Un articol scris de Alexandra Rusu, muzeograf la Muzeul Municipiului Bucuresti
În data de 17 ianuarie 1749, domnitorul Grigore II Ghica dispunea, printr-un hrisov, ca lefurile dascălilor de la școlile domnești să fie achitate prin grija mitropolitului Ungrovlahiei din contribuția anuală a clericilor, o dajdie care avea menirea să ajute la reorganizarea învățământul din Țara Românească.
Domnitorul era bine-cunoscut încă din timpul domniilor sale în Moldova pentru sprijinul pe care îl oferea « dascălilor elinești, grecești și slovenești” de la școli la care „nu numai cei săraci, ce nu aveau cu ce plăti învățătura”- și „din alte țări copii săraci”-, „ce și feciorii boierilor celor mari și mici, a tutulor, de obște, au ieșit învățati”. În 1736 îl însărcina pe mitropolitul Moldovei să aibă “purtare de grijă și necontenită cercetare asupra dascălilor, ca să puie nevoință asupra ucenicilor să-i învețe, precum se care și să-i procopsească.”
Această atitudine aparent anticlericală a domnitorului era o conștientizare a importanței educației pentru viitorii preoți, de pe urma căreia beneficia Biserica: „ca acei ce se vor face preoți dintre dînșii să fie învățați […], să poată ceti orînduiala bisericii cum se cuvine”.
Un preambul al hrisovului din 1749 a fost actul solemn pentru școlile moldovenești din 1747, prin care se ierta clerului „dajdea” de Sf. Gheorghe și de Sf. Dumitru pentru a o înlocui cu un galben pe an pentru școli. Apoi galbenul a fost „împărțit în două rate de cîte zece potronici la cele două serbători-termine.”
Observând întârzierile inacceptabile (4-5 luni) cu care își primeau banii dascălii de la școlile domnești, lefuri condiționate de visteria țării mereu angajată în alte cheltuieli, domnitorul declară în hrisovul din 17 ianuarie 1749 „…ca de acum înainte să aibă arhieria sa purtarea de grijă a școalelor, strîngîndu-i de la preoții țării darea cea dupre an, care s-au orînduit lor și din (loc rupt) împarță didascălilor simbriile cele tocmite. […] Și pentru ca să-și ia plata mai cu lesnire, făr de purtare de grije ca să poată să dea învățăturile ucenicilor, făr dă a nu-și împărți gîndul la purtarea de grijă pentru plată.”
Astfel, un dascăl de filozofie urma să primească 45 de taleri, cel de gramatică 20 de taleri iar „școalei slovenești la doi dascăli este plata fiecăruia dascăl de lună po taleri zece.”
Noile reglementări aminteau însă dascălilor principala lor atribuție: „să afle apururea cu purtare de grijă și cu priveghere pentru procopseala ucenicilor la învățătura cărții.”
Numeroase hrisoave au fost emise în perioada domniilor fanariote în scopul susținerii învățământului iar, în partea introductivă, domnitorii inserau considerații privind foloasele sufletești dar și practice ale educației. Alexandru Ipsilanti sublinia în hrisovul din 1776: „Când toate bunurile materiale ar veni cu îmbelșugare în viața omului, totuși acestea nu pot să-l facă pe cel ce le posede fericit, cât timp lipsesce învățătura”. În ciuda protestelor clericilor, până la începutul secolului al XIX-lea taxa anuală a crescut treptat la „șase taleri și un zlot bani noi, achitați de toți clericii „de obște””. La aceste sume s-au adunat și contribuțiile unor mănăstiri precum așezământul monastic de la Glavacioc, mănăstirea bucureșteană a Tuturor Sfinților (Antim) și așezământul de la Dealu, de lângă Târgoviște. În scurt timp toate așezămintele monastice au fost obligate să susțină buna funcționare a școlilor și, chiar dacă sumele nu erau deloc de neglijat (8.510 taleri/an în 1797/ 12.000 taleri/an în 1816) din fondurile strânse se puteau plăti „în București doar lefurile dascălilor de elinește și slavonește și, respectiv, emiclicul (hrana) a patruzeci și patru de ucenici bursieri ai academiei Domnești de la Sfântul Sava.”
Important de menționat este faptul că Nichifor, fost dascăl al fiilor domnitorului Grigore II Ghica, ajuns mitropolit (la Iași) poruncește în 1749 preoților de la Sf. Nicolae, Sf. Vineri și Sf. Sava să aducă la școală “cu izvod anume”, pe „copiii prostimii de trei ani în sus, însă care nu va fi de hrană”, pentru a-i învăța catehismul și „învățăturile creștinești”. „Care or fi de mazili, de neguțitori și de alte bresle de cinste, să meargă însă de vrîstă de la 3 ani în sus pînă la 12 ani, și mai sus. Iar care or fi feciori de preoți să învețe pînă la 20 ani și mai sus”. În viziunea lui Nicolae Iorga, această măsură va pune bazele procesului de generalizare a culturii în Țările Românești.
Bibliografie :
Adrian Majuru, Copilăria la români, Compania, București, 2006.
Adriana Camarino-Cioran, Academiile domnești din București și Iași, Ed. Academiei R.S.R, București, 1971.
Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1971.
Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Vol 3, Humanitas, București, 2020.
