Arheologia, o disciplină a învățării umilinței în fața timpului

Arheologia, o disciplină a învățării umilinței în fața timpului, un fel de excercițiu continuu de umilință și de dăruire. Un interviu realizat de Cleopatra Lorințiu cu profesor dr. Silviu Sanie, arheolog și istoric

Chiar dacă numele său este legat de decoperiri arheologice de valoare fundamentală pentru istoria românească, prof.dr. Silviu Sanie, arheolog și istoric, discipol al lui Pârvan și elev al profesorului C. Daicoviciu este prea puțin cunoscut în România .

Pe plan internațional valoroasele sale lucrări au parte de mai multă recunoaștere dar felul dumnealui de a fi, foarte modest și chiar reticent nu se potrivește deloc cu noile mode din România.
Extrem de reținut și când vine vorba de interviuri, domnul profesor Silviu Sanie mi-a acordat totuși șansa acetuia, și asta după mai mulți ani în care ”m-a testat”. Se pare că am trecut testul.

” Încă nu dispun de informații complete la „Cine iartă mai greu/Oamenii sau Dumnezeu?”

Stimate domnule profesor, încep interviul nostru poate cam abrupt. Inainte de a rememora vasta și importanta dumneavoastră activitate, vreau să vă întreb : Acum, că locuiți departe de România, în Israel, de câțiva ani , cum priviți frământările, nedreptățile, evenimentele carierei de arheolog ? Cu detașare, cu condescenență față de cei care poate v-au greșit? Aveți vreun resentiment sau dimpotrivă ?

Aceste prime întrebări ale dumneavoastră, plasate cumva în zona considerațiilor la capăt de drum, mai ales în spațiile lui neasfaltate, pot primi un răspuns cât de cât argumentat doar pornind de la sfârșitul acestei aventuri a cunoașterii desfășurată, în mare parte, în a II-a jumătate a secolului trecut.
La terminarea studiilor, înainte de plecarea la București unde avea loc repartizarea, am fost întrebat de dl. Decan al Facultății – D. Berlescu, dacă în cazul unui nou răspuns negativ de la Ministerul Educației pentru a începe o carieră didactică accept să intru deocamdată în cercetare. Răspunsul meu a fost afirmativ. S-a întâmplat să fiu primul pe țară. Existau și posturi în București. Am primit telegramă de la dl. Prof. M. Petrescu-Dâmbovița că am fost nominalizat pentru epoca sclavagistă și am optat pentru Iași.
După peste 45 de ani de activitate în câmpul Istoriei vechi alături de bucuriile, satisfacțiile unor realizări – de la descoperiri arheologice la transpunerea lor în note, studii, cărți, importante colaborări la Dicționare și Enciclopedii, activitatea didactică, în măsura în care a fost posibilă, participări la colocvii și congrese etc. au existat și – pentru a prelua termenul Dv – nedreptăți.
Ele au fost provocate și dirijate de organe statale împotriva celor cu dosare problematice între „beneficiari” și cei cu rude în străinătate. Locuțiunea „Cadrele hotărăsc totul” o interpretam corect pentru acele vremuri: „Secția de cadre hotărăște totul” – Orice avansare, plecare în străinătate, bursă, etc.
Au fost și rare dar importante „nedrepțăți” venite de la cadre didactice fără vreo reacție și în sfârșit a unor colegi. Unele invidii dacă deveneau stimulative erau bune, dar nu toate aveau acest efect. Au fost însă și „colaborări” grație cărora am avut telefonul și corespondența supravegheată. Acum știm cum zicea regretatul Prof. V. Cristian „mai mult decât am dori să știm unii despre alții”.
Care-i atitudinea? Am multe de făcut pentru familie, de încheiat anumite lucrări, răspund cu dificultate și întârzieri unor dorințe de colaborare. [Chiar și răspunsurile la întrebările Dv constat că-mi iau timp]. Cuvintele coboară mai greu pe hârtie la 86. Fără a mă asocia total cu aprecierea că iertarea nu vădește slăbiciune – din diferite motive le las în Plata Domnului. Încă nu dispun de informații complete la „Cine iartă mai greu/Oamenii sau Dumnezeu?”
M-a bucurat mult faptul că prin colaborările mele „ Die syrischen und palmyrenischen Kulte im römischen Dakien ” și „ Kulte und Glauben im römischen Süden der Moldau (Ostrumänien)” în colecția Aufstieg und Niedergang der römischen Welt (Rise and Decline of the Roman World), Biblioteca Institutului de Arheologie a primit o parte a colecției în valoare de aproximativ 18000 de mărci vestgermane.
De asemeni am în minte cuvinte și imagini de la retragerea mea la pensie 2006 – la 70 de ani. A participat Acad. M. Petrescu-Dîmbovița – la vârsta de 90 de ani – , Acad. Al. Zub, colegi de la Institutul de Arheologie, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, de la Facultatea de Istorie de la Facultatea de Litere, foști doctoranți. Au ajutat și onorat „festivitatea” soția Șeiva Sanie, fiica Arina și nepoata Liran. A fost o atmosferă colegială veritabilă, deschisă, veselă, arheologică. Ne-a bucurat și m-a onorat volumul omagial Studia historiae et religionis daco-romanae. In honorem Silvii Sanie cu contribuții din țară și străinătate. Editorii Lucrețiu Mihăilescu-Bîrliba îl știam din leagăn, iar Octavian Bounegru mi-a fost doctorant. Colocviile, congresele, vizitele pe șantierele arheologice ale colegilor mi-au prilejuit întâlniri memorabile. Am avut prieteni între istorici dar și în diferite profesii. Prieteniile legate în anii studenției în cămine au rămas uneori prietenii de o viață. Toate acestea și încă altele mă ajută să sar peste unele ticăloșii și să încerc să rezolv din cele multe care se adună într-o viață de istoric.

