De la un punct încolo, s-a impus această reacţie: să nu sacrificăm democraţia ca să învingem pandemia! Pare că acest punct de întoarcere la normalitatea gândirii nepanicate s-a cristalizat sub şocul voinţei nedemocratice la care au ajuns în SUA adversarii lui Donald Trump, în chip paradoxal netemători să formeze mari aglomerări urbane de protestatari.
Noi de ce se ne temem dacă ei nu se tem? Ei nu se tem pentru că au un proiect politic şi ideologic. Noi de ce să nu avem unul? Iată-l: să nu sacrificăm democraţia ca să învingem pandemia, aşa cum anarhiştii progresişti din SUA par dispuşi să o sacrifice ca să-l scoată pe Trump din istorie.
Cristalizarea nu s-a petrecut prin hocus-pocus. În unele comunităţi, cum este cea românească, nici nu s-a produs încă. Aici, la noi, prea puţini înţeleg că dictatura este un lucru mai rău decât pandemia. Gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de pământeni. Comunismul a ucis 100 de milioane. Da, gripa spaniolă a avut nevoie de un an, în vreme ce comunismul a avut nevoie de decenii. Da, dar un rău format din paşi mulţi începe cu primul său pas. Să nu sacrificăm democraţia sub gândul că primul pas nu ar fi ceva important. Reacţia aceasta este încă în curs de cristalizare. Contribuie la ea chiar şi aberaţiile cuprinse în unele ipoteze conspiraţionale, care imaginează o lume viitoare fără libertăţi.
În chip paradoxal, anarhismul din SUA a contribuit la ieşirea conştiinţei democratice de sub anestezia toxică a panicii. Protestele din Germania nu cer nimic nedemocratic. Dimpotrivă. Chiar dacă sunt etichetate a fi extremiste, acele proteste reabilitează nevoia noastră de libertate nepusă sub teasc dictatorial. Partidele mainstream erau pe punctul de a accepta acest teasc.
Curând, la noi, PNL va fi judecat electoral pentru acceptarea primilor paşi ai unei noi forme de dictatură. Liderii liberali nu conştientizează pericolul: cel mai mare absenteism din istoria noastră postcomunistă. Nu pesedismul are a fi câştigător, ci democraţia are a-şi semnaliza imperativele prin acest absenteism record. În 2016, absenteismul a propulsat PSD peste scorul său natural. Acum, absenteismul va ridica probleme de reprezentativitate. Mai este democraţie acolo unde nu vin la vot 75 la sută dintre alegători?
După anterioarele guvernări de dreapta, absenteismul simpatizanţilor dreptei a urcat scroafa stângii în copac. Acum, la parlamentare, scroafa e muribundă, iar copacul e transformat în coteţ. Funeraliile democraţiei noastre pot avea loc acolo. Nu va fi mare înghesuială.
O înşiruire de comparaţii forţate, exemplificate prin drobul de sare, proverbial la români.
Enunţuri eronate duc inevitabil la concluzii iraţionale. A compara o boală fără leac cu derapaje de brutalitate sau bestialitate umană, dintr-o epocă istorică sau alta, e total aiurea.
Oamenii au constatat, încă din antichitate, că răspândirea unei boli incurabile, înalt contagioase, fără antidot, se poate face doar prin împiedicarea transmiterii. Adică prin carantină impusă. Punct.
Un şcolar mediu educat s-ar uita măcar într-o enciclopedia la originea termenului de „carantină”. Şi ar înţelege, relativ uşor, că instituirea carantinei nu era manifestarea dictatorială, absolutistă a dogelui veneţian, ci singura cale de a împiedica răspândirea ciumei bubonice, care oricum a îngropat cam o treime din populaţia Europei. Soluţii valabile şi azi, cu diferenţa că acum sunt doar 14 şi nu 40 de zile!
O idee simplă nu intră în capul unora: că propria libertate încetează acolo unde o încalcă pe cea a aproapelui. Că rolul statului este de a apăra viaţa şi sănătatea tuturor, chiar prin constrângere, mai ales atunci când inconştienţi cu mintea din beton şi neuroni încătărămaţi în obtuzitate, care afirmă dogit că viruşii sunt doar în computere sau telefoane şi nicidecum în oameni…
Toate astea n-au nicio legătură nici cu democraţia, nici cu opţiunile particulare, nici cu absenteismul la vot. Nici cu modele sociale şi nici cu procedurile de legitimarea puterii.