurat cred că ar fi fost un film foarte bun. Cenzura, subiectivismul regizorului şi al actorilor m-au terminat. Am jurat că în viaţa mea nu mai scriu un scenariu. Poate că, cine ştie…
Mircea Diaconu şi Alexandru Repan în Variaţiuni enigmatice
– Pelicula rămâne şi poate fi revăzută oricând. Teatrul este mai efemer. Între teatru şi film, ce iubiţi mai mult?
– Pe amândouă la fel. Sunt diferite şi se completează. E minunat. Nu ştiţi ce savoare are gestul unic, irepetabil. Ceea ce îţi oferă seara aceea pe scenă este irepetabil. Ai martorii tăi care rămân complici cu fapta ta din acea seară. Invers, filmul meu se duce peste tot şi eu stau acasă şi-mi văd de ale mele. Munceşte el, nu mai muncesc eu. S-a întâmplat, fiind undeva în lume, ca brusc, de exemplu, o doamnă, în Elveţia, după spectacol, să-mi spună: „Domnule Diaconu, vă aduceţi aminte, într-o seară, cred că era primăvara, prin anul… v-a căzut mănuşa şi…”. Era un fapt unic, care se produsese numai în acel spectacol, iar doamna făcea parte dintre martorii mei din acea seară. O trăire cu o valoare inestimabilă. Faptul că tu poţi intra, cu interpretarea ta, în memoria lui afectivă, în viaţa cuiva e fabulos.
– Şi aplauzele fac parte din viaţa actorului.
– Da. E o formă fenomenală şi superioară de împlinire profesională care, pentru mine cel puţin, anulează orice discuţie despre starea materială.
– Ce proiecte aveţi ca director al Teatrului Nottara?
– Eu mă supun, cuminte şi serios, soartei. Am intrat în facultate fără să am nicio legătură cu stilul împins, îmbrâncit… Aici, de asemenea. Dacă vă amintitţi, la Nottara a fost un război foarte urât între doi directori (manageri, cum se spune acum) ai teatrului şi colectiv. Violenţă, bătaie, ceva absolut odios. Nu s-a înţeles că teatrul e o lume veche. Metodele manageriale, chiar persoanele de tipul ăsta nu prea au legătură cu noi. Este cu totul altă logică. A fost un război de acest tip, între băieţi care citiseră prea multe cărţi „de azi” despre cum să conduci, să eficientizezi, şi care s-au lovit de conservatorismul unei trupe de teatru, de neînvins. La câteva luni după aceea am fost invitat să joc aici într-o piesă. Am intrat la repetiţie la cabină. Ceilalţi colegi au început să-mi povestescă. Câţiva dintre ei m-au întrebat: „Nu vrei să fii directorul nostru, că eşti de-al nostru, eşti un băiat organizat, gospodar…”. N-am zis nu. Era un haos generalizat. Nu funcţionau departamentele, totul era rebel… A trebuit să aşez bucăţile la locul lor şi să fie ordine. A durat cam doi ani. Am avut apoi surpriza ca după un turneu lung de un an şi jumătate în Statele Unite şi în Canada, în timpul căruia mă întrebam mereu ce s-o întâmpla cu teatrul, când m-am întors să constat că teatrul funcţionase chiar mai bine decât atunci când eram eu aici. Ceea ce însemna că îmi făcusem treaba bine. În clipa în care teatrul merge singur, înseamnă că lucrurile sunt în ordine, se învârt roţile cum trebuie, se opreşte când trebuie, coteşte unde trebuie…
– Ce fel de public vine la un teatru de pe bulevard? Cum aţi gândit repertoriul?
– Efortul meu a fost şi este ca repertoriul să includă toate genurile cu putinţă. Pentru că aici vin şi bogatul, şi săracul, şi deşteptul, şi cititul şi necititul. Şi trebuie să avem câte ceva pentru fiecare. Asta e datoria unui teatru aşezat, ca noi, pe bulevard. Pe de altă parte, am ţinut neapărat, conservator fiind de felul meu şi prin educaţie, să păstrez noţiunea de teatru clasic, cu majuscule, şi să introduc numai într-o anumită doză experimente.
– Cum v-aţi dori să fie această renaştere a instituţiei pe care o dirijaţi ?
– Am ţinut neapărat să creez o Trupă, adică un grup care să funcţioneze aproape singur, care să aibă acelaşi gen de educaţie şi de mentalitate, aşa cum am fost noi pe vremuri, la domnul Ciulei, la Bulandra. Trupa presupune dăruirea totală şi necondiţionată. Îmi aduc aminte că, la Sala Studio de la Grădina Icoanei, cineva a adus o floare şi a pus-o pe buza scenei. Nu ştiu dacă a uitat-o sau a lăsat-o. Din clipa aceea, spectacolul respectiv, „A 12-a noapte”, s-a jucat în funcţie de acea floare. S-a modificat din mers tot spectacolul. Eram o trupă. Ne simţeam unul altuia reacţiile, improvizam, eram exersaţi, eram o echipă. Am plecat în America în turneu. N-a fost niciunul dintre noi care să nu care decorul, doamnele Gina Patrichi şi Irina Petrescu ne coseau nasturii la costume. Cam aşa ceva mi-am dorit. Am adus în teatru oameni tineri, iar unii dintre ei au devenit baza şi coloana vertebrală a teatrului nostru. E minunată această complicitate între noi şi public.
– Pentru dumneavoastră viaţa şi teatrul s-au întrepătruns, luminându-se reciproc. Aveţi o familie foarte frumoasă, de care sunteţi foarte ataşat.