”Arheologul trebuie să aibă multă, multă răbdare și să nu accelereze excesiv săparea fără a controla atent pământul săpat care uneori e necesar să fie cernut prin ciur.”

Ați povestit într-o intervenție video pe care v-am luat-o când v-am filmat acasă la dumneavoastra, începuturile într-ale arheologiei. Cum se formează un arheolog ? Cum v-ați format dumneavoastră?

La începutul Facultății de Istorie studenții sunt fascinați îndeosebi de surprinzătoarele rezultate ale cercetărilor arheologice. O lume pe care o cunoștea superficial sau deloc din perioade îndepărtate. Cercul de Istorie veche a României și cercul de Istorie universală veche conduse de Prof. M. Petrescu-Dîmbovița și Prof. Nicolae Gostar prin sistematica și antrenanta desfășurare a comunicărilor, amplifica dorința de a cunoaște mai mult despre frescele din epoca paleoliticului, despre construcțiile și tezaurele Egiptului, despre Parthenon sau Colisseum, despre Sanctuarele din Munții Orăștiei. Mulți dintre cei mai buni studenți au mers mai apoi în vacanță la unele șantiere arheologice. În timp n-au rămas toți la Arheologie, dar rămâneau cel puțin simpatizanți respectuoși ai domeniului.

Viitorii arheologi e bine să aibă oarecari deprinderi practice sau cel puțin să nu aibă două stângi, eventual fire ordonată, bun la desen tehnic, să-i placă natura și să nu aibă obiecții majore asupra fluctuației climei din luna mai în luna noiembrie.

Trebuie să învețe să traseze corect o secțiune – colțurile să aibă 90°, să știe să citească busola; să efectueze marcarea secțiunii cu țăruși dispuși la 1m între ei; să pregătească spațiul de aruncare a pământului; să urmărească o săpare atentă pentru a nu distruge materiale și a obține aceeași adâncime pe toată suprafața secțiunii; notarea atentă a locului de descoperire a unor materiale de excepție (stampile de amfore, țigle stampilate, monede etc).

Arheologul trebuie să aibă multă, multă răbdare și să nu accelereze excesiv săparea fără a controla atent pământul săpat care uneori e necesar să fie cernut prin ciur. Treptat învață notarea în jurnal când poate aprecia materialele, mersul săpăturii și direcția principală a cercetării. La desen e bine să înceapă cu Planul, având m2 împărțit și deci mai lesne de a nota cele observate și apoi Profilul cu malul bine verticalizat, a observa fără a adânci în profil liniile locuinței sau gropii pentru a nu compromite fotografiile.
Am învățat pe șantierul de la Cucuteni condus de Prof. M. Petrescu-Dîmbovița o mai bună înțelegere a pământului, săpăturile în siturile culturii preistorice au profile mult mai înalte și mai interesante care implică multă atenție și familiarizare cu toate culorile, urmărirea vetrelor.
La Barboși-Galați și Bâtca Doamnei-Piatra Neamț la care am fost din 1959, conducător al săpăturii a fost până la decesul său timpuriu la doar 56 de ani, Prof. Nicolae Gostar. În ambele obiective avem ziduri de piatră. Săpătura în acest caz – secțiunea este perpendiculară pe zid – nu paralelă („iepurește” în argoul arheologic). La Barboși după 1978 am fost conducător împreună cu dr. I.T. Dragomir și la Bâtca Doamnei cu dr. V. Bîrliba.

