Axa lumii (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

La Saint Denis, Cel de Al Şaizeci şi treilea, cu nelipsitul său zâmbet umil, a pus bazele unui arsenal nebănuit până la el. Faptul că s-a specializat înaintea altora în această îndeletnicire, i-a creat un prestigiu care dădea demersului său marca supremei autenticităţi. O genealogie semnată ∩≡☼ reprezenta o garanţie a adevărului obârşiei şi au trecut secole, iar iscălitura aceea, al cărui sens scribul nu l-a putut descifra, n-a fost niciodată contestată de cineva. Pe baza ei s-au judecat procese de succesiune, s-au atribuit titluri şi averi, s-au eliminat din protipendadă indivizi veniţi pe căi false. Încă și aproape trei secole mai târziu, scribul, documentându-se pentru un descendent al Genealogului, va descoperi o sentinţă din 1502, alungarea din Spania a unuia care se considera nobil şi care, pe baza unui pergament semnat ∩≡☼, a fost izgonit din regat, în conformitate cu ordinul de expulzare emis de Ferdinand şi Isabela în 1492, pentru cei cu originea evreiască. Omul a scăpat de o soartă şi mai rea, doar fiindcă a putut dovedi că n-a cunoscut acel înscris, fiind indus în eroare de viaţa cucernic catolică a părinţilor săi. Însă, atunci când a încercat să argumenteze că arborele genealogic atestă evrei mai vechi de a şaptea generaţie, n-a mai putut să se ajute, întrucât n-avea nici o dovadă că genealogia ajunsă până în prima parte a veacului XIII n-ar fi continuat pe aceeaşi linie iudaică încă decenii ori chiar secole întregi, începând din momentul consemnat încă de Cel de Al Şaizeci şi treilea.

La Saint Denis s-a născut atât meşteşugul, cât şi tehnica de lucru. La Saint Denis, Cel de Al Şaizeci şi treilea a desenat primul arbore genealogic în forma folosită şi astăzi, devansându-i cu mai mult de patru veacuri pe „pionierii” domeniului, Rürner (1527), Richard Nanut (1529 ?), Heinrich Zellius (1563), Hieronymus Hennings (cu monumentalul său „Theatrum genealogicum”, în cinci volume), ori Strenius (sfârşitul secolului XVI). De ce nu este recunoscută prioritatea Genealogului în această listă de precursori? Scribul înlătură din start prezumţia de ignoranţă a specialiştilor. Pentru aceasta, faima autorului din duecento era prea mare. Mult mai degrabă, scribul îşi explică tăcerea prin faptul că tocmai acest renume l-a făcut pe Genealog să stăpânească în întregime domeniul, astfel încât toţi urmaşii săi nu făceau decât să-l imite şi să se revendice de la el. Au trebuit să treacă generaţii multe, crede scribul, pentru ca o pleiadă de autori să se poată afirma pe cont propriu într-un domeniu cvasi ocupat. Pentru a-și proteja renumele, au înlăturat, crede scribul, pe cel pe care mai mult ori mai puțin l-au copiat. Arborele genealogic – arbor consanguinitatis – înfloreşte şi azi, sădit de Cel de Al Şaizeci şi treilea.

Activitatea Genealogului, atât de întinsă şi bucurându-se de un asemenea renume, ar fi trebuit să poată fi uşor de decelat în noianul de informaţii prin care a scotocit scribul¹. Dar activitatea Genealogului şi, mai ales, biografia sa au ajuns să fie ţesute în mucavaua uneia dintre marile minciuni culturale ale omenirii. În felul acesta, munca scribului nu numai că a fost sensibil îngreunată, dar până şi obişnuitele repere de control au devenit nesigure. Falsa biografie, lucrările false, minciuna culturală au fost atât de bine confecţionate, încât au funcţionat, se pare, încă pe timpul vieţii personajului. Genealogul, care pretindea cu tonul său umil că „vine de acum cinci sute de ani”, să fi fost el însuşi coautorul scenariului? Scribul înclină să creadă că da, deşi explicaţia zicerii ar fi mai simplu de explicat dacă ar veni de la Zellius: „Genealogul, vorbind acum 500 de ani, n-avea de unde să cunoască tot ceea ce ştia autorul din veacul al XVI-lea”. Dar dacă – totuşi! – autorul este Cel de Al Şaizeci şi treilea, cu cine s-a asociat? (Uneori, în loc să trebuiască să consemneze doar fapte evidente, scribul este obligat să piardă un timp ireversibil tocmai pentru a demonstra, cu slabele-i puteri, că albul răsărit din istorie a fost, în realitate, negru şi că răul a fost, de fapt, bine. Sau invers. Şi, iată, scribul se plânge din nou…)

