O serie de manifestări, la Paris, Bruxelles şi Bruges, evocă efervescenţa artistică produsă în Europa către 1500, care a însoţit trecerea de la Evul Mediu la Renaştere.
Peste 200 de opere, provenind de la muzeele Luvru, Cluny, castelul Ecouen şi Biblioteca Naţională a Franţei, strânse în Expoziţia „Franţa 1500, între Evul Mediu şi Renaştere”, formează un asamblu reprezentativ al formelor culturale din această epocă: picturi, sculpturi, arta sticlei, arhitectură.
Expoziţia de la Grand Palais se apleacă asupra locului special ocupat de Franţa, care a realizat o sinteză între influenţele nordice şi cele italiene, în timpul domniilor lui Carol al VIII-lea şi lui Ludovic al XII-lea, perioadă dominată de personalitatea Annei de Bretagne, care a fost, succesiv, soţia celor doi regi.
Nicolas Froment, Regele Rene
Epuizată după Războiul de 100 de ani, Franţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea a avut un rol deosebit în concertul artistic european. Moment de renaştere economică, de creştere demografică şi de ambiţii teritoriale manifestate în bine cunoscutele războaie din Italia, ea a dezvoltat şi o creaţie artistică plasată sub semnul umanismului, plină de contraste.
În timp ce Parisul juca încă un rol major în răspândirea goticului internaţional, lumea franceză începea să aprecieze din ce în ce mai mult atmosfera celorlalte ţări. Ca urmare a decăderii capitalei între 1415 şi 1440, oraşele principale ale regatului, ca Angers, Bourges, Moulins, Dijon, Nancy sau enclava paplă Avignon, au cunoscut o dezvoltare şi o deschidere extraordiară, ca şi Tours, capitala regiunii Val de Loire, reşedinţa regală favorită începând cu Carol al VIII-lea.
Operele celor mai importanţi pictori ai epocii, cum ar fi Maître de Moulins, sunt prezentate într-o nouă lumină, datorită unor împrumuturi de la muzee prestigioase din Chicago, München, Bruxelles sau Autun. Colecţii remarcabile de sculptură şi vitralii, tapiserii venite din colecţii publice şi particulare din Europa şi Statele Unite, câteva piese de orfevrărie, manuscrise miniate şi cărţi completează panorama.
Între modern şi antic
Jan van Eyck, Madona cancelarului Rolin
La sfârşitul secolului al XV-lea, Lyon era placa turnantă din punct de vedere economic şi cultural. La Rouen şi Albi exista un puternic mecenat, format mai ales din personalităţi ale vieţii sociale şi din clerici. Captivantul stil gotic internaţional, răspândit de la Praga la Barcelona şi de la Lourdes la Milano, începea să fie concurat de noua pictură flamandă, iniţiată de Robert Campin şi fraţii Van Eyck. Bazată pe observaţie, această „ars nova” explora cu precizie misterele atmosferei şi ale învelişului vizibil al lumii, cu ajutorul legilor perspectivei, fără a renunţa însă la liniile frânte ale goticului. În Italia se petrecea un alt fel de revoluţie estetică. Preocupaţi de volumetrie şi de monumentalitatea figurilor, artiştii italieni au deschis calea unei reprezentări mai puţin abstracte a luminii. După 1440, la sfârşitul dificilelor încercări prin care trecuse monarhia florilor de crin, în Franţa, dar şi într-o mare parte a Europei s-a impus naturalismul flamand.
Inventarea tiparului a permis difuzarea imaginilor şi motivelor ornamentale, creatorii exprimându-se atât pe suport tradiţional, dar şi în modalităţile noi, cum ar fi cartea. Artişti polivalenţi intervin asupra tipăriturilor şi manuscriselor şi aceleaşi motive sunt folosite pentru ilustrarea cărţilor sau pentru cartoanele de tapiserie şi vitralii. Ornamentului gotic, considerat în epocă drept „modern”, i se adaugă cel influenţat de Antichitate, numit „antic”.
Oameni, opere, mecenat
Pictorii manuscriselor miniate, veniţi cel mai adesea din nordul Franţei sau din sudul Ţărilor de Jos, au ocupat un rol preponderent. Alături de o foarte bogată producţie de manuscrise şi de icoane de devoţiune, ei au furnizat celorlalţi maeştri, orfevri, ţesători sau sculptori, desene pentru a fi transpuse în aceste arte. Ajunşi uneori în intimitatea comanditarilor, ca în cazul lui Barthélemy d’Eyck pe lângă regele René D’Anjou, aceşti artişti organizau şi marile serbări de la Curte. Polivalenţa şi extrema lor mobilitate aveau să complice sarcina istoricilor care au încercat, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, să facă lumină în acastă perioadă artistică. În pofida pierderilor imense de opere, cercetarea ultimelor decenii a fost fructuoasă şi a permis identificarea multor artişti necunoscuţi sau botezaţi până acum cu nume convenţionale. S-au descoperit asfel adevărate cariere şi au putut fi urmărite influenţele care dădeau viaţă atunci mediului artistic francez.
