Brexit – între DA şi NU (I)

Un referendum va avea loc joi, 23 iunie 2016, în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (în componenţa căruia intră patru ţări: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord), pentru ca cetăţenii să decidă dacă Regatul Unit va ieşi (EXIT) sau va rămâne în Uniunea Europeană (BREXIT). Vom aminti pe scurt istoria Uniunii Europene, lupta între federaţie sau asociaţie pentru ţările din Europa şi locul Regatului Unit în această luptă.

În fiecare an, la 9 mai se serbează Ziua Uniunii Europene (Ziua Europei), pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai1950 aministrului francez de Externe, Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state şi instaurarea unei păci durabile în Europa. Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite.

Statele Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) (care a expirat în 2002) între aceste şase state. Aceste şase state au semnat, la 25 martie 1957, şi Tratatul de la Roma, care instituia Comunitatea Economică Europeană (CEE). Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Tot la 25 martie 1957, tot la Roma, a fost instituită şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATOM). Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Comunităţile Europene (CEE, CECO si CEEA) au reprezentat nucleul Uniunii Europene (UE), uniune care de la început s-a dorit a deveni în timp o federaţie (Statele Unite ale Europei – Statele Unite ale Europei a fost un termen folosit de către Victor Hugo pe 21 august 1849, la Congresul Internaţional al Păcii de la Paris; de asemenea, este titlul unei reviste dedicate păcii care a apărut în anul 1867), după modelul Statelor Unite ale Americii, care este o republică constituţională federală, constând din 50 de state şi un district federal (Districtul federal Columbia sau D.C.).

Nu toţi europenii însă gândeau şi gândesc că federaţia este soluţia pentru Europa.

Generalul Charles de Gaulle gândea şi promova “O Europă unită a cooperării statelor membre, dar nu o federaţie în care să dispară identitatea popoarelor componente”. Şi spunea foarte sugestiv, pentru a combate federaţia europeană, că “nu poţi face o omletă din ouă fierte tari”. A se vedea şi articolul http://www.cotidianul.ro/-trebuie-sa-abandonam-ideea-unor-state-unite-ale-europei-211900/

EFTA (European Free Trade Association), Asociaţia pentru comerţul liber european, s-a născut la Stockholm, în noiembrie 1959, între 8 state europene (Austria, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia), cu obiectivul de a crea o uniune vamală pentru a intensifica schimburile comerciale. A fost abandonată în 1973 de Marea Britanie şi de Danemarca, în 1986 de Portugalia, în 1994 de Austria, Finlanda şi Suedia, care toate şase au aderat la UE. Norvegia şi Elveţia nu au aderat la UE.

Uniunea Europeana a fost instituită formal prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993.

Au urmat modificări prin Tratatul de la Amsterdam (semnat 1997, intrat în vigoare 1999) şi Tratatul de la Nisa (semnat 2001, intrat în vigoare 2003).

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (iniţial cunoscut ca Tratatul de Reformă), semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea şi ca Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (cunoscut de asemenea şi ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Pe parcurs, procesul de integrare economică a fost acompaniat de procesul de integrare politică a statelor membre.

La acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, şi ulterior Croaţia (2013). Uniunea Europeană are în prezent 28 de state membre.

UE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor politici comune şi are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.

UE a fost formal înfiinţată la 1 noiembrie 1993 din Comunitatea Europeană (CE), odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a introdus şi moneda unică Euro.

Toate tratatele semnate din 1958 până acum au fost ratificate, mai uşor sau mai greu, de toate statele membre, cu o singură excepţie: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (care ar fi consfinţit de fapt crearea federaţiei europene), care a fost respins în 2005, deoarece Franţa şi Olanda, două din ţările fondatoare, au zis NU, anume:

Franţa a organizat referendum pe 29 mai 2005, rejetând Constituţiacu 54,68% din voturi, contra 45,32%, prezenţa la urne fiind de 69,34%!

Olanda a organizat referendum pe 1 iunie 2005, rejetând Constituţia cu 61,54% din voturi, contra 38,46%, cu o prezenţă la urne de 63,3%!

După ce francezii şi olandezii au respins Constituţia, liderii europeni au decis că este necesară o “perioadă de reflecţie” pentru a vedea ce urmează să facă. Atât statele membre care au susţinut Constituţia, cât şi cele care au contestat-o s-au înţeles cu privire la decizia de a adopta rapid, tăcut şi fără dezbateri, un tratat similar. Noul tratat, numit iniţial Tratatul pentru Reformă (Reform Treaty), devenit Tratatul de la Lisabona (Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Trataului de instituire a Comunităţii Europene), a fost semnat la Lisabona, pe 13 Decembrie 2007.

