A treia zi (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Vancu pășise cu grabă pe stradă și nu se lăsase nici în ruptul capului acostat de cineva, nici măcar de Stein, care aproape plânsese că nu-i poate spune lucruri extrem de confidențiale și de urgente. Era în întârziere mare și, chiar dacă n-avea niciun chef să meargă la festivitatea aceea de la restaurant, o făcea totuși pentru că promisese, iar dacă promisese n-avea nicio scuză să nu fie punctual.

Și totuși nu întârziase. Un fel de vânt ciudat, rece, bătea prin local.

— Se vede că un Vancu nu poate să întârzie nici dacă vine mai târziu, îi spuse mai în glumă, mai pentru a zice ceva, domnului Caius Moldovan, care i se grăbise în întimpinare din clipa în care-l văzuse oprindu-se descumpănit în ușa localului.

Dar domnul Caius Moldovan era mai patetic ca oricând și nu-i ardea în niciun caz de glumă.

— Ceva se pare ..că nu-i în regulă, domnule Vancu. Mie nu-mi place ce a mirosit nasul meu!

Vancu se uită în jur: o masă mare aștepta pregătită „în locul cel mai bun al sălii”, iar în jurul ei, dar în picioare și mai mult lângă pereți, o mulțime de indivizi, aproape cu toții) în cămăși verzi cu diagonală, stăteau și vorbeau pe grupulețe. Erau animați, dar pașnici. Pe majoritatea celorlalte mese erau puse la vedere anunțuri frumos tipărite în patru limbi (română, germană, maghiară și franceză, ultima nu pentru că s-ar fi putut ivi și oaspeți francezi în salon, ci pentru că așa era mai șic), anunțuri ce preveneau stimații consumatori că mesele respective erau reținute. Se întâmplă totuși ca tocmai atunci când intră Vancu, un chelner începu să mai adune din aceste bilete de pe mesele mai laterale, șefii lui presimțind probabil că marea festivitate anunțată nu va mai avea loc. La una dintre aceste mese ședea Rusan cu, un pahar aproape gol în față, roșu ca racul și vorbind în șoaptă cu cumnatul său, Lazăr. La o măsuță mai mică, pe jumătate ascuns după un stâlp, ședea domnul Raica, ospătându-se cu mare poftă din felul doi al unui prânz copios. Iar mai încolo, aproape complet ascuns după un stâlp, ședea Vale, desenând. Nimeni nu-l văzuse intrând și nu-l observase nici după aceea.

Vancu îl luă pe domnul Caius Moldovan la o parte și se pomeniră sprijinind și ei pereții ca toți ceilalți care așteptau începutul evenimentelor. Domnul Caius Moldovan purta încă haina sa de piele, dar era atât de agitat încât trebuise să se descheie și astfel se putea observa, că și el poartă uniforma legionară.

— Ce s-a întâmplat, domnule Moldovan? Și în primul rând de ce ne aflăm aici?

— Dar v-am spus: trebuia să aibă loc o festivitate…, trebuia să ne decoreze…, adică pe mine cu o decorație mai mică, pe dumneavoastră cu una mai mare…

— Legionarii împart decorații?

— O, domnule Vancu, de ce vă faceți mereu că nu înțelegeți nimic? Acum, zău, nu e timp de joacă… Ei au insistat pe unde trebuia… Ce nu-i clar?

Vancu se mai uită o dată în jur:

— Și, acum, după câte înțeleg, nu ne vor mai decora. De ce?

— Ba, decorațiile le vom primi, ele au fost emise acolo unde trebuia, dar n-au venit cei așteptați pentru a ni le conferi. Sau n-au venit încă… Dar mai trist e că n-au venit nici personalitățile care ar fi trebuit să asiste la solemnitate.

— Și de ce-i asta atât de trist?

Domnul Caius Moldovan îl privi dezolat:

— Iar vă bateți joc de mine… Păi, dacă nu vin personalitățile care au promis, atunci decorarea noastră n-are niciun rost pentru Mișcarea la care am aderat cu toată convingerea.

