AUTIŞTII CĂRŢILOR (80)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013.

Partea remarcabilă abia aici apare: cel puţin în unele momente, predicţiile din caiete sunt mai precise decât cele relatate de subiectul însuşi. Din sentinţa care l-a costat ani grei de puşcărie, reiese că numitul Victor Adam a fost adjunctul şefului partidului său pentru întregul Banat, că o vreme a ocupat şi un post de subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi că a fost, la un moment-dat, secretar unu al Ambasadei României la Berlin, chiar pe vremea regimului Mareşalului Antonescu. Faptul că a traversat şi el, asemenea majorităţii politicienilor, perioade mai rele, fiind pus în 1943 pe linie moartă, nu l-a ajutat prea mult la proces. Victor Adam a fost un animal politic. Pus în faţa acestor evidenţe, bătrânul domn s-a mulţumit să observe: „Da, de multe ori, memoria ne mai joacă şi feste. Dar să ştii că nu numai memoria este de vină, de obicei subconştientul este cel ce dictează o anumită variantă, varianta ce i se pare cea mai convenabilă”. La rândul său, povestitorul bănuieşte că bătrânul domn nu făcea decât să continue să se disculpe, aşa cum s-a disculpat în faţa acuzatorilor comunişti, precum şi în faţa sa însuşi, pe vremea lungilor sale perioade de detenţie.

Victor Adam n-a comentat mai mult inadvertenţele, n-a negat cele scrise de Isidor/Izidor şi nu s-a străduit în nici un fel să-şi convingă interlocutorul că „el ştie mai bine!, că doar el a fost cel ce a trăit evenimentele, că fostul lui coleg de la Şcoala Superioară de Ştiinţe Comerciale n-a făcut decât să bată câmpii”. Chiar dimpotrivă, la plecare, i-a spus povestitorului: „Mi-a făcut mare plăcere vizita dumneavoastră. Mi l-aţi readus în casă pe Kocka, băiatul acela atât de… de ciudat. Să ştiţi că eu m-am înţeles întotdeauna bine cu el, chiar dacă Isidor n-a fost niciodată prea vorbăreţ…”

„…chiar dacă Isidor n-a fost niciodată prea vorbăreţ…” Vorba lui Victor Adam, „memoria ne mai joacă şi feste”. Solomon Raul, un alt nonagenar, i-a vorbit povestitorului despre un Kocka Isidor, foarte vorbăreţ, „gata mereu să-ţi explice ceva”.

Solomon Raul, Raul Solomon: după absolvirea Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale, n-a urmat destinul pe care i l-a prezis Isidor. El n-a ajuns profesor, aşa cum „îl predispunea din plin atât fizionomia”, cât şi aspiraţiile mărturisite încă în anii de şcoală. Isidor a scris: „Solomon Raul este cazul cel mai uşor de clasificat, aici nu există nici un dubiu: Solomon Raul va fi profesor, probabil chiar directorul instituţiei pe care a absolvit-o.” Şi, câteva rânduri mai jos: „Nu încape nici o îndoială că va fi directorul Şcolii şi, plasându-i fotografia pe locul cuvenit al unui tablou ce va să urmeze, lucrurile se confirmă din plin”. (Argumentele în favoarea unei concluzii atât de ferme, povestitorul nu le poate preciza, întrucât ele sunt notate cu simbolurile pe care doar autorul lor le înţelegea. După numeroase încercări, chiar şi cu ajutorul unui specialist, povestitorul n-a decriptat decât o parte dintre acele semne, iar textul recompus i se pare cu totul lipsit de noimă.)

Dar, în ciuda „unor premise atât de limpezi”, Raul Solomon n-a ajuns dascăl, ci simplu funcţionar în administraţia locală. (Ceea ce, în treacăt fie spus, nu l-a scutit nici pe el de doi ani de „reeducare” într-o închisoare comunistă,) În schimb, a fost căsătorit, a avut parte de o căsnicie lungă, îmbătrânind cu soţia alături, iar unui dintre cei trei copii ai lor a ajuns profesor, dar nu un profesor oarecare, ci chiar profesor universitar la o instituţie de învăţământ superior de cel mai înalt prestigiu. Fiul acela mai este şi astăzi activ la o universitate din Statele Unite, unde a rămas în urma unei burse obţinute încă prin anii optzeci. Din fotografia pe care tatăl i-a arătat-o cu multă mândrie, povestitorul a putut să-şi facă o imagine asupra înfăţişării lui Raul cu vreo patruzeci de ani mai tânăr.

