A treia zi (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

După ce intră la toaletă, Rusan se opri în fața oglinzii și se admiră câteva clipe. Priveliștea chipului său i se păru mulțumitoare. Nimeni n-ar fi putut spune că nu arată bine pentru vârsta sa. Își aranjă cravata, se spălă pe mâini, apoi începu să nu mai fie chiar atât de sigur pe el. În primul rând că trebuia să ia totuși o decizie, nu putea să stea ia nesfârșit la toaletă, iar să se întoarcă în sală nu era pregătit pentru că fie că se așeza înapoi la masa sa, arătându-și felul acesta prietenia față de un Vancu care avea 80 procente șanse să fie bătut de legionari, fie că se așeza la o altă masă, stricându-și astfel toate relațiile cu un om care se bucura totuși de mare trecere datorită banilor pe care-i poseda, oricum lucrurile erau împotriva sa. Singura soluție i se părea să iasă încet în salon, să-l străbată fără nicio grabă, alegând pentru aceasta drumul cel mai lung, eventual să se mai oprească să-și lege șireturile de la pantofi și, cu puțin noroc, să întâlnească în calea sa un chelner care să-i ia banii. Apoi să se întoarcă și să plece, după ce ar saluta zgomotos din ușă, adresându-se în felul acesta fiecăruia și nimănui și nesupărând pe nimeni.

Era aproape fericit de ideea genială care-i venise și regreta doar că n-o aplicase de la început, părându-i-se acum o gafă de neiertat faptul că s-a așezat la un moment dat la o altă masă, după neplăcutul incident cu Raica, părăsindu-i ostentativ pe Vancu și pe domnul Caius Moldovan.

„Lipsă de inspirație de moment!” își mai spuse și opri apa să mai curgă în chiuvetă, pentru că lăsase robinetul deschis până se gândise la toate astea, ca, în eventualitatea în care l-ar fi surprins cineva acolo, să nu stea ca un idiot care se ascunde din frică de lume. Și tocmai când ridică privirea și se pregăti să se întoarcă în restaurant, îl văzu în oglindă pe Lazăr care, postat în spatele său, îl urmărea de cine știe când.

— Ești tare frumos! îi spuse Lazăr, fără a se mișca din locul în care se afla.

Rusan se întoarse și încercă să treacă pe lângă el spre ușă, dar Lazăr nu era dispus să-i facă loc.

— Lasă-mă în pace! îi spuse Rusan. Ce cauți aici?

— Pe tine.

Rusan își aminti că Lazăr îi părăsise de vreo jumătate de oră și că intrase la toaletă, dar de atunci uitaseră cu toții de el. Va să zică și lui îi era frică!

— Ai avut noroc că ai șters-o la timp și că n-au pus încă mâna pe tine. Încă!

— Ce să-i faci? Așa sunt eu: norocos!

— Ai fi mâncat o bătaie…

— Sunt destui care se îmbulzesc să ia bătaie în locul meu…

Stăteau strâns înghesuiți unul în altul și Rusan își auzea inima tot mai tare. Ca să iasă ar fi trebuit să-l împingă pe Lazăr la o parte, dar asta ar fi însemnat să pună mâna pe el, lucru la care știa că celălalt o să riposteze.

— Dacă nu mă lași să ies, țip!

— Țipă!

— Or să vină ăia și or să te bată măr! Și așa te-a căutat Duma…

— Ce vorbești?! M-a mai căutat astăzi o dată.

Rusan mai încercă să iasă, însă Lazăr îl împinse iarăși înapoi.

— Spune, știai că o să mă viziteze astăzi Duma cu golanii lui?

— Lasă-mă în pace!

— Știai sau nu?

— Dacă nu mă lași să trec, țip!

— Va să zică știai!

— Nu știam.

— Atunci cum de n-ai fost toată dimineața la depozit?

Rusan îl privi năuc:

— Ce să fi făcut acolo?

— Ai dreptate. Nu mai ai ce căuta acolo. Dar astăzi știai că vor veni golanii ăia aduși de cumnatu-tău?

— Cum adică nu mai am ce căuta acolo?

— Tu să-mi răspunzi la întrebare!

— Cum adică să nu mai am ce căuta în propriul meu depozit? începu Rusan să țipe, dar era evident că nu încerca decât să facă gălăgie în speranța că îl va auzi cineva și va veni la toaletă.