Diferite ca abordare și desfășurare au fost și cercetăriile de la Ciolăneștii din Deal conduse de Prof. M. Petrescu-Dîmbovița și S. Sanie, atât la Puțul ritual (sec. III-II î.Chr) cât și la telul Gumelnița B unde doar la îndreptarea unui mal (taluzarea) au rezultat 105 vase.
Fără a înmulți șantierele notăm că fiecare obiectiv implică abordarea adecvată, că învățăm o viață întreagă. Ca la orice acțiune care implică practica „Experiența face meșterul”.

Arheologia, o disciplină a învățării umilinței în fața timpului, un fel de excercițiu continuu de umilință și de dăruire

Aș îndrăzni să spun că arheologia e o disciplină a învățării umilinței în fața timpului, un fel de excercițiu continuu de umilință și de dăruire. Dar că acest exercițiu trebuie să se bazeze pe o solidă cultură, pe cunoașterea profundă a istoriei. Sunteți de acord cu asta ?

Considerațiile Dv pot fi, desigur, obiectul unei discuții mai ample. Reamintim că pentru întinse perioade ale Preistoriei, înainte de apariția unor izvoare scrise, arheologia – rezultatele explorărilor – constituie însăși Istoria perioadei respective.

Deși au și elemente apropiate umilința – de care vorbiți – și smerenia au și semnificații deosebite. Aș opta pentru termenul smerenie care nu e monopolizat de religie. O reprezentare a timpului infinit în mithraism a fost descoperită și în Dacia romană în spațiul Olteniei. Frământările celor care luptă pentru a salva de uitare cât mai mult din civilizațiile care ne-au precedat în scurgerea vremii sunt desigur permanente. Uneori suntem foarte aproape de înaintași. Amintesc câteva versuri din Dileme (II) care, posibil să exprime mai clar unele gânduri ale exploratorului: Să rupi / din viață / cât avem / Să faci cu umbrele / tandem / E un blestem? / Dar / Să le scoți / apoi la soare / cu vechea lor / înfățișare / Nu-i oare / binecuvântare?
Cunoașterea vine din multe direcții. Separarea arheolog și istoric, necesară cumva, nu-i întotdeuna justificată.
Adeseori sute de pagini de arheologie duc la 3 paragrafe, o pagină de istorie. Am colaborat la redactarea unor dicționare și enciclopedii de specialitate. Pentru Dicționar de Istorie veche a României (Paleolitic-sec.X) un colaborator trimisese 2.5 pagini pentru un depozit de bronzuri, coordonatorul Prof. D.M. Pippidi m-a întrebat atunci pentru Histria ce spațiu acordăm?

Sunt considerat arheolog și istoric. Primele două cărți ale mele, apărute în anul 1981: Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec. II î.e.n.- III e.n.), Iaşi și Cultele orientale în Dacia romană (I), Bucureşti.

Prima are la bază Istoriografia, Arheologia, Epigrafia, avea în vedere răspândirea civilizației romane în spațiu moldav, Moesia Inferior transdanubiniană cu limita valul Tulucești-Serbești, descoperiri romane (materiale-monede) în restul teritoriului. Cealaltă lucrare Cultele avea ca bază Epigrafia și Istoria religiilor. La fel se întâmplă și în situația celorlalte cărți foste științe auxiliare ale Istoriei se aliniază disciplinat, în general cu un plus de date față de situația lor anterioară.
Înțelegerea puterii și dimensiunilor Imperiului roman dar și a șirului de istorii, pornite încă în secolul al XVIII-lea, Edward Gibbon – The History of the Decline and Fall of the Roman Empire – , Dimitrie Cantemir – Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman – , deci nici ele nu sunt eterne.

Înțelegem mai bine pe cei ale căror case le vizităm, iar în cazul cimitirelor hamletizarea nu este histrionică. Constatăm urmele unor atacuri, invazii, inundații. La Barboși depunerea de mâl de 0.38m într-o casă au fost găsite multe obiecte și monede – deci o retragere rapidă, „precipitată”. Încă nu am o ipoteză credibilă, acceptabilă asupra modului în care au ajuns la adâncimea de peste 14 m un număr însemnat de materiale (vase metalice, amfore, și altele). Pe acel loc s-a construit apoi Cheson priză aducțiune Siret.

E vorba de o comunicare cu momente de „compătimire” cu altele de admirație pentru unele ingenioase realizări în diferite direcții (sticlă, metale, ceramică, sculpturi, etc).
Evident cunoașterea amănunțită a perioadei își are însemnătatea ei. Pentru elenism și epoca romană cam două-trei vieți ar permite o cunoaștere profundă. Se ajunge la o specializare pe domenii: metal, ceramică, piatră, alături multitudinea specializărilor la sursele scrise. Se merge mai departe de exemplu la obiectele de podoabă – fibule, coliere etc. Încercăm să cuprindem totul, de la sistemele de apărare, la procurarea celor necesare traiului, câte ceva din viața cotidiană, gândurile, distracțiile, idei despte postexistență, toate în măsura descoperirilor, cu atribuiri echilibrate, fundamentate pe baza materialelor.

