AUTIŞTII CĂRŢILOR (88) – de Gheorghe Schwartz

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

– Da, spune unul dintre voi, acum ar trebui să ne oprim puţin şi să discutăm.

– Da, mai spune şi altcineva, acum lucrurile încep să se lege.

– Iată situaţii… întrebări pe care mi le-am pus şi eu!

– Cum, adică?

– Adică, vreau să spun că mi s-a întâmplat… nu chiar exact aşa, însă am simţit…

– Mai avem două etaje şi ajungem sus! spune ghidul. Acolo vom analiza pe îndelete cele văzute…, cele trăite.

– Dar de ce să ne grăbim aşa? Acum impresiile sunt proaspete! protestaţi.

– Sus avem şi mâncare, şi răcoritoare, şi fotoliile cele mai comode, insistă ghidul.

Nu-l luaţi în seamă:

– Mie mi se pare că acum încep să se dezlege toate.

– Iar eu vă spun că…

– Şi, nu uitaţi că se face târziu, veţi fi tot mai obosiţi şi mai avem două etaje de urcat.

– E important să ne limpezim acum!

– Etajul şapte al Celui de Al Patrulea turn! vine comanda dintr-un difuzor din perete.

Vi se pare nedrept, de-a dreptul tiranic, dar vă luaţi după ghidul care a dispărut deja în casa scărilor. De data aceasta, casa scărilor este din nou în formă de spirală.

Etajul şapte (penultimul) din Cel de Al Patrulea (ultimul) turn:

Interpusul

Ultimul interpus

Pe uşa de intrare scrie, asemenea unui motto

(chiar scrie „Motto” pe o plăcuţă de metal prinsă pe uşă):

Sper ca oamenii să aibă întotdeauna greutăţi

cu care să se lupte şi pe care să le învingă.

Sper ca oamenii să nu ajungă niciodată la

esenţa lucrurilor.

Niciodată.

O sper pentru ei!

O câmpie, un pământ presărat din loc în loc cu obstacole, încât n-ai cum să-i vezi marginile, încât n-ai cum să-i şti mărimea, încât poţi să crezi că în spatele fiecărui obstacol se află cine ştie ce bucurie ori, în aceeaşi măsură, cine ştie ce primejdie.

O lume – o zare presărată din loc în loc cu interpuşi, încât nu mai ai răgazul de a-i admira dealurile, încât nu mai ai vreme să-i simţi văile, încât ţi-e drămuit timpul pentru a-ţi ţese haine de amintiri.

O veşnicie unde doar noaptea îşi desfăşoară hotarele, presărată vai, şi ea – cu vise.

Eşti prevenit că întotdeauna când se pune ceva în faţa ta – când se află ceva acolo, în drumul tău – să ştii că nu este decât un nou obstacol de care te vei împiedica; însă că nu trebuie să te mai temi de un astfel de obstacol, de orice fel ar fi, întrucât nu este decât unul singur, un singur obstacol – iar piedicile ce-ţi mai stau în faţă sunt infinite, încât încă un biet interpus nici nu se poate aduna ori scădea la nesfârşitul şir la care, până la urmă, tot te vei prinde, te vei agăţa ca într-o plasă, te vei zbate un timp, dar tot vei rămâne captiv, mai mult istovit decât imobilizat. Orice vei face, acesta va fi şi sfârşitul tău, ţi se spune.