— Dobitocule! Lazăr îl lovi peste față, dar Rusan țipa tot mai tare, isteric, repetând la nesfârșit aceeași frază — „Cum adică n-am ce căuta acolo?” —, era ca o mașină care pe măsură ce funcționa primea mereu mai multe impulsuri și-și sporea tot mai tare eficacitatea.

Și în vreme ce el făcea mereu mai multă gălăgie și Lazăr se înfuria tot mai sălbatic, intonația aceasta stereotipă în crescendo îi ațâța nervii la culme și lovea fără să se mai uite, cu pumnii, cu genunchii, cu picioarele.

— Cum adică n-am ce căuta acolo? striga Rusan și era prea preocupat să facă zgomot pentru a avea timp să încerce măcar să se ferească de lovituri, iar în starea în care se afla un fel de anestezie psihică îl împiedica să mai simtă ceva.

Urla cumplit și chiar și peste gălăgia din sală începeau să pătrundă frânturi din țipetele sale și într-o clipă în care Lazăr nu se mai aștepta la vreo ripostă, Rusan ridică ambele mâini, i le puse lui Lazăr în piept și-l împinse cât colo, reușind să-și creeze în felul acesta un culoar liber spre ieșire, situație pe care o folosi imediat. (Reuși doar datorită semi-inconștienței în care se afla, pentru că în orice alt moment ar fi fost și el atât de uimit de succesul strategic obținut, încât ar fi rămas cu gura căscată și ar fi stat să se admire cât este de deștept, suficient pentru ca Lazăr să-i spulbere triumful.)

Abia în timp ce se repezea spre ușă, începu să simtă că ceva nu e în regulă cu corpul său, anestezicul începea să-și piardă efectul, și, în clipa în care se pomeni în mijlocul restaurantului, durerile izbucniră violent. Începu să se clatine, dar nimeni nu-i venea în ajutor, mulți fiind gata să se repeadă să-l susțină, dar fiecare crezând că altcineva, cineva așezat mai aproape de locul în care se oprise Rusan, îl va așeza pe un scaun. Doar chelnerii redeveniți atenți îi săriră în preajmă, având grijă să strecoare un scaun sub el. „Cum adică nu mai am ce căuta acolo? mai bolborosi Rusan de câteva ori, apoi când se formă un cerc de oameni în jurul său, începu brusc să se agite și, arătând cu mâna spre ușa de la toaletă, strigă ceva vehement și de neînțeles. Văzând că nimeni nu reacționează la strigătul său războinic, Rusan îl repetă tot mai des și mai agitat.

— Agresorul a rămas în W.C., se dumiri domnul Caius Moldovan și repetă și el constatarea sa de mai multe ori.

Rusan își schimbase repertoriul și în locul frazei „Cum adică nu mai am ce căuta acolo relua acum în episoade egale exclamațiile și gesturile spre ușa toaletei, păstrând mereu aceeași intonație la sunetele-i fără sens și devenind astfel cu atât mai agasant.

— La ataaaac! strigă un individ cu cămașă verde și se buluciră cu toții spre toaletă.

— Doamne! Ăsta nu poate fi decât Lazăr, îi spuse Vancu lui Penescu la masa la care rămăseseră singuri cu Raica, amintindu-și că Lazăr nu plecase din local și că nu revenise de unde se dusese.

— Săracul domn Rusan, zise și profesorul, făcând un gest spre obiectul agresiunii lui Lazăr părăsit pe un scaun în mijlocul salonului. Cred că va trebui să amân explicațiile mele în legătură cu lipsa de autenticitate a viorii sale.

—- Sunteți sigur că nu-i un Stradivarius autentic?

— Sigur.

— Păcat. S-a mai întâmplat să fie găsite asemenea… Gălăgia îi acoperea cuvintele. Păcat că nu e vorba despre o orgă…

— Ați fi cumpărat-o?

— Păi, am o orgă…

Raica se agita, căutând oberul.

— Să nu poți plăti, mormăia el.

— Am o orgă, dar din păcate instrumentul face o gălăgie atât de mare, încât se aude mai departe decât aș dori eu.

— Știți să cântați la orgă?

— Mai mult improvizez. Dar, îmi place… Ce căutați domnule Raica?

— Aș vrea să plec.

— Și eu cred că e momentul cel mai potrivit.

— Da, dar nu văd… Trebuie să plătesc!

— Domnule Raica, ascultați-mă pe mine, plecați acum, câtă vreme e zăpăceala asta!

— Dar eu trebuie să plătesc!

— E în regulă! O să plătesc eu.