”Cucuteniul a rămas cultura neolitică pe care o admiram cel mai mult. Cam toți iubeam Cucuteniul!”

Vă propun să mai trecem odată cu amintirea prin Șantierele arheologice în care ați lucrat , ca tânăr și mai apoi ca profesor, având și dumneavoastră sub conducere tineri arheologi. Cum v-au transmis profesorii , pasiunea și tainele ? Cum le-ați transmis dumneavoastră?

Întâlnirea cu cei care au fost – a început în anul 1959 atât pentru epocile mai îndepărtate – neoliticienii cât și cu lumea dacică și apoi cea romană.
Pe șantierul cu veche tradiție de la Cucuteni (Băiceni, jud. Iași) acasă la cei care uimesc de milenii lumea prin realizările lor în câmpul artei: ceramica pictată și plastica, dar și prin alegerea locului cetății, un deal înalt-un mic munte, locuințele, uneltele, ș.a., amenajarea sistemului de apărare. La Cucuteni am învățat să mânuiesc șpaclu și măturița fără grabă, cu răbdare și atenție. Am înțeles ce și cum trebuie notate rezultatele fiecărei zile de săpătură pentru a fi utile; desenarea Planurilor și Profilelor, ultimele implicau o bună înțelegere a pământului, a succesiunii locuirilor. Dl. Prof. M. Petrescu Dîmbovița fusese elev al Prof. Ioan Nestor, doctor în Preistorie la scoala germană și era considerat cel mai riguros, mai bun arheolog al generației sale. Cucuteniul a rămas cultura neolitică pe care o admiram cel mai mult. Cam toți iubeam Cucuteniul!
La Galați – Barboși săpăturile se desfășurau într-o zonă situată între Gara CFR Barboși și Combinatul Siderurgic Galați pe înălțimea Tirighina (Ghertina) la sud era cotul Siretului la vărsarea în Dunăre. De pe Tirighina se vedea departe în Dobrogea până la Munții Măcinului.
Posibil ca G. Săulescu să fi efectuat un sondaj în 1834 (?) la Barboși să fie primul arheolog român, fără a fi exclusă ipoteza că a primit materialul arheologic adus apoi la Cabinetul de Istorie Naturală și Medicină unde se formase și un Cabinet Numismatic și Arheologie. Dintre personalități au mai efectuat săpături la Barboși Prof. Vasile Pârvan (1913), Gh. Ștefan (1935-1936).
La săpăturile de la Barboși am participat de asemeni din anul 1959. A fost cercetată o cetățuie, posibil precedată de un emporion grecesc și complexele de locuire romană din această zonă transdanubiană a Moesiei Inferior, limitată de val.
Prof. Nicolae Gostar care a condus săpăturile până la decesul său timpuriu în anul 1978 – la doar 56 de ani. Prof. N. Gostar participase la săpăturile din Munții Orăștiei conduse de Acad. C. Daicoviciu, în zona Sanctuarelor a „Soarelui de andezit” din capitala Daciei lui Decebal și la alte cetăți dacice precum și în diferite complexe romane din Dacia.
Tirighina era aproape ca un tel prin depunerile sale de peste 4m. [Mare parte a așezării a fost devastată pentru piatră]. Nivelurile romane aveau 1.80m, urma un strat de lut și apoi nivelurile dacice – Am cercetat și palisada cetății dacice.

”Arheologia, Epigrafia, Numismatica, fragmente din literatura antică le vedeam acum cu alți ochi.”

Am învățat modul de abordare a complexelor arheologice cu zid. O săpătură captivantă care impunea o atenție continuă și notarea multor materiale cu stampile, însemnări, fragmente de inscripții lapidare, țigle cu ștampila unor unități militare – Legiunea I Italica, Legiunea V Macedonica, Classis Flavia Moesica, Cohors II Mattiacorum. Zile foarte pline și interesante. Arheologia, Epigrafia, Numismatica, fragmente din literatura antică le vedeam acum cu alți ochi. Jurnalul avea însemnări mai numeroase și de mare diversitate.