Tratatul de la Lisabona a rezultat deci “în urma unui proces accelerat, eminamente politic, în care au fost implicate numai statele membre şi instituţiile comunitare, fără consultări publice, deschiderea şi transparenţa cu care procesul de elaborare a Constituţiei şi a Cartei drepturilor fundamentale ne obişnuiseră.” ([1], pag. V)

“Rapiditatea cu care s-a ajuns la un acord asupra Tratatului de la Lisabona se explică prin aceea că textul său a preluat în mare textul Constituţiei, lucru asupra căruia nu s-a insistat în mod public, tocmai pentru a nu redeschide chestiuni sensibile.” ([1], pag. V)

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 (după ratificările “nelipsite de emoţii” din statele membre), subliniind astfel “natura dinamică şi lipsită de predictibilitate a integrării europene.” ([1], pag. III)

Tratatul de la Lisabona, valabil şi astăzi, este un tratat de modificare, similar cu Tratatul de la Amsterdam (1999) sau cu Tratatul de la Nisa (2003), dar modificările structurale impuse sunt de mai mare amploare. Are deci înfăţişarea unei liste lungi de indicaţii privind înlocuirea unor texte cu altele, abrogarea unora sau adăugarea altora noi. “Nu poate fi citit decât de către cei mai entuziaşti, opacitatea sa fiind notorie.” ([1], pag. VI) Ceea ce interesează este versiunea oficială consolidată a fostelor tratate, cu modificările aduse de noul tratat, de la Lisabona.

La adresa http://europa.eu/pol/pdf/consolidated-treaties_ro.pdf se găsesc:

– versiunile consolidate ale Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene(TFUE);

– versiunile consolidate ale protocoalelor (37) şi a anexelor (două) la aceste tratate, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona;

– declaraţiile (în numar de 65, anume 43 declaraţii referitoare la TUE şi TFUE, 7 declaraţii referitoare la Protocoale şi 15 declaraţii ale Statelor membre) anexate la Actul final al Conferinţei interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona;

– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisie la Strasbourg la 12 decembrie 2007 (JO C 303, 14.12.2007, p. 1); textul reia şi adaptează Carta proclamată la 7 decembrie 2000 şi o înlocuieşte începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona; în temeiul Art.6 alineatul (1) primul paragraf din TUE, Carta proclamată în 2007 are valoare juridică egală cu cea a tratatelor.

TUE (55 articole) a devenit un tratat dominant privind principiile fundamentale ale dreptului european şi cele privind instituţiile, în timp ce TFUE (358 articole) a rămas tratatul care reglementează detaliile.

Euro (€) este moneda oficială a 19 din cele 28 de state membre ale UE. Aceste ţări sunt denumite colectiv zona Euro. Țările din zona Euro sunt: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania şi Olanda.

Privilegiile pe care Regatul Unit le-a obţinut în timp prin Tratate sunt următoarele:

– să nu adopte Euro şi deci să păstreze lira sterlină britanică ca monedă (Protocol Nr. 15),

– să nu participle la acquis-ul Schengen (Protocol Nr. 19),

– să efectueze controlul la frontiera sa al persoanelor, şi de aceea să nu participle în aria Schengen în ceea ce priveşte frontierele interne şi externe (Protocol Nr. 20),

– să aleagă dacă să participle sau nu la măsurile din aria libertăţii, securităţii şi justiţiei (Protocol No 21),

– să înceteze să aplice începând cu 1 Decembrie 2014 o largă majoritate a actelor şi prevederilor UE în câmpul cooperării poliţiei şi cooperării judiciare în chestiuni criminale, adoptate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în timp ce alege să continue să participle la 35 dintre ele (Articolul 10(4) and (5) din Protocolul Nr. 36).

Să mai amintim că Partidul Conservator al lui David Cameron a ieşit în 2009 din PPE (Partidul Popular European) pentru a fonda, în iunie 2009, împreună cu nişte partide mici din Republica Cehă şi din Polonia, un nou grup politic în Parlamentul European: grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (CRE) (European Conservatives and Reformists (ECR) group).

Grupul CRE crede într-o UE a unor naţiuni independente, care lucrează împreună pentru avantaje mutuale, dar păstrându-şi fiecare identitatea şi integritatea proprie. Pe scurt, grupul CRE promovează o “Europă mai bună” (a “Better Europe”), o UE non-federală, contra curentului majoritar (pentru moment!) din UE care promovează o UE tot mai integrată (“More Europe”), o UE federală!

Acum, ţările membre ale grupului CRE (http://ecrgroup.eu/) sunt în număr de 18 (Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Letonia, Olanda, Polonia, România, Slovacia, Regatul Unit). Din partea României, acum participă doar Monica Macovei, ca independent, dar probabil va aduce aici partidul ei, M10. CRE este deja, în prezent, cel de-al treilea grup ca mărime din Parlamentul European.

Partidul Conservator al lui David Cameron a obţinut o majoritate neaşteptată de 331 (din 650) de locuri în Camera Comunelor, în urma alegerilor din 7 mai 2015, din Regatul Unit al Marii Britanii. Prezenţa la vot a fost de 66,1%!

David Cameron a declarat imediat că va conduce un guvern pentru “o naţiune” şi va face “Marea Britanie mai mare”. “Relaţia Regatului Unit cu Uniunea Europeană (UE) se va schimba.” “Vom proteja afacerile de reglementările UE. A promis organizarea unui referendum pentru rămânerea sau ieşirea din UE, şi s-a ţinut de cuvânt. Este referendumul din 23 iunie 2016.

Bibliografie

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.