Andrei Pleșu, despre patriotism și ridicol. Povestea dineului în care Franța a fost pusă la zid

Un text vechi, readus în dezbaterea de acum

Andrei Pleșu a distribuit pe Facebook articolul „Patria și mapamondul”, publicat în revista Dilema veche. Punctul de plecare este actual: sintagma „naționalism sănătos”, lansată de președintele Nicușor Dan, „fără prea multe explicații”. Pleșu nu răspunde însă cu o critică frontală, ci cu o povestire.

Autorul spune că reia „mai vechi reflecții și relatări pe acest riscant subiect”, ca și în săptămâna precedentă. Ținta este formulată cu o politețe abia mascată: așteptarea momentului „cînd retorica lui (a președintelui Nicușor Dan – n. red.) va găsi un ton rezonabil”. Nu contestă deci dreptul la mândrie națională, ci se îngrijorează de tonul în care este exprimată.

Dineul în care Franța a fost pusă la zid

Scena se petrece spre jumătatea anilor ’90. Ministrul francez al Culturii de atunci, Jacques Toubon, vizitează România, iar ambasadorul Franței organizează în cinstea lui un dineu la care sunt invitați scriitori, artiști, academicieni și universitari. După discursurile de protocol, atmosfera se încălzește, iar conversația alunecă spre patriotism. Franceza gazdelor este, după cum notează Pleșu, doar rareori bună, dar „sentimentele erau generoase”.

Urmează un adevărat interogatoriu cultural. Cine a inventat teatrul absurdului? Răspunsul vine înaintea ministrului: „Un român! Eugen Ionescu!”. Cine a inventat sculptura modernă? Tot un român, Constantin Brâncuși. Apoi vine rândul aviației, pe care comesenii o revendică pentru Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Henri Coandă, ca „afacere românească”. Toubon încearcă mai întâi să ia totul în glumă, dar, precizează autorul, „n-a mers! Chestiunea era serioasă”.

Escaladarea continuă. Un alt invitat îl întreabă pe ministru dacă s-a gândit vreodată „cum mergeți”, iar explicația despre frecarea dintre corp și aer ajunge, printr-un salt neașteptat, la sonicitate și la Gogu Constantinescu. Întrebările se transformă într-un concurs de merite naționale, iar gazdele franceze privesc tot mai trist spre farfuriile neatinse.

Umorul ca instrument de diagnostic

Forța textului stă în gradația comică. Fiecare întrebare pare mai absurdă decât precedenta, iar Pleșu o descrie cu o exactitate malițioasă. Sintagma „euforia dîmboviţeană” surprinde perfect momentul în care entuziasmul depășește „limitele – convenţionale, desigur – ale politeţii”, iar în aer plutește „un discret conflict diplomatic”.

Autorul observă și reversul scenei: oaspeții străini se simțeau „ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii” sau, în varianta alternativă, într-o „mică şi veselă clinică psihiatrică”.

Ridicolul este evident. Mândria care are nevoie să umilească, cu orice preț, un interlocutor politicos încetează să mai fie mândrie și devine un exercițiu de dominare. Paradoxal, parcă (re)vedem ceva din interogatoriul din „Lecția” dramaturgului anterior invocat.

Concluzia dineului este dată tot pe un ton ironic, prin vocea gazdelor: „Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei!”. Fraza încheie scena, dar nu o explică, pentru că Pleșu are încredere în inteligența cititorului.

Între mândria legitimă și complexul de inferioritate

Un detaliu important: articolul nu pune la îndoială meritele invocate la masă. Eugen Ionescu, Brâncuși, Vlaicu, Vuia sau Coandă sunt nume reale și respectate. Ținta ironiei este felul în care aceste nume sunt folosite, ca argumente într-o dispută în care nimeni nu i-a provocat pe români. Într-un asemenea context, patriotismul devine mai degrabă o nevoie de validare decât o expresie a încrederii în sine.

Un naționalism autentic, „sănătos”, nu are nevoie de spectatori umiliți. Pleșu nu formulează explicit această concluzie, dar scena o sugerează cu claritate. Mândria cu adevărat solidă se manifestă calm, iar cea zgomotoasă trădează adesea o nesiguranță ascunsă.

P.S.-ul. Autoironie și o lecție despre context

Postarea se încheie cu un post-scriptum care merită citit atent. Pleșu spune că primește telefoane „consolatoare” și citește comentarii „nervoase” despre o declarație a sa, apărută recent pe site-ul „Știri pe surse”. Este vorba, explică el, despre un text scris în 2004, reluat în 2011 în Dilema veche și în volumul „Frumusețea uitată a vieții”.

Problema, arată autorul, este că reluarea actuală a textului a omis aceste detalii de context. Unii cititori l-au compătimit, alții l-au certat „ca pe un psihopat în plină criză”.

Răspunsul său este, ca de obicei, calm și cu un strop de ironie: „Îi rog să se liniștească: din 2004 mi-am mai revenit…”. Pe lângă haz, episodul ilustrează o problemă a spațiului public online: un text scos din contextul său poate fi citit complet diferit.

Într-o perioadă în care termeni precum „patriotism” și „naționalism” sunt folosiți tot mai des în dezbaterea publică, povestea dineului cu Jacques Toubon ne amintește că măsura, umorul și respectul față de celălalt fac diferența între demnitate și caricatură.