Planul și Profilul săpăturii era efectuat la fel ca la așezările preistorice cu particularitățile noilor descoperiri. Săpătura era drumul spre taină și urmărirea ei atentă umplea timpul. După ce plecau lucrătorii era completat jurnalul, la fel și executarea desenelor când acest lucru devenea necesar. Partea tehnică e aceeași, obiectele descoperite sunt și între cele de mici dimensiuni (monede, fibule etc.) și adeseori trebuie cernut pământul. Uneori sunt necesare și schițe a unor piese găsite, numerotarea monedelor cu indicarea adâncimii la care au fost găsite etc.
Transmiterea se face prin explicarea unor detalii despre descoperiri, iar pentru anumite operațiuni solicitați să le execute.

Rezultatele și drumul către ele atrag iubitorii antichității. Arheologia se învață ca orice meserie. Văzând și făcând apoi ce este necesar. Situațiile pot fi diferite. Trebuie gândită abordarea, continuarea opțiunilor de salvare etc. Așa am sfătuit și colegii mai tineri. La Barboși după 1978 am condus șantierul împreună cu Dr. I.T. Dragomir director al Muzeului de Istorie Galați. Evident în timp viitorii arheologi, doctoranții pot să nu fie toți la fel de capabili. După ce s-a văzut rezultatele lor au întârziat mult (în unele cazuri întârzie în continuare) promovarea la Catedră – ex. Dr. Victor Cojocaru, Dr. Dan Dana, Dr. Mihai Popescu ș.a.). E păcat pentru ei și pentru generații de studenți.

Șantierul de la Ciolăneștii din Deal – jud. Teleorman (responsabil Prof. M. Petrescu Dîmbovița) situat în Câmpia Română – Găvanul Burdea. Cercetările urmau să clarifice apartenența unui „depozit de vase”, toate de ceramică neagră, datate în secolele III – II sau II a. Chr. Pe malul pârăului Ududuia o așezare getică și la adâncimea de aproximativ 4m – a fost găsită o fântână cu trei rânduri din ghizd păstrate. S-a considerat, cu mare probabilitate, că ar fi un puț ritual.
Tot la Ciolănești a fost începută săpătura (sondaj) unui tel neolitic – Gumelnița B. Doar taluzarea unui mal s-a soldat cu recuperarea a 105 vase. Am elaborat împreună cu dl. Prof. M. Petrescu Dîmbovița note și studii despre amintitele săpături, și studiul „Interférences culturelles dans l´espace thraco-daco-gète, hellenique et oriental”, în Nouvelles études d’histoire, București, 1990, p. 7-20). O comună cu oameni pricepuți și inteligenți.

La Piatra Neamț – Bâtca Doamnei se află singura cetate dacică cu ziduri și sanctuare de piatră de pe teritoriul Moldovei. Din anul 1926, de la descoperirea ei au efectuat sondaje sau mici săpături mai mulți arheologi. Bâtca Doamnei este „scoasă în lume” de Prof. Nicolae Gostar în lucrarea „Cetăți dacice din Moldova”, care a condus săpăturile arheologice până la moartea sa în anul 1978. Din 1978 săpăturile au fost conduse de Silviu Sanie și Virgil Mihăilescu-Bîrliba. În timp au publicat din materialele descoperite fără a face parte din colectivul de arheologi, doi muzeografi pietreni și această practică, susținută de cei care ar trebui să o condamne și elimine continuă. Pentru mine Bâtca Doamnei a fost cea mai importantă și interesantă săpătură pentru civilizația dacică, unele rezultate le-am utilizat în cărțile mele „Din istoria culturii şi religiei geto-dacice” și în volumul colectiv „Geto-Dacii dintre Carpați și Nistru, Secolele II a.Chr.-IIp.Chr.”

La Orșova – Jud. Mehedinți săpăturile s-au desfășurat pe teritoriul orașului care urma să devină parte a lacului de acumulare de la Porțile de Fier. Săpăturile de pe malul Dunării au fost interesante atât prin materialele de epocă romană (descoperisem o frumoasă locuință) ale Diernei cât și cele feudale (Rușava). Deosebită a fost și colaborarea cu arheologi de la București, Timișoara, Craiova, cu colegi etnografi, muzicologi etc. Alte locuri, alți oameni, alte probleme.

După câmpie, munte, Dunăre a venit și rândul dealurilor mai puțin înalte. Șantierul arheologic de la Dumbrava (com. Ciurea, jud. Iași), conducător Silviu Sanie, a scos la iveală multe lucruri interesante pentru cunoașterea lumii dacice și sarmatice precum: plastic, însemnări cu alfabet grecesc și tamgale.
Au mai fost, între altele sondaje cu bune rezultate la Șuletea și Vetrișoaia (județul Vaslui). În cele mai multe cazuri erau și studenți, între ei cei care continuă cu succes cele învățate.

”Soția mea a putut să înțeleagă nomadismul arheologului, obsesiile epigrafistului și frământările istoricului”

Vorbiți-ne despre soția dumneavoastră. Ați lucrat cot la cot cu dumneaei atâta vreme! Ați împărtășit mari momente profesionale.