— Ba, pardon, eu n-am aderat la nicio Mișcare!

— Vreau să spun, Caius Moldovan socoti că e mai înțelept să nu dea importanță întreruperii lui Vancu, vreau să spun că cei care ne-au făcut rost de decorații au vrut să transforme această festivitate într-un act de cea mai mare importanță… Așa vor fi decorați niște necunoscuți…, vă rog să mă iertați…

— Și numai pe noi doi trebuiau să ne decoreze?

— După câte știu pe vreo zece: un licean, un avocat, un croitor… Nu-i cunosc pe toți, am văzut numai lista cu numele.

— Păi, atunci să plecăm.

— Cum adică să plecăm?

— Cât să mai stăm aici? Și. pe urmă, tot uitați, domnule Moldovan, să-mi explicați ce caut eu aici? De ce să mă decoreze pe mine?

— Pentru meritele deosebite…

— Ce merite?

— Dumneavoastră sunteți o persoană însemnată aici în oraș. Noi avem nevoie de oameni ca dumneavoastră…

„Și mai ales de banii mei” gândi Vancu, dar spuse cu voce tare:

— Domnul meu, dacă vor să mă decoreze, n-au decât, dacă nu vor, iarăși n-au decât. Dar dacă-și imaginează cineva că am să stau și eu aici până seara numai pentru a sprijini acești pereți, numai pentru…

— Se așteaptă instrucțiuni… Într-un fel sau altul, tot trebuie să se decidă…

— Într-un fel sau altul… Știți ce vă rog eu: duceți-vă și interesați-vă ce au de gând să facă pentru ca să nu stau degeaba…

— Vă spun că se așteaptă instrucțiuni!

— Măcar dacă am sta jos, așteptând instrucțiunile alea…

Caius Moldovan nu știa ce să facă: dacă s-ar fi dus să se consulte cu cineva dintre conducătorii locali, risca să-l piardă pe Vancu, care și așa era gata să plece, dar nici să-l rețină aici cu vorbe goale știa că nu putea. Îi era ciudă că l-au lăsat singur cu acest sac de bani pentru că, deși sarcina de a-l atrage îi fusese încredințată în întregime lui, puteau să se ocupe măcar în ocazii ca cea de față de un invitat atât de important. Și asta mai ales acum, când erau aproape numai între ei, grangurii mari nefiind veniți, iar cei câțiva care nu erau localnici ne- fiind nici importanți.

— Nu vreți să vă prezint unor camarazi? Sunt oameni grei aici…

— Îmi închipui că nu lipsește nici liceanul, nici avocatul și mai ales nici croitorul… Vancu se tot gândea să se așeze la una dintre măsuțele pe care se mai afla biletul cu indicația „rezervat”, știa că niciun chelner din oraș nu va îndrăzni să-i spună ceva, dar îi era totuși peste mână să forțeze un anunț. Iar să se ducă până în fundul sălii și să se așeze la una dintre mesele de acolo, numai pentru că acelea erau libere, nu era dispus. Bine, spuse, mai aștept un sfert de oră. Între timp își confecționă o poză prin care spera să semene cât mai mult cu imaginea sa atât de reușită din fotografia care-l înfățișa în paltonul pe care-l avea pe el, cu țigara aprinsă în mâna înmănușată.

Domnul Caius Moldovan, care era încredințat că printre alte daruri a fost înzestrat de natură și cu un pronunțat simț telepatic, își punea toată puterea ocultă la încercare în speranța că va putea determina pe unul dintre mai-marii săi să vină să facă onorurile casei față de bogatul său pupil. Se uita de aceea țintă la ceafa groasă a unui individ ce sta cu spatele spre el și era atât de concentrat în gândurile sale, încât nici nu observă când Vancu îl lăsă singur, așezându-se la masa lui Rusan.