Aşa că, pregătit, n-ai fost nici mai speriat şi nici mai uimit, când te-ai pomenit în faţa unui interpus. Unui nou interpus. Îl priveşti cu curiozitatea ce te mână mereu şi cu dorinţa veşnic vie de a învinge, îl priveşti şi îl notezi în sinea ta. Notezi obstacolul, şi-l gravezi în minte şi imaginea nouă se suprapune peste modelele vechi (nu chiar identic, interpuşii diferă cu toţii mai mult sau mai puţin între ei), însă tu ştii să sesizezi deosebirile, chiar ai fi mirat de ai găsi un caz absolut similar, o matriţă veche dintre cele ce ţi s-au zgâriat în memorie. Şi nu te sperii. Aşa cum nu te sperii niciodată nici când întâlneşti oameni asemănători şi doar puţin diferiţi, când îi vezi pe stradă cu nasul prea mare – sau prea mic, sau mai altfel, sau mai strâmb, sau mai drept, ori, dacă se potriveşte nasul, măcar gura să fie diferită, sau cel puţin o ureche. Te-ai speria doar dacă ai găsi doi oameni identici, dacă n-ai reuşi să te amăgeşti crezându-i gemeni, te-ai speria de dublură chiar şi dacă aceasta ar fi asemenea celui mai bun prieten, mai mult decât dacă ţi-ai vedea cel mai mare duşman. Însă ai avut norocul să nu întâlneşti doi oameni identici, doi interpuşi la fel. Toţi s-au deosebit – toţi se deosebesc – între ei şi, prin aceasta, se aseamănă şi te liniştesc; poţi să prinzi cu vârful degetelor matriţele, acolo unde nu se suprapun, le poţi trage afară, le poţi admira pe rând şi le poţi pune înapoi, fără riscul de a le confunda vreodată. Nu te sperii nici pentru că interpusul acesta nu ţi se pare mai mare ca alţi interpuşi de dinaintea sa, nu te sperie probabil şi pentru că ai dobândit îndemânare învingând deja atâtea piedici, pentru că ai învăţat să priveşti mai bine, să observi lucrurile văzute, să adaugi experienţa câştigată de la caz la caz, în locurile unde ţi se mai ivesc lacune. Îţi vine uşor să vezi picioarele, să le observi tremuratul, fatidicul tetanos ca al unui motor în trepidaţie, să zăreşti trupul, să bănuieşti ce s-ar putea afla pe acest trup.

Te afli, deci, în faţa unui obstacol viu: picioarele, în veşnică mişcare înainte de a se lovi între ele, strivindu-l pe cel ce ar îndrăzni, picioarele sprijină un corp, pe care – sunt indicii – s-ar afla un cap. Un obstacol viu, un om, un paznic, o santinelă, un „ostaş de dincolo”, unul ce se interpune şi este justificat doar prin existenţa scopului ori, mai precis, a celui ce caută acel scop. De aproape, desigur că este mai greu să-ţi dai seama că te afli în faţa unui corp uman şi aproape imposibil să deduci dacă acest corp este viu. De departe, e drept, ai o privire mai de ansamblu a acestui trup, poţi să ţi-l reconstitui lăsându-ţi capul pe spate şi punându-ţi mâna streaşină la ochi, însă de departe este cu neputinţă să-ţi dai seama dacă te găseşti în faţa unei statui, a unei temeri, a unui miraj – poate o amintire veche ce s-a materializat – ori dacă te afli cu adevărat în faţa unei fiinţe vii. Acum, după ce l-ai cântărit şi de aproape şi de departe, ştii la ce să te aştepţi, cu cine va trebui să lupţi, pe cine va trebui să învingi pentru a putea merge mai departe. Îl vezi cu creierul în simţuri şi cu simţurile în creier, întrucât această primă fază, faza luării la cunoştinţă a situaţiei, este cea mai palpitantă fiindcă mai poţi implora pronia, mai poţi spera ca lucrurile să fie cât mai apropiate de dorinţele tale, mai poţi formula dulci ipoteze şi vise de izbândă eroică. Mai târziu, ipotezele se transformă în realităţi, nu mai visezi victorii strălucite, te-ai mulţumi şi cu un succes mărunt, dar cât mai rapid, atât de rapid încât să mai fie suportabil. O, Doamne, atunci nu mai ajută nimic, nimic în afară, eventual, de evenimentele înseşi!