– Leit taică-său! a confirmat şi mama, care tot intra şi ieşea din încăpere.

– Vă pare rău că n-aţi urmat cariera didactică, aşa cum Kocka a pretins că aţi fi făcut-o?

– Mă bucur că amintiţi de Kocka. De ani mulţi nu mai ştiu nimic despre el. A fost un băiat plin de viaţă, care întotdeauna avea să-ţi explice ceva. Puţin pisălog, dar simpatic… Mai trăieşte? Ce face? (…) Păi, am predat şi eu: am fost propus să ţin, vreme de ani de zile, în faţa unor colegi un curs despre formarea preţurilor. Cursurile acelea se numeau „reciclări” şi fiecare angajat trebuia să participe la ele o dată la cinci ani… sau la trei ani? Nu mai ţin minte. Pe urmă, primeau un certificat semnat şi de mine.

– Vă pare rău că n-aţi urmat cariera didactică, aşa cum Kocka a pretins că aţi fi făcut-o? a insistat povestitorul.

– Păi, tocmai v-am spus că… De fapt, sunt bucuros că nu m-am făcut profesor. La cursurile acelea veneau oameni în toată firea şi erau îngrozitor de plictisiţi. Dacă ei s-au purtat aşa, cum să fi suportat indisciplina copiilor, care nu numai că nu sunt atenţi, dar mai fac şi tot felul de pozne, între timp? Isidor a pretins că m-aş fi făcut dascăl?! Ca să vezi! Isidor întotdeauna a ştiut totul mai bine ca noi ceilalţi…, cel puţin aşa s-a străduit să pară, când ne explica de o sută de ori… ăăă… tot feluri de lucruri. Uite că în privinţa mea s-a înşelat! Şi bătrânul a început să râdă şi râsul i s-a transformat într-un acces de tuse, care, când s-a potolit, a trecut iarăşi în râs. În privinţa mea s-a înşelat! Apoi i-a venit iar în încăpere soţia şi povestitorul i-a lăsat să se distreze: râdeau amândoi cu lacrimi. Nu le-a mai spus că Izidor Coţcaru nu s-a înşelat nici de data aceea în totalitate: e adevărat, Raul n-a ajuns niciodată directorul Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale, care, de altfel, la un moment-dat a şi fost desfiinţată, în schimb i-a transmis trăsăturile fiului profesor universitar. „Doar vremurile au fost de vină că n-a ajuns Raul însuşi acolo unde era predestinat să ajungă, ar fi spus Izidor Coţcaru. Dar de pierdut nu se pierde nimic în lumea asta! Au postulat acest adevăr mari savanţi! Raul parcă s-a transformat în fiul său: şi la chip, dar, uite, chiar şi la nume!”