Aparent ușor, dar ceea ce-mi cereți se arată a fi dificil. Sunt 12 ani de la plecarea Șeivei în lumea umbrelor fapt greu de închipuit chiar dacă pe epitaf scrie și „Vei fi cu noi totdeuna”. Între „solicitările” către Providență rugam să ne dea și ceva „bucurii neplânse”. Realizările copiilor, doi nepoți au devenit ingineri anul acesta, o nepoată viitor medic și cel mai mic și mai înalt – la armată.

Noi ne-am căsătorit la începutul celui de al II-lea an de absolvire. Am mers împreună pe șantierele de la Bâtca Doamnei, Barboși, Șulatea, Dumbrava, ș.a. A putut să înțeleagă nomadismul arheologului, obsesiile epigrafistului și frământările istoricului. Cam de la vârsta de 2.5 a mers și fiica mai mare Arina atât la Bâtca Doamnei cât și la Barboși. Soția s-a ocupat mai mult de Numismatică și studiul amforelor elenistice și romane – în afara problemelor săpăturii arheologice în ansamblu. La Muzeul de Istorie a Moldovei a studiat mai ales ceramica pictată. Expoziția Civilizația Cucuteni i-a adus „Premiul Margareta Sterian” și apoi Meritul Cultural Clasa I, cat. H – Cercetare științifică.

Ea mi-a dactilografiat notele, studiile elaborate în timp, lucrarea de doctorat. Am pornit o gospodărie de departe. Am plantat pomi: vișini, cireș amar, nuc, meri. O mică vie, au fost straturile de ceapă, roșii – o vreme și căpșuni (melcii aveau viteză mai mare). Colegi și prieteni, oaspeți de peste hotare ne-au onorat modesta reședință. Eu eram cu via și grădina. Plecarea copiilor, îmbolnăvirea Șeivei (Limfom malign non Hodgkin) și plecarea cu speranța unei însănătoșiri, au însemnat sfârșitul „raiului”din Bacalu 24. De milenii De ce? adresat Cerului de supraviețuitorii temporari rămâne fără răspuns. Rămân neuitarea, realizările ei în viața cotidiană și în câmpul științific, regretele durerea noastră. O alăturăm și acum la bine și la rău.

” În Israel (amintesc doar pe cei care i-am cunoscut) au fost în deceniile trecute Ivan Ordentlich, cu doctoratul la Universitatea A.I. Cuza Iași, Prof. M. Petrescu Dîmbovița – specialist în epoca bronzului și Nicolae Chidioșan, cu doctoratul la Cluj – Universitatea „Babeș-Bolyai”, Al. Oancea, Prof. dr. Moshe Fischer de la Universitatea Tel Aviv, specialist în Epocile helenistică și romană. Era absolvent al Universității București cu practică pe șantierul de la Histria.”

M-a impresionat felul în care șeful Șantierului arheologic de la Arsuf vorbea despre profesorii săi evrei de origine română. Cred că e un capitol pe care opinia publică nu îl cunoaște. De alfel meritele celor care au facut Alia și apoi au contribuit la cunoaștere, educație universitară în Israel sunt foarte puțin cunoscute, mă întreb de ce.

În învățământul superior din România Arheologia a devenit obiect de studiu încă în urmă cu peste 150 de ani. Primul Profesor a fost Alexandru Odobescu.
Un salt important a fost făcut în deceniul al III lea al secolului trecut prin crearea Școlii române de la Roma de către Vasile Părvan, care a oferit elevilor posibilitatea de a vedea și lucra pe șantierele din Italia și o documentare la marile Biblioteci din Roma. Mulți dintre elevii de la Accademia di Romania au ajuns personalități care au creat o puternică școală arheologică românească și de istorie veche în general care s-a perpetuat în timp. Generația mea a avut șansa de a primi și indrumările unor Profesori, foști elevi la Accademia di Romania: C. Daicoviciu, D. M. Pippidi, E. Condurachi, N. Lascu, I.I. Rusu, R. Vulpe ș.a. Deci calificarea nu trebuie să ne mire, ea este justificată. Sunt arheologi români în Italia, Germania, Franța, Canada etc.
La Institutele de Arheologie (București, Cluj, Iași), la Universități, la Muzee, sunt arheologi cu înaltă calificare în evidența Ministerului Culturii.