Te afli, deci, în faţa acestui obstacol, în faţa acestui interpus. N-ai putea nega pulsul care ţi s-a accelerat, însă nu eşti nici mai speriat, nici mai tulburat ca altădată. Doar murmurul tăcut al celor ce te privesc ţi se pare ciudat şi altfel ca de obicei: întotdeauna înainte de o nouă luptă, de o nouă etapă din bătălia ta, oamenii obişnuiau să te sfătuiască să renunţi, să nu te expui degeaba, îţi zugrăveau şi îţi exagerau – prin adevărurile lor – primejdiile şi lipsa oricăror şanse de izbândă. După care se lăsau păgubaşi deoarece ştiau că ai mai îndrăznit şi altădată, că ai mai reuşit de atâtea ori. Aşa că te lăsau să te duci. De data asta, însă, nu te mai opresc nici cu sfaturile, ci stau – la o distanţă care nu îi expune -, aşteptând în tăcere şi încordare. Aşa că îţi dai seama că se întâmplă ceva neobişnuit.

Te apropii de interpus şi îi dai târcoale, încerci să-l cunoşti cât mai bine, să-l pătrunzi, o faci fără grabă, cu toate că experienţa ţi-a format de mult ochiul, încât ştii dintr-o privire la ce să te aştepţi. Dar fiindcă senzaţia stranie de deosebit – de mai deosebit – nu te părăseşte, cercetezi şi mai atent obstacolul ale cărui picioare trepidează nervos, înşurubate în pământul transformat într-un imens soclu. Nu este nici o primejdie, încă.

Încă nu este nici o primejdie. Poţi să-i dai târcoale, chiar să te apropii, interpusul nu dă semne că ţi-ar face vreun rău, te ignoră pentru că nici nu te sesizează. De la o distanţă liniştitoare, cercetează şi ei obstacolul. Ar putea să se apropie şi ei, chiar să-l pipăie, dar, cum nu-ţi cunosc intenţiile – nu te-au întrebat şi oricum nu te-ar crede -, nu ştiu când se va schimba situaţia, moment când apropierea de interpus poate să fie fatală. Aşa că se mulţumesc să privească de departe, să-şi de între ei cu părerea – în şoaptă, bineînţeles -, provocând o rumoare surdă, veşnicul zgomot de fond ce ne înconjoară când suntem singuri, zgomotul de fond ce făureşte liniştea, aşa cum o cunoaştem noi. De data aceasta, zgomotul este mai puternic, liniştea mai fragilă, iar bătăile inimilor atâtor oameni mai ameţitoare, conştientizând sunetul cu care măsurăm convenţional timpul într-o cutie cu arătătoare şi cadran.

E altfel ca altădată şi ca de atâtea ori, e altfel fiindcă… fiindcă nu va mai fi. E ultima oară, e ultimul obstacol, e ultimul interpus. Nimeni nu le-ar putea preciza cine le-a spus, cine le-a vorbit, cine i-a informat, de unde au aflat. Dar ei ştiu, şi şti şi tu că e ultima ta luptă. Ultima pentru că vei pierii, spun oamenii; ultima pentru că vei învinge, speri tu.

Te miră faptul că acest interpus din urmă nu e mai mare decât toţi ceilalţi la un loc, nici vorbă, că nu pare nici măcar mai puternic decât un obstacol mediu dintre cele pe care le-ai întâlnit-învins. Iar pe oameni îi miră că tu pari încă tânăr – în orice caz, nu prea bătrân -, că nu pari încă nici bolnav, nici istovit, că mai ai încă idealuri. Şi că mai încerci din nou, că nu eşti încă în rezervă (mai toţi învingătorii trec în rezervă), fapt ce dă impresia că îl nelinişteşte pe interpus. De unde impresia? Ce îl nelinişteşte pe interpus? De când… de când simte şi acesta ceva? Se pare… se pune… se pare… dă impresia…