Gicu Ionescu: a fost fiul a poate celui mai bogat bărbat din oraş. Vasile Ionescu deţinea mai multe ferme de animale, iar vitele sale aprovizionau întregul ţinut şi nu numai. Preocupat doar de afacerile lui, a refuzat orice demnitate publică, chiar de ar fi putut ajunge uşor dacă nu chiar ministru, în mod sigur parlamentar. (Se spunea că în preajma alegerilor locale, aspiranţii cu şanse la scaunul de primar veneau la el şi-i ofereau sume consistente, numai să nu candideze şi el, fiindu-le şi lor limpede că Ionescu ar fi luat oricui orice şansă. Ionescu accepta banii – de ce nu? – şi îi investea în grajdurile sale, poate cele mai moderne din Balcani.) Tatăl lui Gicu n-a acceptat nici o funcţie publică, însă şi-a orânduit viaţa în modul cel mai riguros: în fermele sale domnea o disciplină cazonă – se spunea că până şi vitele sale nu ridicau un picior, dacă lucrul acesta nu se încadra în regulamentul de ordine interioară. Şi viaţa personală domnul Vasile Ionescu şi-a planificat-o la fel de minuţios: a făcut trei băieţi, unul menit să devină medic veterinar, unul jurist şi unul expert contabil. („Cu asemenea specialişti de înaltă calificare, ce ar mai putea să se opună succesului firmei noastre?” nu se putea opri să se fălească el, cel de obicei atât de rezervat în vorbe.) Zis şi făcut, aşa cum a realizat tot ce şi-a pus în cap. Cu primii doi feciori n-au fost probleme, Nelu terminând chiar şef de promoţie la facultatea de drept de la Viena. Cu Gicu, lucrurile au scârţâit de mai multe ori, mezinul nefiind deloc atras de cariera de economist. Dacă ar fi fost după el, ar fi preferat un itinerar umanist – filosofie sau teologie. Dar, bineînţeles, n-a fost după el, Gicu a devenit contabilul firmelor tatălui, ceea ce nu l-a împiedicat să poarte cu colegii, dar şi cu dascălii, convorbiri pe teme spirituale, subiectul său preferat fiind „sensul vieţii”. Acele discuţii i-au atras atenţia lui Isidor, care, alăturându-le portretului „fiziognomic”, l-au determinat să-i prezică lui Gicu Ionescu un viitor monahal. Gicu s-a împrietenit cu David Goldstein şi părinţii acestuia, glumind, spuneau că prietenul fiului lor ar fi trebuit să se nască evreu, părând a fi făcut să devină rabin. Lui Gicu îi plăcea să despice firul în patru şi petrecea multă vreme discutând cu cine era dispus să-l asculte despre „ce rost ar avea viaţa, dacă nu ar exista şi moartea; despre moartea cea cumplită doar pentru că anulează memoria; despre cum să nu anuleze moartea memoria, dacă timpul a fost creat doar drept pedeapsă pentru cei vii” etc. etc. Gicu pierdea prea multă vreme cu „asemenea prostii”, se năcăjea tatăl său, dar acele „prostii” l-au făcut interesant şi cu toate că nu căuta el aventura, întotdeauna roiau fetele în jurul lui. Gicu era inteligent, Gicu era misterios, Gicu era un geniu. Astea toate i le-a împărtăşit povestitorului un nepot al personajului. Atunci când l-a întrebat, la fel ca şi pe ceilalţi interlocutori, dacă nu i se pare că Izidor Coţcaru a risipit o mare parte din viaţă pentru nişte teorii atât de discutabile, „adică pentru nimic”, nepotul lui Ionescu i-a replicat:

– Ce?! Bunicul meu a ajutat mai mult omenirea cu veşnica lui pălăvrăgeală despre viaţă şi despre moarte? Sau tata, celebrul campion de şah, a avut o activitate mai utilă? Iar povestitorul a mai constatat o dată că „tinerii de astăzi sunt extrem de pragmatici”.

Fotografia absolventului Ionescu ne arată un june cu obrazul supt, cu ochelari şi cu buze subţiri. Dacă ar fi purtat barbă, chiar că ar fi putut fi confundat cu un călugăr. Sau cu un rabin… Dar barba nu se potrivea disciplinei impuse de şeful familiei, Gicu n-a ajuns monah şi a murit de tuberculoză la nici patruzeci de ani. A lăsat în urmă o soţie (acceptată destul de greu de familia sa) şi patru copii. Şi o carte: „Despre sensul vieţii”. Oficial, Gicu Ionescu n-a ajuns filosof şi nici preot, aşa cum era încredinţat Isidor, însă, privind lucrurile mai atent, Gicu Ionescu a fost, prin tot ce a simţit, preot şi, deci, filosof, chiar dacă a trebuit să-şi cheltuiască viaţa cu cele mai concrete socoteli contabiliceşti.

David Goldstein. Şi David Goldstein a cunoscut puşcăriile comuniste. (Povestitorului îi vine să spună că tabloul absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale a fost tabloul viitorilor sechestraţi…) Însă Goldstein a avut noroc: un avocat subtil a reuşit ca acuzarea să-l plaseze printre infractorii de drept comun, fără „vina de a se opune ordinii socialiste”, aşa că, o „simplă delapidare” de la una dintre ultimele firme particulare i-a adus o pedeapsă mai blândă şi toată lumea a fost mulţumită. Prima acuză, mult mai gravă, cea de sionism, a fost astfel, prin cine ştie ce minune, eliminată. Pe deasupra, o amnistie acordată cu ocazia Zilei Naţionale l-a inclus şi pe el printre cei eliberaţi înainte de termen. După doar alte câteva luni, David Goldstein a emigrat, împreună cu întreaga sa familie, în Israel. Povestitorul nu ştie cum şi-a continuat viaţa la Tel Aviv. Nici măcar dacă mai trăieşte. De revenit în ţară se pare că n-a mai revenit niciodată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.