În Israel (amintesc doar pe cei care i-am cunoscut) au fost în deceniile trecute Ivan Ordentlich, cu doctoratul la Universitatea A.I. Cuza Iași, Prof. M. Petrescu Dîmbovița – specialist în epoca bronzului și Nicolae Chidioșan, cu doctoratul la Cluj – Universitatea „Babeș-Bolyai” la Prof. Kurt Horedt – specialist în Epoca bronzului. Se afla în Israel și Al. Oancea care a decedat în anul 2012 – despre el a scris frumos în revista Muzeului Național al României arheologul George Trohani.

A trecut în lumea umbrelor în urmă cu câteva luni Prof. dr. Moshe Fischer de la Universitatea Tel Aviv, specialist în Epocile helenistică și romană. Era absolvent al Universităii București cu practică pe șantierul de la Histria. Se afla în foarte bune relații cu arheologii români.
Cu familia originară din România de la Iași, dar israelian prin naștere este Prof. David Ussishkin, acum la pensie, cunoscut conducător al săpăturilor de la Megiddo. Profesori la Facultatea de Istorie originari din România sunt mulți.

Cât despre aportul emigranților din România în toate domeniile economic, învâțământ, cultură etc. nu este negat. S-a remarcat faptul că n-au ajuns în vârful piramidei sociale. Cauzele sunt numeroase și implică o tratare separată.

” Între ceea ce găsim și ceea ce am fi vrut să apară există diferențe, dar nu totdeuna în defavoarea problematicii în ansamblu”

Acum aș vrea să ne povestiți ceva din felul în care realitatea căutării prin pământuri ajunge în final într-o comunicare științifică. Dați-ne, vă rog, exemple.

În fiecare nouă săpătură arheologică de amploare sau chiar la sondaje există dorințe și speranțe, mărturisite chiar sau aluzive, că vor fi descoperite materiale care să contribuie substanțial la rezolvarea unor aspecte din spectrul politic, economoc, cultual etc. rămase cu răspunsuri ipotetice. Între ceea ce găsim și ceea ce am fi vrut să apară există diferențe, dar nu totdeuna în defavoarea problematicii în ansamblu. Multe tezaure sunt descoperiri întâmplătoare din afara așezărilor. Arhiva pământului e mai complicată. Ce publicăm până la monografia sitului în afara unor rapoarte de săpături?
Apar materiale de excepție sau tipuri neatestate în secvența cronologică acoperită de descoperirile din așezare, piese de cult, însemnări etc. Ele pot și trebuie comunicate în haina și cu consistența științifică care se impune, cu sublinierea locului în care poate aduce elemente noi clarificatoare.
În toate cetățile și așezările explorate am găsit și piese mai puțin comune și complexe arheologice care m-au bucurat. Aș aminti descoperirea de la Galați-Barboși din anul 1974
Într-un complex situat la sud-est de castellum, la poalele Tirighinei, am găsit un fragment de marmură dintr-un relief ce păstra un personaj într-o nacelă cu fulgere în mâna dreaptă – o reprezentare a lui Iuppiter Sol și aproximativ jumătate din trupurile celor 4 cai care trăgeau nacela.
Inventariasem cândva piesele de la Barboși transferate de la Muzeul de Științe Naturale. Erau aduse din anul 1834 foarte probabil din săpăturile sau cele adunate de G. Săulescu dar nu eram sigur că ele vor completa relieful. Am așteptat să plece colegii și după aceea am apropiat părțile existente de porțiunea adusă de mine, ușor înegrită de foc și după ce a apărut rezultanta fericită nu am avut cu cine împărți bucuria. Relieful întregit apare ilustrat pe supracoperta de la Civilizaţia romană…
Deosebit a fost și mormântul 7/1978 dintr-un tumul de la Barboși prin bogatul inventar, scheletul orientat creștinește. De remarcat fibula de aur care are incizată inscripția INNOCENS – nume de calitate morală frecvente în paleocreștinism.
La Bâtca Doamnei ar putea fi amintită cana de bronz aurită, fructiera pictată și un fragment de pictură pe stâncă.
Șirul poate continua cu un vas cu o mică inscripție și chipuri, găsit la Dumbrava.

” Îmi doresc să mai ajung la Iași, Cluj, Galați, Piatra Neamț și pentru a-mi lua Adio de la șantiere dar – după starea generală a sănătății mele și a lumii – șansele sunt minime.”

Când ați plecat din România ca să fiți alături de familie, de fetele dumnevoastra in israel, aveați deja o vîrstă, era clar că acolo nu vă veți putea integra în lumea profesională și că va rămâne să lucrați in singurătatea biroului , tot in româneste, pe multele presupun , note, schițe, notații adunate. Totusi, v-ați imaginat cum anume atitudinea corpului de specialitate din România față de dumneavoastră?