Vancu nu-i căuta tovărășia lui Rusan, ci lui Lazăr, omul pe care se obișnuise de copil să-l considere ca pe un fel de unchi al său, veriga de legătură care-l unea cu acea bătrână doamnă Gorunescu, cea mai vârstnică persoană din Lugoj, cu care unchiul său, Vancu cel Roșu, îi băgase în cap că se înrudește. La rândul lui, Lazăr dăduse dovadă de fler și se înțelesese întotdeauna bine cu tânărul Vancu, astfel încât, după ce acesta se îmbogățise atât de neașteptat, putea fi sigur că va fi în orice împrejurare acoperit.

La ora aceea, Lazăr era mai vesel ca oricând, se bucură când Vancu se așeză lângă el, ceru niște lichior pentru toți trei (și pentru Rusan, care cu mutra sa de lord abia catadicsea să se mai uite în jur) și privea mulțumit cum chelnerii încep să se învârtească din nou printre mese, după ce simțiseră că ceva cu festivitatea legionară nu era în regulă.

— Ce cauți tu aici? îl întrebă pe Vancu.

— Cică vor să mă decoreze.

— Cine?

— Legionarii. Pentru banii mei, se grăbi să-i explice.

— Și pe mine au vrut să mă decoreze azi…

— Cică se mai așteaptă nu știu ce ștabi, nu înțelegea Vancu ironia lui Lazăr.

— Nu, pe mine au vrut să mă decoreze altfel: iubitul meu cumnat, aici de față, împreună cu celălalt iubit cumnat, stimatul nostru domn Duma, au trimis o bandă de bătăuși în frunte cu domnul Duma însuși la mine la depozit cu misiunea de a mă lăsa lat, după ce vor fi jefuit din casa mea de bani ce se mai găsea pe acolo. Vancu zâmbi. Nu râde, e adevărat. Noroc că am oameni de nădejde prin preajmă și pumni tineri încă. Te asigur că oaspeții mei de azi nu se simt prea bine la ora asta. Doar domnul Rusan, creierul acestor acte eroice… și al atâtor altora, își bea apa minerală și lichiorul… și lichiorul comandat de mine… bea și așteaptă vești despre modul în care i s-au executat ordinele… și eu nici n-am știut că scumpul nostru domn Rusan este și el legionar.., că face o politică atât de mare și… și că… poate, cine știe… poate vor să-l decoreze astăzi și pe dânsul iubiții lui colegi de luptă…

— De unde știți că legionarii au vrut să vă jefuiască?

— Păi, au venit în uniformă, ca la luptă…

— În cazul acesta nu pot să pricep cum de v-a trecut prin cap să veniți astăzi aici…, tocmai în mijlocul lor…

Rusan ciuli urechile, își drese glasul, dar nu spuse nimic.

— De ce să nu vin aici? Crezi cumva că mi-e frică?

Vancu se întrebase deja de mult cum de nu aderă și Lazăr la Mișcarea legionară. Cunoscându-l bine atât pe el cât și pe cumnații lui, i s-ar fi părut mult mai firesc ca Lazăr să apeleze la o politică de forță și ceilalți să ezite și să, cântărească la nesfârșit lucrurile.

— Și dumneavoastră, domnule Rusan, sunteți legionar?

— Eu, dragă domnule…, Rusan îi vorbi de sus. dar se opri neștiind ce să-i mai spună, iar Vancu, după ce mai așteptă câteva clipe, vru să se adreseze din nou lui Lazăr, când Rusan își găsi în sfârșit cuvintele: eu, dragă domnule, am fost întotdeauna de partea progresului.

— Și credeți că legionarii ne vor aduce progresul?

— Nu, iubitul meu cumnat vrea să spună că nu va rămâne nici el mai prejos decât Duma și ceilalți viteji și că, în cinstea legionarilor, își va primi și el azi sau mâine porția. Este regretabil că doctorul Fitacek va avea atât de lucru cu el.

Vancu se uită în jur:

— Cu atât mai mult nu trebuia să veniți azi aici. Ei știu despre cele întâmplate?

— Habar n-am.

— Oricum, de față cu mine n-o să se lege nimeni de dumneavoastră..

