AUTIŞTII CĂRŢILOR (60) 01.04.2020

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

– Asta-i curată porcărie!

– La ce vă referiţi?

– Păi, cum?! Trebuie să fie înscrisă într-o carte, într-un cod, o vină pentru ca ea să devină delict?

– Asta-i aşa, admiteţi voi, „bunul simţ” revoltându-vă şi pe voi. Însă iată că profesorul universitar nu e de acord:

– Încă din cele mai vechi timpuri, dacă nu există o plângere, nu există nici procesul.

– Şi dacă există o plângere, dar cele incriminate nu sunt cuprinse în carte legilor?

– Atunci poate să fie o ticăloşie oricât de mare, însă nu va fi pedepsită.

– Curată porcărie! admiteţi voi. Sigur, cum ar fi putut un dascăl oarecare să ajungă la cea mai mândră vilă din localitate, dacă nu s-ar fi folosit de această… de această lacună?

– Acela n-a fost un „dascăl oarecare”, se încăpăţânează profesorul universitar. Dacă a ştiut să găsească acele „lacune”, cum le-aţi zis dumneavoastră, atunci e clar că a fost un om foarte inteligent.

– Un şarlatan, nu vă lăsaţi cu una cu două (iar profesorul universitar vi se pare tot mai antipatic): un om cinstit nu se pretează la asemenea tertipuri.

– E ca şi cum ai omorî pe cineva pe la spate! spune şi doamna cu poşeta asortată.

– Iar eu vă asigur că dacă şi alţii ar fi atât de inteligenţi, nu s-ar da nici ei în lături de la un asemenea mod de a parveni.

– O adevărată porcărie! este concluzia pe care nu v-o poate scoate nimeni din cap. (Iar profesorul acesta este categoric un nesuferit. Până acum abia de a scos o vorbă şi brusc l-a apucat argumentaţia.)

Înainte de a urca la etajul cinci, se aude iar vocea inconfundabilă a domnului cu veşnicul său aparat de fotografiat:

– Vă rog, vă rog, nu ne consideraţi şi dumneavoastră elevi de şcoală! Suntem oameni în toată firea! (E clar, domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat păstrează amintiri foarte neplăcute din perioada şcolarităţii sale.)

– Ce etaj urmează? întreabă doamna din perechea în vârstă, fiind evident că e deja foarte obosită.

Turnul Al treilea, etajul cinci:

Noaptea tablourilor

Se tot vorbeşte despre păpuşile şi jucăriile care se trezesc noaptea şi zburdă libere prin încăperi, despre obiectele din rafturi care suferă asemenea oamenilor, despre paharele din vitrine ce se îmbrăţişează pe ascuns. Am auzit şi despre tablourile ce-şi au viaţa departe de privirile noastre şi despre agitaţia de după închiderea muzeului prin sălile unde sunt expuse capodoperele. Un paznic cam beţiv şi infatuat, mândru nevoie mare că are voie să poarte armă, a fost, se spune, martorul unei asemenea scene incredibile, însă mărturia lui n-a găsit prea mulţi ascultători dispuşi să-l creadă, tocmai din pricină că pe un asemenea individ nu prea poţi să-l iei în serios şi, mai ales atunci când povesteşte cu tupeu asemenea lucruri, n-ai de ce să faci excepţie.

Se întâmplase să fie mai indisponibil ca de obicei într-o după-masă, dar încă suficient de lucid pentru a-şi da seama că şeful va realiza starea în care se găsea, acelaşi şef ce nu-l putea suferi şi-l ameninţa de atâta vreme că abia aşteaptă prima ocazie spre a-l da afară. Până în ziua aceea, omul nostru reuşise să se ţină suficient de drept şi să rostească suficient de clar cuvintele pentru a înlătura orice acuzaţie. Dar în după-amiaza cu pricina, trebuii să-şi recunoască şi el că s-a cam întrecut cu gluma, că riscă să nu se mai poată controla, aşa că se refugie într-o debara şi aşteptă acolo să-şi mai revină. Însă, dând de căldură, paznicul adormi pe nişte baloturi şi nu se trezi decât după mai multe ceasuri, la o oră când dispăruse şi geana de lumină ce intrase până atunci pe sub uşă, iar ochii nu-i mai găseau nici un minim de scânteie cu care să se poată obişnui pentru a vedea. Era întuneric beznă în debara şi, după ce se trezi, paznicul nostru cercetă, la început instinctiv, dacă mai are pistolul asupra sa, apoi îi mai trebuiră câteva minute până să-şi dea seama unde se află şi cum a nimerit acolo. Aprinse lanterna – avută de asemenea în dotare – şi constată că era de mult trecut de ora închiderii muzeului, că se afla, deci, captiv, împreună cu operele de artă, în spatele uşilor grele încuiate şi prevăzute cu complicate sisteme de alarmă. Să fi încercat să iasă ar fi fost o adevărată prostie: ar fi însemnat să declanşeze toate sirenele şi semnalele cu care ar fi chemat poliţişti de la mai multe circumscripţii, ar fi fost obligat să dea o mulţime de declaraţii şi şi-ar fi pierdut – în cel mai bun caz! – slujba. Cel mai cuminte lucru a fost să aştepte în muzeu până la ora deschiderii, amestecându-se atunci printre colegi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi cum în jurul tablourilor trebuia să fie mereu o temperatură constantă, în interiorul muzeului era cald, plăcut, până la urmă nici nu se implicase în cine ştie ce nenorocire.