Jean Fouquet, Autoportret
Dintre toţi pictorii de manuscrise miniate, cel mai revoluţionar a fost Jean Fouquet (1420-1480), activ la Tours. El a creat o sinteză între miniaturile franţuzeşti şi ştiinţa perspectivei şi a efectelor de lumină, necunoscută nici în nordul Europei, nici în Italia, conferind figurilor şi peisajelor monumentalitate. Primul portretist de geniu, născut la nord de Alpi, Jean Fouquet a semnat şi un „Autoportret”, în 1450, în email pictat pe aramă.
În arhivele din Aix este amintit, între 1446 şi 1470 Barthélemy d’Eyck, miniaturist care, se crede, a făcut să apară ideea unei prime Renaşteri mediteraneene. În lumea germanică, artişti admirabili au unit această „ars nova” cu ultimele străluciri ale goticului, înainte ca Albrecht Dürer (1471-1528) să propună propria lui sinteză a artei germane cu cele flamandă şi italiană. La sfârşitul secolului al XV-lea, în Franţa, Jean Hey (Maître de Moulins), format poate în atelierul lui Hugo van der Goes, la Gand, era cel mai strălucit urmaş al acestei direcţii, combinând, într-un mod foarte francez, observaţia, delicateţea expresiei şi claritatea compoziţiei, ca în „Cap de tânără”, desen în peniţă, cerneală brună şi creion, în care a abandonat orice stilizare pentru a reda, cu un realism sobru, profilul personajului.
Aceste experienţe picturale, atât de diverse, au fost însoţite de dezvoltarea portretului, care nu mai era numai apanajul prinţilor. Apărut pentru a onora donatorii în tablourile votive, portretul a reuşit acum să scape de ponciful mâinilor împreunate şi de aluziile flatante la rangul comanditarului, aşa cum se poate vedea într-un mic diptic pentru folosinţă privată, al lui Nicolas Froment, reprezentându-l pe Regele René, bătrân. Acest drept la imagine al individului, recunoscut de societate, era legat de o modalitate mai intimă şi mai emoţională de a trăi credinţa religioasă, care apare în secolul al XV-lea.
Nu toate artele au cunoscut aceeaşi libertate în dezvoltarea lor ca pictura. Plasată sub pecetea tradiţiei, arta emailului, dezvoltată la Limoges, a pierdut din aprecierea amatorilor adoptând tehnica picturii. Emailul pictat a trebuit să aştepte sfârşitul secolului al XV-lea pentru a dovedi o puternică originalitate, cu lucrările Maestrului Tripticului din Orléans şi, mai ales, cu cel al Tripticului lui Ludovic al XII-lea.
Doamna cu licornul, tapiserie
În arta tapiseriei, problema originii modelelor este dublată de cea a centrelor de producţie. După succesul tapiseriilor cu subiecte religioase şi profane, legate de idealul cavaleresc al fastuoasei Curţi de Burgundia, gustul francez se va îndrepta, la sfârşitul secolului, către tapiseriile cu subiect rustic şi alegoric-moralizator. Cartoanele faimoaselor tapiserii cu fond „mille fleurs”, „Doamna cu licornul” şi „Vânătoarea licornului”, cele mai cunoscute dintre cele păstrate, au fost atribuite Maestrului manuscrisului „Très Petites Heures d’Anne de Bretagne”, identificat recent ca Jean d’Ypres (mort la 1508), artist polivalent, cel care a semnat către 1480 şi o tapiserie „Penelope”, în care motivele gotice sunt prinse într-o compoziţie cu elemente renascentiste.
Jean Perreal, Portret
Arta de la Curte a renăscut, sub domniile regilor Carol al VIII-lea şi Ludovic al XIII-lea, graţie unor maeştri ca Jean Perréal (către 1455-1530), adevărat om-orchestră, căruia Carol al VIII-lea i-a încredinţat portretul unei frumuseţi din Germania, şi Jean Bourdichon (1457-1521). Artiştii francezi au intrat în contact direct cu arta italiană cu prilejul cuceririlor începute de Carol al VIII-lea în 1404. Georges d’Amboise, cardinal-arhiepiscop de Rouen, unchiul lui Carol al II-lea d’Amboise, guvernator al Genovei şi al oraşului Milano, a făcut din extraordinarul său castel de la Gaillon, construit în stil renascentist, primul loc de întâlnire între artiştii francezi şi italieni. De atunci şi până la întoarcerea lui Simon Voué la Paris, în 1627, în timp ce pictura de şevalet înlocuia arta miniaturiştilor, arta franceză a fost fecundată de un aflux de italieni şi nordici. Mai puţin norocoasă, pictura germană, victimă a crizei iconoclaste protestante de la mijlocul secolului al XV-lea, intrase într-o fază de relativă provincializare.
