Amintiri la un priveghi

Dispariţia ultimului senior ţărănist a fost pentru mulţi dintre cei veniţi să-l privegheze un bun prilej de a depăna amintiri legate de cel care, după şaptesprezece ani de temniţă grea, şi-a păstrat nealterate pofta de viaţă şi simţul umorului. Ion Diaconescu, un personaj care cu siguranţă va intra pe uşa din faţă a istoriei românilor (dacă nu a şi făcut-o deja) şi căruia mai toţi apropiaţii îi spuneau „Nea Nelu” sau „Dia”.

Vasile Lupu (fost demnitar ţăranist, autorul legii ce-i poartă numele):

Să vă zic una tare! În 1998, când eram la putere, primisem reclamaţii despre activitatea lui Ionuţ Costea, secretarul nostru de stat în Ministerul Finanţelor. A fost pus în discuţia conducerii partidului şi s-a votat retragerea acestuia din funcţia pe care o deţinea. Dupa câteva zile vine preşedintele nostru şi ne zice în stilu-i inconfundabil: „Măi băieţi, dimineaţa nu puteam ieşi din casă, că la uşă la mine era un lungan cu o bătrânică şi îmi tot spuneau că sunt cei mai devotaţi membri ai partidului, că Lupu prin atitudinea lui le pune familia în pericol şi dacă pot să fac ceva în chestiunea asta. Lunganu’ cică-i ambasador prin America şi e cumnatul lui Ionuţ”. La final s-a facut lumină. Ţărăniştii devotaţi erau Mircea Geoană şi mama soacră!

Constantin Dudu Ionescu (fost ministru de Interne în perioada guvernării CDR):

A fost un tip ce respira democraţia. De fapt toată generaţia lui a privit şi a gândit la viitor. S-au detaşat întotdeauna de problemele personale şi au mers la sacrificiu. Îmi aduc aminte că era Constantinescu preşedintele ţării şi Ion Raţiu trebuia să preia în mod normal conducerea Senatului. Însă Constantinescu nu-l voia în ruptul capului. A dat telefoane după telefoane ca nu cumva să ia Raţiu postul în primire. Pentru a nu tulbura apele, Ion Diaconescu a hotărât să facă ceea ce nu-şi dorise niciodată după Revoluţie, adică să preia un post public de conducere. Ştia el ce ştia! Trebuia să rămână la conducerea partidului căci nu mai ajungeam în situaţia de acum.

Marius Ghilezan (jurnalist):

În ’98 vine grupul liberal în clădirea nouă a Parlamentului şi montează statuile reprezentând marile personalităţi istorice ale PNL. Trece nea Nelu (n.r. – Ion Diaconescu), le vede şi cu umoru-i tipic englezesc spune: „Mie-mi plac relicvele astea ţărăniste, haideţi să punem mai multe prin clădire!”. Altă dată, de un Sfântu’ Ion, de dimineaţă au început să curgă maşinile la sediul PNŢCD. Numai jeep-uri bengoase ce blocaseră practic bulevardul. Se umpluse clădirea de cadouri scumpe şi de plante exotice de sute de dolari fiecare. Dintr-o maşină coboară un burtos la costum şi începe să descarce la baxuri cu whisky. Cade o sticlă de băutură din cea fină, iar bodyguardul de la poartă are prezenţa de spirit să pună piciorul rapid şi să salveze sticla. Burtosul îi spune: „Ţine-o tu!”. Whisky de treizeci de ani vechime. Vă daţi seama ce abundenţă, ce de prieteni de conjunctură. Îl întreb pe nea Nelu, pe sărbătorit, dacă atunci când a ieşit din puşcărie avea tot atâta lume la uşă, cu atâtea bunătăţi. Mi-a răspuns: „Trei zile n-am mâncat nimic, apoi am găsit ceva pâine. Dar nu-i nimic, puţini am fost, mulţi am rămas!”.

Nadia Alexandrescu (secretara lui Ion Diaconescu)

Stătea de multe ori cu Corneliu Coposu, Dumnezeu să-i odihneasca pe amândoi, şi citeau scrisorile ce veneau pe adresa partidului. Bineînţeles, nu erau toate scrise într-un limbaj civilizat. La um moment dat, Coposu desface o scrisoare şi zice: „I-auzi, Ioane, ce scrie aicea, că suntem o adunătură de batrâni senili şi impotenţi”. La care nea Nelu tresare brusc şi, cu umorul ce l-a caracterizat tot timpul, dă replica: „Cornele, da’ oare de unde-or şti ăstia?”.

Marcel Bărbătei