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de invectivele aduse de Abelard lăcaşului condus de abatele Adam (cel, printre altele, partener „mai degrabă al lui Lilith decât al Evei”). Dar, mai bine, să apelăm la datele ce par a fi rămas „certe”: aşadar, Cel de Al Şaizeci şi treilea zăboveşte la Saint Denis între 1107 şi 1114. Praepositus este Adam, până ce, în 1122, locul său va fi ocupat de Suger. La rândul său, Abelard îşi trăieşte istorica sa dramă, după ce a fost despărţit de Heloїse (abia în 1118!), iar, trei ani mai târziu, opera sa a fost condamnată pentru prima oară. Despre Cel de Al Şaizeci şi treilea avem „dovezi nenumărate” că s-a născut la 12 martie 1088, chinurile facerii îndurate de mama sa fiind perfect simultane cu dificila alegere pe tron a lui Eudes de Lagery, episcopul de Ostia, adică papa Urban al II-lea. Abelard s-ar fi născut cu nouă ani mai devreme, în 1079.

Petrus (Pierre) Abelard n-a fost, cel puţin până la episodul Heloїse, decât un tânăr tomnatec – în 1118 avea aproape 40 de ani, o vârstă cu totul respectabilă pentru acele vremi – greu adaptabil, căruia i-a fost imposibil să rămână în acelaşi loc mai mult de câteva luni, astfel încât hoinăreala menestrelului îi venea ca o mănuşă. Dar Abelard n-a fost menestrel, nici vorbă! El se trăgea dintr-una dintre cele mai nobile familii, făcuse o carieră strălucită de magistru la Paris, dădea meditaţii în casele cercurilor înalte, era disputat de toată lumea, la prelegerile sale publice veneau oameni de la mari depărtări. Abelard a fost un adevărat fenomen monden. Frumos, în floarea vârstei, reuşea să sucească minţile mai tuturor femeilor. Dar în casa unui canonic de la Notre-Dame, Fulbert, ceea ce s-a întâmplat în atâtea locuri, avea să se lase cu urmări ireversibile. Fulbert avea o nepoată tânără şi extrem de dotată psihic şi fizic şi mentorul ei s-a apropiat prea mult de ea. (În realitate, se pare că fata nu era chiar atât de frumoasă, cât de isteaţă, de o cultură mult peste medie şi, în primul şi în primul rând, extrem de pătimaşă în amor. Bărbatul ajunge chiar să se plângă, amintindu-şi de nopţile ce nu se mai puteau întoarce, că femeia îl epuiza şi-l lăsa lipsit de vlagă, pe el, cel atât de experimentat în domeniu. Şi, mai aminteşte Abelard, nu exista fantezie a sexului pe care iubita sa să şi-o imagineze pentru a nu se trece imediat la faptă. Heloїse a fost, mai mult ca sigur, femeia fatală a secolului ei. Sau cel puţin aşa ne-a rămas în memorie, chiar şi atunci când memoria vorbeşte despre cu totul alte lucruri. Iar spiritul ei liber o face una dintre cele mai puternice reprezentante ale militantelor emancipării sexului frumos. O emancipare, desigur, diferită decât cea imaginată, de pildă, de Madame de Stael. Pentru aceasta iubita lui Abelard s-a născut într-un veac nepotrivit.) După ce Heloїse va naşte în secret un băiat şi după ce, împotriva voinţei ei, va fi căsătorită cu Abelard, unchiul se va simţi păcălit: Abelard, dorind să păstreze taina, spre a nu fi împiedicat în cariera ecleziastică – la care mai avea tot dreptul să spere – tinerii însurăţei se vor retrage în două mănăstiri diferite. Aşa că, revoltat, Fulbert va aranja ca soţul să fie pedepsit cu castrarea. Măsura va fi prost primită până şi de cei mai pudibonzi contemporani, mulţi complici ai lui Fulbert fiind mult mai grav mutilaţi ori chiar omorâţi, canonicul şters pentru cinci ani din hrisoavele de la Notre-Dame, iar întreaga-i avere confiscată. Cuceritorul magistru, aflat abia la vârsta de 38 de ani, îşi va continua activitatea, de data asta primit cu şi mai mare plăcere de către domni – care nu mai trebuiau să se teamă că le-ar putea creşte coarne – dar şi de către doamne – pentru care frumosul magistru a devenit un vis intangibil.