Ultima parte a expoziţiei este dedicată întâlnirilor între oameni, opere şi forme artistice. Artişti străini se stabilesc în Franţa, sau lucrează aici temporar, sunt importate opere, cum ar fi altarele din Anvers, iar interesul colecţionarilor particulari joacă un rol major în toate aceste schimburi. Regele Franţei şi anturajul său au cumpărat, înainte de 1515, opere semnate de Andrea Solario, Baccio della Porta (Fra Bartolommeo) sau Leonardo da Vinci.
Periplu prin Europa Centrală
Altar de Paul din Levoca
Aceeaşi idee care a generat expoziţia de la Grand Palais a dat naştere şi celei intitulate „Aur şi foc”, de la Muzeul Cluny din Paris, o panoramă de anvergură a artei din Slovacia de la sfârşitul Evului Mediu. Peste 60 de sculpturi, picturi, manuscrise miniate şi piese de orfevrărie descoperă vizitatorilor unul dintre marile centre artistice europene din secolul al XV-lea. Împrumuturi de la muzee, colecţii şi, pentru prima dată, de la edificii religioase slovace, printre care se numără şi altare sculptate şi pictate, frapează prin dimensiunile, opulenţa şi calitatea decorului lor.
În secolul al XV-lea, Slovacia, provincie a Regatului Ungariei, integrată Imperiului Habsburgic, avea o prosperitate remarcabilă datorată companiilor de negoţ şi minelor de metale preţioase. În urma presiunilor Imperiului Otoman, Presburg, actuala Bratislava, devine loc de repliere a puterii, apoi capitală şi oraş de încoronare a suveranilor. Este momentul în care arta cunoaşte aici apogeul ei. Altarele, cu structurile lor arhitecturale, cu statuile şi icoanele pictate, uimesc prin dimensiunile impunătoare, ca în cazul „Fecioarei Bunei Vestiri”, de la Velky Bel, sau al reliefului „Naşterea”. Intensitatea expresiei, subtilitatea tratării figurilor sunt remarcabile. Aflată la intersecţia drumurilor comerciale, cu o populaţie cosmopolită – negustori germani, nobili unguri, Slovacia atestă în arta acestei perioade aporturi din ţările germanice limitrofe, mai ales de la Viena. Piesele de rezistenţă ale expoziţiei sunt semnate de Maestrul Paul din Levoca, care lucrează cunoscând operele lui Veit Stoss, de la Cracovia. El conferă însă un nou sens mişcării şi monumentalităţii, ca în „Crucifixul” de la Kezmarok. Potirele, manuscrisele ilustrează, prin exuberanţa şi calitatea decoraţiei, bogăţia economică şi artistică. Expoziţia oferă publicului, în contrapartidă cu cea de la Grand Palais, posibilitatea de a descoperi o regiune a cărei artă, puţin cunoscută, are marcă proprie, rezultată din acelaşi tip de influenţe încrucişate.
Lucas Cranach, Salomeea cu capul Sfântului Ioan
Şi tot reţeaua de interferenţe artistice a generat şi evenimentul expoziţional de la Palais des Beaux-Arts-Bozar, din Bruxelles, „Lumea lui Lucas Cranach”, unul dintre cei mai mari pictori europeni ai secolului al XVI-lea, expoziţie care replasează opera artistului german în contextul social, cultural şi artistic al epocii. „Salomeea cu capul Sfântului Ioan Botezătorul”, dar, mai ales, ,,Personificarea feminină a Justiţiei” ţin de Renaştere prin introducerea nudului feminin şi prin graţia uşor perversă a Salomeei. Cele 150 de picturi, desene şi gravuri, dovedesc rafinamentul operei sale, dar şi relaţiile strânse cu contemporanii din Italia sau Ţările de Jos, cum ar fi Dürer şi Metsys.
Quentin Massys, Portretul unui notar
În sfârşit, „Goeningenmuseum” din Bruges reuneşte pentru prima dată operele lui Jan van Dyck şi Dürer cu cele ale contemporanilor lor. Primitivii flamanzi din secolul al XV-lea sunt izvorul unei adevărate revoluţii artistice în Europa Centrală. Geniul pentru detaliu al lui Jan van Eyck şi tehnica lui revoluţionează pictura, inspirând foarte mulţi creatori, printre care, în primul rând, Albrecht Dürer. Cei doi sunt maeştrii absoluţi ai perioadei 1420-1530. „Fecioara cu pruncul, Sfânta Elisabeta a Ungariei şi abatele Jan de Vos”, ieşit din atelierul lui Jan Van Eyck către 1442, are toate datele noii arte: perspectiva, construită cu ajutorul dalelor podelei şi al arcadelor ce se deschid către peisaj, dar păstrează pliurile gotice ale veşmintelor, de exemplu. Eveniment marcant al anului 2010, expoziţia de la Bruges prezintă opere remarcabile semnate, de exemplu, de Dieric Bouts, Jost Haller, Hans Holbein cel Bătrân, Stephan Lochner, Quentin Massys, Hans Memling, Martin Schongauer, Veit Stoss, Hugo van der Goes, Rogier van der Weyden sau Michael Wolgemut.