— Uite, am un fluier, îi arătă Lazăr, dar era evident că vorbea mai mult pentru Rusan, ajunge să suflu în el și apar imediat cei doi dulăi cât masa de la depozit și împreună cu ei câțiva vlăjgani simpatici.

— Până vin ei de la depozit… păi, că-s mai aproape…

“Doamne cât vă jucați cu toții de-a oamenii mari!” gândi Vancu și-și mai aprinse o țigară.

Un chelner trecu grav pe lângă ei spre masa lui Raica. Oberul le ținuse tuturor subalternilor săi un discurs în care le arătase că niciodată nu trebuie uitat că fiecare plătitor este un client la fel ca toți ceilalți și că nu trebuie tratat mai prejos, lucru dovedit deocamdată în acest domn Raica, singurul consumator serios din tot localul.

Domnul Caius Moldovan se așeză și el la măsuța lui Rusan.

— Tocmai au plecat mai mulți camarazi la gară să vadă dacă nu cumva cu trenul de prânz…

— Foarte bine, eu mai stau zece minute, spuse Vancu și-și admiră țigara din mâna înmănușată.

— Dar de ce? Pe urmă, într-un fel sau altul, tot o să ne așezăm la masă. Prânzul a fost plătit, ce dracu!

„Domnule, gândea domnul Caius Moldovan și între timp făcea o mutră atât de expresiv contrariată, încât aproape că i se putea citi pe față tot ce gândea, domnule, ăsta este tâmpit de tot! Tâmpit sau trădător… Când ți se oferă ceva trebuie să iei! Iar lui i se oferă… Că dacă-i bogat nu înseamnă că are chiar tot, din moment ce mai există ceva ce i se poate oferi. Și în afară de asta, drept cine se crede? În vremuri grele e atât de ușor să pari dușman, încât e bine să nu pierzi nicio ocazie în care ai putea să-ti arăți atașamentul. E bine să cauți tu cu luminarea asemenea ocazii, că pe urmă nu le vei mai găsi atât de ușor. Adio și n-am cuvinte! Acum nu contează că ești profesor, doctor sau argat: acum dacă ești român și dacă ești cât de cât deștept trebuie să fii cu cei mai tari. Că ăștia-s forța! Că pe urmă vine tăvălugul peste tine și nu te mai salvează nici dracu, oricât ai fi de intelectual…’ (Printr-o confuzie, în clipele acelea domnul Caius Moldovan uitase că nici Vancu nu avea studii superioare și-l ura și mai tare.) Aproape că se uita cu milă la acest Vancu după care trebuia să alerge ca o bonă după un copil răsfățat. Numai că pe ascuns și în lipsa doamnei, bona mai pocnește copiii, pe când el uitase s-o facă. Și acum, uite rezultatul! „Și de unde tot vine frigul ăsta!”

Domnul Caius Moldovan credea în Legiune și Căpitan, atunci de ce să fie el jignit de un parvenit care nu credea în nimic? Și dacă nu credea în ceea ce credea domnul Caius Moldovan, oare chiar nu credea Vancu ăsta în nimic? Sau încearcă să-i fraierească pe toți? Ei? Aud? Păi, dacă n-ar avea el, domnul Caius Moldovan, misiunea de a-l aduce pe Vancu cu milioanele lui pe făgaș, așa cum un câine isteț aduce oaia rătăcită, de mult ar fi știut cum să trateze cu acest… cu acest ticălos!

Alături, Rusan se bâțâia nemulțumit pe scaun. Simțea și el un fel de vânt rece prin local și se tot uita de unde poate să provină această adiere rece, dar se mai bâțâia pe scaun și pentru că-i era teamă ca domnul Caius Moldovan să nu se apuce să se mai intereseze de față cu Lazăr de „importanta întrevedere” pe care o anunțase, pe urmă pentru că-i era frică de represaliile care-l așteptau după încercarea neizbutită a lui Duma, încercare despre care nici nu știuse până atunci mare lucru; Duma îi spusese cu o seară înainte doar atât, că îl va pune pe Lazăr cu botul pe labe și că-l va scoate și pe el din robia ticălosului, iar în al treilea rând îi era groază să meargă acasă pentru că nevastă-sa va începe din nou vechiul cântec despre locul pe care-l ocupa ea la societatea corală și era mult prea sătul ca s-o mai asculte. (Nevasta lui Rusan avea o voce excelentă, dar din păcate era prea grasă pentru a putea fi pusă în rândul întâi al corului și mai avea și picioarele strâmbe —, lucru pentru care se certa veșnic cu toți dirijorii, care o mai suportau doar pentru glasu-i puternic și muzicalitatea ei înnăscută.)