– Sunt împreună cu prinţesa mea, şi azi foarte tânără, actriţa Diana Lupescu, parteneră de teatru şi film, ca în acel basm „Tinereţe fără bătrâneţe”, de 30 de ani. Parcă ieri am cerut-o de nevastă, la o cafea. Şi ieri, ca şi azi, am fost împreună la bine şi la rău. Vreme de ani buni, am reuşit, de exemplu, cu muncă infernală, să menţinem Festivalul „D-ale Bucureştilor”, creat de noi. Era o bucurie. Acum doi ani obişnuiam să spun că am în casă două studente, una era fiică-mea şi una era nevastă-mea, care studia şi regia. Întâmplător, erau amândouă studente. Toţi din familie sunt cu ochii pe mine şi nu mă lasă să greşesc. Nu le este indiferent ce fac, aşa cum nici mie nu-mi este indiferent, şi primii spectatori ai mei, oamenii de la care cer o părere sunt copiii şi soţia mea. Acum sunt înnebunit după nepoţica mea de doi ani.
Două studente mamă şi fiică
– Credeţi în destin?
– Mult mai grav, mă supun lui. Nu m-am zbătut nicio clipă să ies din ghearele sale, ca vechii greci. Mă supun necondiţionat.
– Ca senator, ca om politic, trăiţi senzaţia că, în aceste timpuri nebune, eforturile dumneavoastră vor avea o finalitate?
– Dacă n-aş fi optimist, aş pleca acasă. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă. Când nu mai văd nimic în jur, mă opresc, nu mă supăr pe nimeni, nu ţip, mă duc la gară şi plec acasă la Câmpulung Muscel. Odată m-am dus, am stat două ore, m-am urcat în următorul tren şi am revenit. Din păcate, democraţia presupune un mecanism aritmetic în care, dacă nu eşti în zona +1, nu poţi funcţiona. N-ai niciodată dreptate dacă eşti în zona -1. De fapt eu am fost întotdeauna în zona -1 şi atunci, indiferent de faptul că mă zbat, că mă dor lucrurile, că poate şi ştiu cum trebuie făcute, că am scris ce trebuie, că am procedat bine, nu mi se dă dreptate. Deci nu pot să funcţionez. E absurd, e implacabil, sufăr ca un câine şi sper din tot sufletul că în următorii doi ani să trec în zona de +1.
– Ce aşteptaţi de la acest „mai târziu”? Dacă aţi fi ministrul Culturii, aşa cum aţi fost propus în guvernul din umbră al liberalilor, şi aţi intra în joc, ce priorităţi aţi avea?
– Această propunere e un exerciţiu. Îl iau ca atare. Pe o foaie de hârtie am făcut nişte schiţe de priorităţi. Ar avea loc, cu siguranţă, nişte schimbări sesizabile. Aş face o socoteală aritmetică simplă şi aş cere o cifră proporţională din Buget pentru cultură. Suma alocată astăzi, de 0,23 %, este ridicolă. Dar primul lucru ar fi o negociere la sânge pentru cifra din PIB. Aş schimba, cu siguranţă, legea sponsorizării, a statutului artistului în societatea românească şi, nu în ultimul rând, aş transforma cultura română într-un element competitiv pe plan mondial. Este lucrul cel mai bun pe care îl avem de exportat. Vise care zac şi aşteaptă…
„Visele mele au fost mereu amânate”
Scandal la Operă
– Aşa cum spunea Prospero, „Suntem făcuţi din substanţa Viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn”… Cum vă închipuiţi acest tărâm al viselor?
– Sunt vise profesionale, sunt vise personale… Oricum, sunt genul de om care, lăsat pe o insulă pustie, nu se plictiseşte şi trăieşte. Ştiu să trăiesc şi pe o insulă pustie, şi fără niciun ban, şi nu mi-e frică de nimic. Singurul lucru care mă sperie este lipsa de sănătate, pe măsură ce apar mici dureri în corpul meu, care pe vremuri era de cauciuc. Visele mele sunt mereu amânate. Am fost, cum am spus, supus destinului, el m-a trimis la şcoală şi m-am comportat ca un elev, cât am putut de bine. Ca student, de asemenea, plecam din facultate şi la 12 noaptea, lucram ca disperaţii şi dorinţele mele se amânau toate. Ca actor n-am avut trei zile una lângă alta concediu, pentru că făceam filme, umblam, făceam navetă, jucam… Când am fost tată de familie, din nou, dorinţele mele s-au amânat. Din fericire, munceam enorm… Toate aceste dorinţe s-au făcut un pachet întreg şi aşteaptă pensia, care va fi peste trei ani şi două luni. Îmi voi face programul singur. Nu voi sta nicio clipă, dar voi încerca să-mi ating visurile: a călători, a citi, vreau să scriu. Acum, dacă m-aş opri să scriu, înseamnă automat că n-aş mai munci, că nu mi-aş mai putea alimenta familia, ceea ce ar fi egoist din partea mea… Atunci, la pensie, nu mai are nimeni pretenţii de la mine, decât să plătesc eventual telefonul pe care o să-l am lângă mine şi ceva bani pentru lemne de foc.
– Ce replică vă este mai aproape de suflet?
– Un citat din Ion Barbu, tot câmpulungean şi el, pe care l-am folosit foarte mult şi care a intrat în mine: „Să fim precum ne-am împăcat”, spune poetul, asta fiind starea de graţie de după orice necaz.