Mai târziu, când Abelard va ajunge stareţ în abaţia bretonă de la Saint-Gildas-de-Rhuys, iar Heloїse se va afla de acum în acea mănăstire ciudată de la Paraclet – lăcaş unic, unde existau şi chilii pentru bărbaţi şi chilii pentru femei, dar singura mănăstire unde toţi se supuneau unui stareţ femeie – o corespondenţă, se pare în mare măsură apocrifă, va crea imaginea pentru istorie a celebrului cuplu. (De menţionat că nu este vorba doar despre un simplu schimb de scrisori între cei doi, dar şi despre alte piese, aparţinând altor celebrităţi ale epocii, care-şi dau cu părerea asupra celor întâmplate şi, în cea mai mare parte, îl felicită pe Abelard că, „în schimbul unei mici părţi a corpului său”, a ajuns la avantaje morale de nerăsplătit.)

Două amănunte atrag atenţia în ceea ce bietul scrib încearcă cu atâta risipă de cuvinte şi atât de stângaci să demonstreze: damnarea (de două ori) a operei lui Abelard şi scrisoarea în care el i se plânge soţiei, aflate la Paraclet, că are informaţii de cea mai mare încredere că fraţii de la Saint-Gildas-de-Rhuys vor să-l omoare. Damnarea operei, niciodată dusă până la capăt, ereticul fiind de fiecare dată iertat, îl situează pe împricinat într-o veşnică situaţie de conspirativitate. El nu se dezice decât cu jumătate de gură de ideile incriminate, iar farmecul său personal irezistibil pare să fie mult mai important decât conceptele. Patima cu care este apărat, la fel ca şi patima cu care este atacat par mai degrabă certuri între oameni decât dispute între filosofi, chiar dacă numele implicate reprezintă adevăratele piscuri ale teologiei vremii. Când, după a doua damnare, prin 1240, Abelard se retrage în chilia sa, el îşi continuă opera, dar o face mult mai senin: războiul cu semenii nu-i mai putea aduce nimic nou. Iar faptul că, după ce i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat din pricina orgoliului rănit şi a prostiei lui Fulbert, era terorizat că şi viaţa îi era pusă în pericol, îl face să abandoneze lupta fără rost cu oameni care nu-i mai pot oferi decât necazuri, retrăgându-se, în sfârşit, la problemele existenţiale ale propriului spirit.

Scribul ar merge mai departe pe această linie, dar datele nude nu-l ajută: tradiţia dispune (?) de cifre exacte în legătură cu diferiţii ani importanţi din viaţa Genealogului, la fel cum reperele biografice ale lui Abelard par unanim acceptate de diferiţii autori. Scribul ar fi de acord cu ideea conform căreia cel mai cuceritor savant al perioadei respective, sătul să se lupte cu himerele, rănit fizic şi moral după întâlnirea cu Heloїse – care îl doreşte şi în continuare – s-ar fi retras în fruntea unei abaţii, s-ar fi ocupat de teme cu totul diferite şi ar fi continuat teoria universaliilor doar pentru el şi pentru eternitate. „Temele diferite” ar fi fost arborii genealogici. Nimeni şi nimic nu-l putea acuza aici şi, după ce şi-a câştigat notorietatea, forţa i-ar fi sporit şi o extraordinară armă nemaiîntâlnită ar fi fost în stare să-i răzbune toate înfrângerile. Faima ostentativă a umilinţei extreme pe care ar fi afişat-o Cel de Al Şaizeci şi treilea se potriveşte aici drept masca cea mai potrivită pentru un asemenea scenariu. Doi autori deosebit de onorabili¹ merg pe această linie. Scribul s-a simţit dator s-o amintească, dar după ce a ajuns să studieze şi multe alte surse, nu o mai poate împărtăşi. Drept urmare, cerându-şi iertare pentru lunga şi inutila paranteză, se va întoarce la Genealog, urmând viaţa independentă a acestuia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.