Ce caută Emmanuel Macron cu NATO în Ucraina?

Președintele francez Emmanuel Macron a provocat neliniște în rândurile aliaților din NATO, după ce a declarat că trimiterea de trupe occidentale în Ucraina nu poate fi exclusă. Macron a făcut declarația după o conferință a liderilor europeni pentru finanțarea Ucrainei – o inițiativă a Franței. SUA, Germania, Marea Britanie au anunțat că nu au intenția de a trimite trupe în Ucraina.

După valurile stârnite în presa și în cancelariile vestice, rămâne întrebarea ce a fost în mintea președintelui Macron? Purtătorul de cuvânt al Kremlinului a declarat că trupe NATO în Ucraina înseamnă război mondial.

Emmanuel Macron nu dorește război cu Rusia și nici trupe NATO în Ucraina. Macron dorește vizibilitate și ieșire de sub tutela SUA. Declarația lui, la fel ca și alte afirmații din ultimii ani, au un numitor comun – autonomia strategică europeană, adică desprinderea Europei de Statele Unite și intrarea sub o umbrelă hegemonică franco-germană. Pentru această ambiție a lui Emmanuel Macron (și a tuturor președinților celei de a Cincea Republici Franceze), războiul din Ucraina a fost o lovitură uriașă, pentru că instalează și mai confortabil SUA în fotoliul de hegemon în Europa și, mai mult, contribuie decisive la un proces de dezindustrializare care gripează motorul economic ce ar fi trebuit să împingă planurile Parisului.

Declarațiile teatrale ale lui Emmanuel Macron sunt o poveste franțuzească veche de decenii, partea spectaculoasă a unei strategii de a folosi UE (și autonomia sa strategică) pentru a reface influența și prestigiul pe care Franța și le-a pierdut în Al Doilea Război Mondial, cu o înfrângere umilitoare, apoi cu o eliberare de către o putere străină și pierderea imperiului. Retragerea Marii Britanii din UE a fost considerat de Macron momentul prielnic al inițierii planului sau pentru ”autonomia strategică”. Războiul prin procură al SUA în Ucraina și slăbirea Germaniei îl lasă pe președintele Franței doar cu vorbele.

În 2019, Emmanuel Macron a făcut celebra afirmație cum că ”NATO este în moarte clinică”, cu puțin înaintea summitului de la Londra care marca a 70-a aniversare a Alianței. Atunci, ca și acum, Macron a adus Franța pe prima pagină a ziarelor și în centrul analizelor occidentale. Era nemulțumit de reacția NATO la ofensiva Turciei în nord-estul Siriei, în zonele kurde. Președintele Recep Tayyip Erdogan i-a dat o replică care a usturat. ”Care-i treaba ta în Siria? Poți să sari în sus cât vrei… mai devreme sau mai târziu vei respecta dreptul Turciei de a lupta împotriva terorismului. Altă cale nu este. Știi cum să te dai mare, dar nu poți plăti cum trebuie pentru NATO. Ești un novice”, a tunat Erdogan.

Macron a vrut să iasă în prim-plan și cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea războiului din Ucraina. În timp ce serviciile secrete americane spuneau că atacul Rusiei este iminent, Macron înroșea telefonul cu Vladimir Putin, iar apoi s-a întâlnit cu acesta din urmă nu neapărat pentru a realiza imposibilul și a opri invazia in Ucraina, ci pentru a ieși în evidență ca voce a rațiunii, a păcii, care se opune unui calcul american în Europa.

Acum, Emmanuel Macron pare să fi trecut cu arme și bagaje în tabăra statelor NATO care susțin poziția Statelor Unite în Ucraina, ba chiar plusează și vorbește despre necesitatea înfrângerii definitive a Rusiei și despre eforturi mai mari de finanțare a efortului de război al Ucrainei din partea Europei. Nu este însă decât o aparență și nu este nici pentru prima dată când Franța face asemenea piruete în politica externă, iar scopul este ieșirea de sub tutela americană, cu Europa cu tot.