— Nu se poate! Asta nu! („Un om care n-are niciun interes pentru proiectul lor, numai pentru că nu-i plac vapoarele, tocmai un astfel de om să… Nici vorbă!”)

— Atunci lăsați-mi bani și voi plăti eu.

— Așa da. Numai că nu știu la cât se poate ridica ce am consumat astăzi.

Între timp, îmbulzeala din fața toaletei se mută înapoi în restaurant. Ceva se întâmplase totuși acolo și atât Vancu și Penescu, cât și domnul Raica, atât de curios încât uită și de propria-i primejdie, se sculară în picioare să vadă și să audă mai bine.

— Ăștia l-au omorât, șopti Vancu.

— Dies irae, dies illa solvet saeclum in favilla…, scandă Penescu.

— E nemaipomenit Lazăr ăsta, spuse domnul Caius Moldovan. În timp ce se așeza înapoi la masa lor.

— L-au prins?

— Câți ani are, întrebă domnul Caius Moldovan.

— Nu știu. M-am obișnuit să-l numesc unchiul meu.

— Și în realitate nu vă e rudă?

— Nu. Adică nu direct.

— Slavă domnului!

— L-au prins?

— Nu domnule, nu l-au prins. Dar habar n-am pe unde a putut s-o șteargă.

— Ăștia-s mulți, filosofă profesorul. Nu le poți scăpa mereu.

— Așa-i, aprobă domnul Caius Moldovan, și de aceea n-am putut pricepe cum un om inteligent ca dumneavoastră a putut să se ia la bătaie cu domnul Luca…

— Dar cum de a scăpat?

— Domnul Luca?! Halal domn!

— Mă mir că nu vă dați seama…

— Dar lăsați-l pe Luca! Pe unde să fi scăpat Lazăr?

— Nu știu. Toaleta are în spate un singur geam și ăla mult prea îngust… Și totuși… numai pe acolo…

— Sau pe la doamne?

— Sau pe acolo. Da, probabil că pe acolo… În partea aceea, fereastra este deasupra unei stive de lăzi pentru sticle.

— Dar ce au legionarii cu domnul Lazăr, întrebă și Raica.

— Ce să aibă?

— L-au atacat și dimineața la depozit…

— Dar informat mai sunteți, domnule Raica…

— Ar trebui să plecați cât mai e timp, îl mai avertiză o dată Vancu și din glasul său începu să dispară blândețea.

— Dar nu pot pleca! N-am achitat prânzul Raita scâncea.

— Lazăr nu va putea sta la infinit ferecat în depozitul său, proroci domnul Caius Moldovan, dar, din păcate, Rusan nu mai ședea la masa lor pentru a se putea bucura și pentru a putea estima în procente probabilitatea datei când va da Lazăr socoteală.

— Și chiar și așa… un „cal troian”…

— Da, domnule profesor, văd că ați început să pricepeți… Numai că ar trebui să vă documentați… Și arătând spre cărțile pe care le căra Penescu în ziua aceea după el: cei vechi cu cei vechi, numai că azi pe noi trebuie să ne citiți. Uitați un autor pe care ar trebui să-l recomandați elevilor, discipolilor dumneavoastră: și domnul Caius Moldovan scoase dintr-un buzunar jurnalul de campanie din Spania al lui Nicolae Totu. Și dacă ați veni mai des și printre noi… Uitați, de exemplu…

— Eu cred că Lazăr e prea sigur de el, mult prea sigur în vremuri ca cele pe care le trăim…, trecu Penescu peste vorbele legionarului.

— Ce vreți să spuneți în legătură cu aceste vremuri?

— Nimic, nimic… Eu voiam doar…

Între timp mesele fuseseră luate din nou cu asalt și lumea începu să înfulece și să bea. Într-un colț se formă un grup care cânta, cei care-l constituiau ținându-se unii pe alții pe după gât. Domnul Caius Moldovan căuta o soluție să se așeze la masa lungă, unde avusese grijă să-și rezerve un loc.

Rămas pe scaun în mijlocul sălii, Rusan părea o mobilă nelalocul ei. Un chelner îl luă de braț și-l ajută să se așeze undeva mai ferit, lângă un perete. Iar el, în mod ciudat, avea din nou impresia că aude tunetele sau loviturile acelea din palme care îl mai intrigaseră în ziua aceea. Asculta și parcă auzea niște explozii. Dar poate că numai lui și celorlalți de față li se părea că aud așa ceva. Oricum, Rusan era atât de epuizat, încât nu-și mai punea întrebări și nu mai reacționa nicicum.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.