Anexe la calendarul cu sfinţi

1. Părintele Filaret Ciobanu din satul Costeşti, raionul Ialoveni, îmi povestise la începutul anilor ’90:

– Într-o predică dintr-o duminică le vorbeam celor prezenţi la biserică despre deportările lui Stalin. O bătrânică prinse să lăcrimeze, apoi începu să bocească, iar când am întrebat-o de ce plânge, mi-a povestit: „Şi eu sunt dintre cei deportaţi. Soţul mi-a murit de foame după război şi rămăsesem văduvă cu şase copii. Când a venit de la raion o comisie să înregistreze care şi ce avere are, ea n-a ştiut cum să traducă în ruseşte cuvântul „budăi” şi a scris în rapoartele sale: „имеется маленкий маслозавод” („posedă o minifabrică de unt”).”

Budăiul e un vas de lemn de capacitate mică, folosit la bătut untul. Pentru această „minifabrică”, pe care o poţi duce cu o singură mână, femeia, calificată „fabricantă”, fusese trimisă cu tot cu cei şase copii ai săi la urşii albi, a suferit şi a sângerat printre gheţari fără să ştie pentru ce.

Iar ca dânsa au fost mii şi mii.

2. Efrosinia Kersnovski, rusoaica din Soroca, condamnată la ani grei de GULAG, relatează în cartea ei – un rechizitoriu pentru crimele comunismului – că, atunci când a
trecut Nistrul, tot trenul de deţinuţi basarabeni cânta plângând:

„De ce m-aţi dus de lângă voi,

De ce m-aţi dus de-acasă,

Să fi rămas fecior la plug,

Să fi rămas la coasă…”

Cântecul pe versurile lui Octavian Goga se ducea cu ei în străinie, însoţindu-i, ca să-i ajute să reziste…

Câtă tărie a avut un cântec, dacă cei smulşi de la vetre îndrăzneau să-l cânte şi cu pistolul la tâmple!

3. Profesorul Aurel Marinciuc de la Universitatea Tehnică din Chişinău a fost elev la şcoala din Visoca. În 1947, în plină foamete, sovieticii au arestat toate cadrele didactice ale şcolii – directorul şi încă patru profesori – şi le-au condamnat la ani grei de închisoare.

Pentru ce?

Pentru că au predat în timpul României regale limba română şi istoria României, şi nu „limba moldovenească” şi „Istoria URSS”, cam acestea ar fi concluziile pe care le-a tras domnul profesor răsfoindu-le dosarele.

„În şcoala rămasă fără profesori, noi, elevii din toate clasele, veneam în continuare la lecţii, eu tocmai de la Crişcăuţi, îşi aminteşte domnul Marinciuc, şi, ca să treacă timpul „lecţiilor” mai uşor, jucam cărţi în bănci, şi aşa câteva săptămâni de zile, până au sosit în şcoala noastră câţiva profesori din Transnistria, cărora le sugeram noi cum se rezolvă unele probleme de matematică sau chimie…”

Niciunul dintre profesorii întemniţaţi nu s-a mai întors la Visoca. Au pierit în Siberia, departe de şcoala în care copiii i-au aşteptat încă multă vreme cu ochii la geamuri…

4. Margareta Cemârtan-Spânu avea opt anişori când, în sătucul din Siberia în care fuseseră deportaţi, un basarabean în vârstă a bătut la uşa bordeiului lor şi a întrebat unde locuieşte familia cutare. Venise tocmai din Basarabia, se aflase aproape o lună de zile în drum ca să-şi vadă fiica surghiunită în acel capăt de lume. În semn de mulţumire pentru că le-au arătat căsuţa pe care o căuta, bătrânul a deschis geamantanul burduşit cu de toate şi a scos din el un măr, mare şi rumen, pe care l-a lăsat pe masă.

Mai întâi, îşi aminteşte doamna Cemârtan-Spânu, fructul a trecut din mână în mână, mirosindu-l fiecare, după care tata le-a zis: „Merii noştri fac mii de mere din astea în fiecare toamnă…”

Bărbatul le vorbea ştergându-şi lacrimile, iar copiii se uitau la el, fără să le vină a crede.

Trei zile a stat acest fruct pe masă, toată familia stând în jurul lui şi privindu-l ore în şir ca pe un dar ceresc.

În tot acest răstimp mărul umpluse cu mireasmă şi căldură bordeiul şi sufletele acelor basarabeni smulşi de la vatra lor. După munci grele, seara maturii se grăbeau acasă să-l miroasă. Cei mici rămaşi acasă nu se săturau să-l privească.

A treia zi, zi de duminică, bunica i-a aşezat pe toţi în genunchi ca la biserică şi ei s-au rugat în faţa unei iconiţe, apoi, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu:

– Bunica a luat mărul în mâinile ei tremurânde, l-a tăiat în felii subţiri şi, ca pe o anafură, le-a împărţit solemn fiecăruia. A fost cel mai gustos fruct pe care l-am mâncat vreodată.

Un măr ajuns dintr-o întâmplare la mii de kilometri depărtare de livada de meri a acelor nefericiţi, brusc, căpătase gust de Dumnezeu.

5. Deportările au însemnat zeci de mii de familii distruse.

Oamenii, cei mai buni dintre cei buni, au fost duşi la urşii cei albi să moară.

Cinismul ocupanţilor a fost unic în felul său: după ce i-au purtat cu trenurile, apoi cu şlepurile şi i-au descărcat, de cele mai multe ori la întâmplare, în mijloc de taiga sau pe gheţarii de la pol pe basarabeni, Moscova a cerut „poporului moldovenesc”, la a cărui rugăminte, chipurile, a comis crimele, să i se restituie toate cheltuielile pentru transport, pentru pază, pentru gloanţe: astfel în urma operaţiei „IUG” din 6 iulie 1949 ea a obligat RSS Moldovenească să-i plătească cheltuielile cu suma astronomică de 50 de milioane de ruble (conform cursului oficial rublă-dolar de atunci: în jur de 70 de milioane de dolari).

Nu ştim cât ne-au costat deportările din 1940, 1944, 1945, 1951, 1952 etc., achitate şi ele cu bani din impozitele plătite de ţăranii noştri. Dar şi preţul acestora transformat în ruble a fost dezastruos pentru aşchia de ţară abia ieşită din război.

Până la urmă, dintr-o logică perversă a diavolului, cei deportaţi şi-au achitat din banii lor „călătoria”, cei furaţi le-au plătit hoţilor „cheltuielile de transport”, cei împuşcaţi şi-au achitat, prin copiii lor, costul gloanţelor care i-au secerat, precum şi „onorariile” pentru călău.

6. Bunica mea Ana Dabija avea o bibliotecă enormă, din care a citit toată viaţa şi din care îi mai rămăsese ceva de citit şi pe lumea cealaltă, biblioteca ei fără de margini era alcătuită dintr-o singură carte, şi ea se numea: Biblia.