Castelul strigoilor purpurii e bântuit de niște liberali simandicoși

Liberalii, și ei, fură de sparg, nene, nu e de glumit cu ei. Dar se și mai distrează liberalul după ce fură pe ruptele. Așa că, fuguța la agenția de turism, să căscăm gura prin cele pliante turistice, ochioase și bengoase. Așa că, liberalii simandicoși năvălesc la castelul strigoilor purpurii din nu știu ce insulă însorită din Oceanul Pacific. Își fac de cap acolo în dauna strigoilor purpurii care stăpânesc acel castel de vreo trei mii de ani încoace, vai de mama lor de strigoi purpurii. Până aici le-a fost. I-am povestit tevatura asta politică de politică înaltă lui Vasile. Ăsta, Vasile, marinar adevărat. Pe la șase seara, Vasile al Eufrosinei se jură că n-o să iasă cumva în larg. La nouă şi un sfert, Ion al lui Moraru se duce să bea un păhărel cu Petre al lui Ochenatu la Mistreţul de argint. Toader al lui Cocârț bate cu pumnul în tejghea şi vorbeşte în gura mare şi nu-1 crede pe Vasile al Eufrosinei că împarte apele mării când porneşte în larg. Nici Traian al lui Vascan nu-1 crede pe bravul Petre al lui Ochenatu pe cuvânt. Bebe al lui Răducanu cântă la saxofon. Are numărul lui în fiecare zi la Mistreţul de argint. Mesenii se îngrămădesc să-l vadă. Îi aruncă părăluţe verzulii la picioare. Saxofonistul le strânge cu grijă şi le bagă în sutienul unei chelnerițe. Când sfârşeşte de cântat, îşi ia haina de blană şi o porneşte hai-hui pe străzi. Cel mai mult îi place să meargă în port să privească ore în şir corăbiile lungi. Dorul depărtărilor îl ţintuieşte printre sacii cu cafea şi scorţişoară. Hamalii, îndrăciţi se iau de el. Marinarii îl fluieră. Uneori, contabilul de Sachet & Sachet îi aduce portocale. Stau amândoi, umăr lângă şi privesc corăbiile lungi cum se leagănă la ancoră. Căpitanii urmăresc văzduhul cu luneta modelând continente imaginare. Albatroşii trec pe deasupra lor ţipând. Trece și un toboşar, trec o mulţime de fete de pension, trece un artilerist. Cândva l-am văzut pe regele Carol I, cel mai iubit dintre pământeni, plimbându-se gânditor printre butoaiele cu bere aduse din Olanda. Majestatea sa era adâncită în gânduri despre viitorul patriei noastre. Nici n-am îndrăznit să-1 tulbur. Un fochist de pe Rechinul turbat mi-a spus că am avut vedenii. Chiar mi-a tras în nas un pumn de-am văzut stele verzi. Nu m-am dus la medicul legist, hotărât să-mi fac dreptate singur. Dar supărarea mi-a trecut şi, dacă ţin minte bine, prin toamnă m-am dus şi eu cu corăbiile lungi să prindem cai de mare dincolo de Cercul Polar. În anul ăla PSD-ul a fuzionat cu PNL-ul și s-au schimbat polii magnetici. Asta e Magie nu politică perversă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Magiei ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.