Am plecat în Israel la vârsta de 74 de ani și 53 de ani în câmpul muncii. Soția care avea o boală considerată incurabilă continua tratamentul din țară la un spital cunoscut din Ierusalim (Hadassa).
Cât privește continuarea profesiei (istoric – arheolog nu-i doar o profesie! ) în Israel nu am avut-o în vedere niciodată. De altfel cine face translația cu acest gând trebuie să o efectueze înaintea vârstei de 35 de ani.

Aveam în lucru volumul II de la Mărturii scrise şi reprezentări plastice în spaţiul geto-dacic (secolele IV a.Chr. – IVp. Chr.) și în pregătire altul cu o tematică diferită. Am vizitat muzeele și importante șantiere sau situri arheologice amenajate excelent pentru public și specialiști (Megiddo, Beth Shean, Apollonia, Caesarea etc.) Pandemia a exclus multă vreme accesul la biblioteci. Îmi lipsesc mai ales reviste din țară. Am reușit să finalizez unele note și sper să le pot îngloba în volumul aflat în lucru.

O operație dificilă (cel puțin pentru cel care o suportă) – by-pass și schimbarea valvelor mitrale – m-a scos din circuit mai mult decât credeam și reumatismul (acumulat de majoritatea arheologilor) adaptă și la mileniul III mi-a limitat deplasările terestre. Oricum 86 de ani (nu se iau din drum) așa că mulțumesc lui Dumnezeu și pentru starea fluctuantă în limita căreia lucrez.

Cât privește atitudinea corpului de specialiști. Nu-i vorba de nici o evadare, sunt la copii și rămas singur numai rezolvam. Lucrez în continuare probleme ale Istoriei vechi pe teritoriul României.
Sunt la curent cu desfășurările din orașul din care am plecat și din țară în general (Presa și Televizorul). Cu cei apropiați mai vorbesc – mai rar cu scrisorile. Cei care m-au lovit și eventual continuă îi las în plata Domnului. Îmi pare rău că nu reușesc să răspund în timp rezonabil celor care-mi scriu.

Am peste 1200 mențiuni la Academia.edu și rămân dator cu unii colegi. Se întâmplă că nu pot întrerupe lucrul pentru vreo polemică, o părere diferită. Consider că finalizarea a ceea ce am în lucru e mai importantă. Îmi mai fură timp rezolvarea unor probleme de sănătate și colaborări care nu pot fi refuzate.
Îmi doresc să mai ajung la Iași, Cluj, Galați, Piatra Neamț și pentru a-mi lua Adio de la șantiere dar – după starea generală a sănătății mele și a lumii – șansele sunt minime.

Cât despre atitudinea corpului de specialitate – fiecare are dreptul la (de) exprimare.
Regret plecarea în lumea umbrelor a marilor mei prieteni Florin, Nelu, Puiu, Sandu, nu încheiasem convorbirile cu dna Zoe Petre și Doina Benea n-a mai reușit să ajungă la Iași sau aici. Moartea lui Al. Avram este o mare pierdere pentru arheologia și epigrafia noastră. Era printre primii trei epigrafiști ai țării din ultimele două decenii. Îmi promisese o vizită !
Alături de profesorii ieșeni citați și cei neamintiți aici care au contribuit la formarea noastră ca istorici, datorez cele bune din realizări unor Profesori de la Cluj și București care am avut șansa să-i întâlnesc.

Acad. Constantin Daicoviciu un mare Om și Profesor. Modul de îndrumare, de a sugera fără a obliga, obiecțiunile nu însemnau eliminări obligatorii ci aspecte încă suficient fundamentate, încă nu convingătoare; modul cum insufla încrederea că ai capacitatea, puterea și știința pentru a realiza lucrarea la care ai pornit era inegalabil. Evident trebuia să înțelegi și lucrurile spuse pe jumătate. Deoarece nu am primit pașaportul pentru a pleca în R.F. Germania trebuia să mă reîntorc la Iași. Comunicându-i, a garantat că voi reveni în țară și astfel am participat la Congresul Internațional de Epigrafie – München 1972.
Am fost în relații foarte bune și am învățat multe de la Prof. I.I. Russu cel care a dirijat alcatuirea volumelor de inscripții din Dacia.

La București am cunoscut Profesorii Dr. M.Pippidi, Prof. E. Condurachi, Prof. D. Tudor. Cunoașterea, apropierea de marii Profesori, încercând să luăm ce ni se potrivește și ce este posibil în limita cunoștiințelor noastre, conștient sau „automat” a rămas permanentă.
Părăsim scena vieții cu multe semne de întrebare dar și cu bucuria că vor fi în continuare OAMENI între ei și mulți arheologi.

(Interviul realizat la Tel Aviv, 2022, face parte din cartea ”După-amiaza vieții” de Cleopatra Lorințiu, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură, aprilie 2024, București )

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.