S-a întâmplat la fel la momentul așa-zisei primăveri arabe. ”Revoluțiile Twitter” au izbucnit în Tunisia, in decembrie 2010, chiar când ministrul de Externe francez își petrecea vacanța în țara și pe spezele dictatorului prieten Zine el Abidine Ben Ali. Michele Alliot-Marie a propus atunci chiar ca Franța să contribuie la suprimarea revoltelor. Era limpede că scânteia din Tunisia nu fusese aprinsă de Franța, ci de o altă mare putere, iar Parisul trebuia să plătească niște polițe acelei puteri. Dar, ca și acum, după ce a observat că Ucraina poate face piept invaziei ruse, Franța a trecut cu totul în tabăra americană, ba chiar a condus operațiunile de bombardare a Libiei dictatorului prieten Muammar Gaddafi, cel care a contribuit la finanțarea campaniei electorale a președintelui Nicolas Sarkozy. Apoi, a urmat o dispută surdă intra-UE, între Franța și Italia, pentru a controla cât mai mult din industria petroliera libiană, fiecare susținând la un moment dat tabere opuse în războiul civil ce sfâșie și acum țara.

În urmă cu mai puțin de un an, după o vizită în China Macron a declarat:  ”Marele risc este ca Europa să fie prinsă în crize care nu sunt ale noastre și care să ne împiedice să ne construim autonomia strategică. Întrebarea la care trebuie să răspundem este: e în interesul nostru să accelerăm o criză în Taiwan? Nu. Cel mai rău lucru este să te gândești că europenii trebuie să urmeze agenda SUA pe acest subiect și reacția Chinei”.

Aceeași idee a urmărit-o în discursul despre viitorul Europei ținut la Sorbona, la scurt timp de la preluarea primului mandat. A făcut apoi ochi dulci Europei de Est cu propunerea de a înființa Comunitatea Politică Europeană, o încercare de a împăca Ucraina, Republica Moldova și țările din Balcanii de Vest care băteau pasul pe loc în procesul de integrare europeană – tot din cauza vetourilor Franței. A încercat să rămână în prim-plan semnând, la Aachen, un tratat franco-german cu fosta cancelară Angela Merkel, reeditând momentul din 1963, cu Charles de Gaulle și Konrad Adenauer ca protagoniști. Doar că noul tratat franco-german este mult mai explicit în ce privește obiectivul creării unui laborator pentru hegemonia franco-germană asupra unui continent împărțit în țări importante și state de mâna a doua.

Dar cum ar arăta oare o Europă autonomă din punct de vedere strategic dominată politic de Franța? O serie de fapte ale Franței, nu de vorbe ale președintelui Macron, ne pot ajuta să răspundem la întrebare. După anexarea Crimeii la Federația Rusă, UE a impus un embargo pentru vânzările de arme în Rusia. Franța nu l-a respectat – vreme de șapte ani, guvernul a emis circa 70 de licențe de export de arme în Rusia. Pentru a nu mai vorbi despre renunțarea, la mari presiuni din partea SUA și a aliaților est-europeni, la vânzarea unor nave de desant Mistral în Rusia, înainte de momentul 2014. Acum, președintele Franței vorbește despre necesitatea a de învinge definitiv Rusia pe care precedentele guverne franceze au înarmat-o, încălcând un embargo european.

Până la recenta retragere a misiunilor militare franceze din Mali și Niger (o nouă umilință), sub presiunea unor lovituri de stat și a venirii la putere a unor junte pro-ruse care preferă serviciile mercenarilor Grupului Wagner din Rusia, Franța lui Emmanuel Macron a încercat să devieze finanțările UE către prezența europeană în Africa, în dauna investițiilor în Flancul Estic al UE. Africa subsahariană bogată în resurse și pe care Franța o domină încă prin francul vest-african este mai importantă la Paris decât Europa de Est, cu toate declarațiile pompoase ale lui Emmanuel Macron din 2022, când a inspectat trupele și avioanele trimise în România, ca pentru a marca teritoriul și potențiale achiziții de tehnică militară ”made in France”.

Apoi, elita politică franceză care vorbește neîncetat despre proiectul pan-european și despre ”uniunea tot mai strânsă” dintre statele UE a fost mereu condusă strict de interesul național. Franța, liderul politic al UE, este una dintre țările cu cele mai multe proceduri de infringement pentru transpunerea insuficientă a legislației europene în cea naționala. Franța, ca și Germania, nu respectă limitele clare pentru deficitul bugetar și datoria publică fixate pentru statele ce au adoptat moneda euro. La Paris, UE este un proiect din care se alege ce este pe placul guvernului, în timp ce pentru statele mai mici sunt obligatorii toate pilulele amare.

Cum ar putea răspunde statele de la frontiera estică a NATO la afirmațiile lui Macron despre implicarea NATO și la politica deseori duplicitară a Franței? La fel ca președintele Erdogan: Care-i treaba ta cu NATO în Ucraina? Știi să te dai mare, dar nu poți plăti cum trebuie pentru hegemon. Esti un novice.