Doar că atunci când deschise uşa de la debaraua unde se ascunse înainte de a adormi, îi izbi un zgomot cu totul neaşteptat (dacă ar fi să-l credem). Adevărul este că nici el nu insista prea mult, ajuns în acest punct al povestirii şi o mai dădea pe glumă fiindcă nici nu era crezut şi nici nu era în interesul său să povestească la prea multă lume cum de s-a nimerit să fie martorul întâmplărilor care au urmat. Dar, fiindu-i totuşi greu să renunţe şi mai ales părându-i rău să piardă prilejul de a deveni un fel de erou, singurul om ce a asistat la asemenea scene şi, nu în ultimul rând, pentru a-i sluji în apărare, nu putea să renunţe cu totul la bazaconiile pe care le debita, aşa că le mai completa cu povestea cum că i-ar fi fost rău, că ar fi leşinat şi alte asemenea tertipuri arhicunoscute şi total lipsite de imaginaţie, cu ajutorul căror încerca să justifice cum de a rămas noaptea aceea în muzeu. Ceea ce era însă într-adevăr greu de explicat era cum de a putut un asemenea om să aibă brusc suficientă imaginaţie pentru atât de ciudata lui istorisire.

Deci, pretindea el, abia ieşit din debara şi fiindu-i încă rău – dar, dacă e să credem ceva, ştim că nu aceasta a fost realitatea, ci că n-a fost decât mahmur -, căznindu-se să nu facă prea mult zgomot pentru că „mai ştii ce mijloace de alarmă au inventat ăştia”, nu era exclus ca totul să înceapă să ţârâie şi să vâjâie numai fiindcă el ar călca prea apăsat, fiind, deci, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot, constată cu nemulţumire că aude totuşi paşi. Îi mai trebuiră câteva clipe să se dezmeticească în întregime şi aceea a fost clipa când şi-a dat seama că nu-şi aude propria călcătură, ci a altcuiva. Nu, nu pe a altcuiva: auzea o mulţime de paşi, o hărmălaie întreagă, voci, răcnete, vorbe în diferitele limbi ale Babilonului, zăngănit de săbii, scâncete de copii, tropote de cai. „Ei, asta-i totuşi prea mult!” îşi spuse fără să poată să creadă nici el că ar putea fi cineva suficient de idiot încât să intre călare într-o sală de muzeu astfel păzită ca aceea în care… un muzeu de renume mondial, unde…

Când îşi vârî şi el capul, cu mii de precauţii, pe uşă, imaginea care i se relevă îl ţintui locului. În timpul scurtului drum pe care a fost nevoit să-l parcurgă de la debara, de-a lungul unui coridor, mai avu vreme să-şi spună că ar putea să-i prindă pe indivizii aflaţi în muzeu, fapt ce i-ar aduce în mod sigur o avansare. Da, dar ar putea fi ucis şi el, fiind clar, după zgomotul stârnit de intruşi, că erau într-o superioritate covârşitoare! Or, tot datorită acelor zgomote, ar putea să apară, din clipă în clipă, poliţia şi, dacă l-ar prinde şi pe el alături de infractori, s-ar spune că… s-ar putea chiar pretinde că el a rămas intenţionat în monumentala clădire pentru a deschide porţile răufăcătorilor. Toate astea au reuşit să-i treacă prin cap în doar cele câteva secunde. Îşi pipăi încă o dată tocul pistolului, îşi scoase arma, o cântări în mână şi, puţin mai uşurat, trăi clipa când îşi vârî capul în deschizătura uşii.

O briză puternică îl izbi în faţă. Pe peretele opus, printr-o ramă mare, se putea pătrunde într-un peisaj riveran, cu o lume trebăluind agitată, îmbrăcată în vechi costume olandeze, indiferentă la marea agitată din depărtare. Oamenii vorbeau o limbă neînţeleasă de paznic, însă, e drept, nici nu le putea distinge prea bine vorbele întrucât se suprapuneau cu alte vorbe, în alte limbi, cu mormăielile pelerinilor din dreapta, cu tânguielile femeilor de lângă crucea de pe peretele din stânga şi cu blestemele călugărului cruciat atârnat chiar lângă uşă. Şi în afară de ei, mai erau în încăpere şi alte personaje, probabil venite din salonul de alături sau poate din părţile invizibile ale tablourilor, aşa explicându-se se pare şi fraza renumitului conservator al muzeului, care susţinea mereu că, de fiecare dată, capodoperele ne relevă o altă înfăţişare. Într-adevăr, unele figuri dispăruseră, între timp, în spatele ramelor, apărând, în schimb, altele, nu prea deosebite, putând fi chiar primele, de nu şi-ar fi schimbat locurile sub privirile neîncrezătoare ale paznicului uimit, dar atent.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.