— Deci va fi nuntă mare aici, se dumiri Lazăr. Nu știam ce caută iubitul domn Rusan în local. Nu știam că azi e prânzul săracilor și că așteaptă și el un blid gratuit.

— Vă rog să nu vă exprimați așa despre masa comună de astăzi, ridică tonul domnul Caius Moldovan.

— Eu m-am exprimat despre cumnatul meu și nu știu de ce vă deranjează acest lucru pe dumneavoastră.

— Lucrurile comandate aici nu reprezintă în niciun caz un prânz al săracilor.

— Ce mă privesc pe mine aceste lucruri? Și de spus spun ce vreau! Mai ales că v-ați așezat la această masă fără să cereți voie!

— Eu m-am așezat la această masă încă înainte de a fi intrat dumneata în local!

— Dacă eu vă spun „dumneavoastră”, vă rog să-mi spuneți la fel!

— Sunteți amândoi prietenii mei și vă rog să nu vă certați, îi liniști Vancu, uitându-se la ceas. Mai stau trei minute! Dar nu credea nici el că va pleca — nu era omul care să ia hotărâri atât de radicale. I se făcuse foame și își făcu socoteala că dacă ar face comanda pentru un prânz, legionarii ar putea lua lucrul acesta ca pe un afront împotriva lor, iar să aștepte până ce se va deschide „prânzul săracilor”, cum numise Lazăr masa mare, i se părea un lucru prea nesigur.

Domnul Caius Moldovan, având asigurarea că Vancu îl va mai aștepta trei minute, se sculă și, înfuriat și de incidentul cu Lazăr, porni mai decis ca oricând să se intereseze de cele ce se întâmplau și să le explice șefilor săi că nu mai poate să-l ducă de nas pe importantul său protejat. Își luase în acest scop o mutră războinică și pășea cu pași apăsați.

Lazăr cumpănea și el dacă să mai rămână sau nu. Să plece așa, fără niciun motiv rezonabil, fără nicio mică victorie, să plece, recunoscând parcă și el că nu are ce căuta acolo, dând chiar impresia că i-ar fi frică — ceea ce era adevărat —, să plece pur și simplu nu se putea.

Și tocmai când și micul domn Raica se sculă de la masa lui, după ce ezitase îndelung, și se îndreptă spre un domn în cămașă verde, pe care-l cunoștea și de la care spera să afle dacă vor mai veni personalitățile așteptate, pentru că în caz contrar n-avea niciun rost să mai piardă timpul acolo, ar fi plecat acasă să-și vadă de prăvălia lui, consumația de la restaurant îl costase și așa destul — cine știe cu cât o să-l încarce la nota de plată? —, tocmai când se furișa prin partea cealaltă a localului aproape ascuns de stâlpul după care era așezată masa lui, pentru ca să nu trebuiască să dea nas în nas cu Vancu, față de care păstra o politicoasă rezervă din ziua în care acest mare bogătaș îi respinsese proiectul din lipsă de entuziasm pentru un râu navigabil și vase de mic tonaj, tocmai era gata și domnul Raica să se adreseze cunoștinței sale în cămașă verde — printr-o coincidență neesențială aceeași persoană spre care se îndrepta și domnul Caius Moldovan —, când se auzi zgomot mare pe stradă, huruit de mașini, și impozanta ușă de la intrare fu dată la o parte.

Ivit de cine știe unde, oberul se afla postat la dreapta intrării de parcă acolo ar fi stat de când lumea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.