Din punct de vedere istoric, independența băncilor centrale față de guvern reflectă doar recunoașterea faptului că implementarea politicii monetare necesită un nivel înalt de expertiză, un nivel care poate fi mai greu de găsit la politicieni. Cel puțin așa arată fostul viceguvernator la Băncii Angliei, Paul Tucker, în volumul „Puterea nealeasă”. Însă, începând cu anii 1980, această ”independență” s-a transformat în altceva: o modalitate prin care politicienii s-au distanțat de responsabilitățile lor privind economia. Politicienii din țările dezvoltate, fie ei de stânga sau de dreapta, și-au ascuns decizia de a abandona proiectele pentru o societate mai buna în spatele ”independenței” băncilor centrale, lăsând această sarcină în seama lor. Amintitul Paul Tucker scrie că această creștere a autorității bancherilor centrali face parte din ”reafirmarea puterii nealese”, una dintre ”caracteristicile definitorii ale guvernărilor moderne”. Cât despre lipsa de putere și de instrumente pe care o invocă bancherii centrali, trebuie spus că aceste instrumente devin tot mai puternice și mai multe pe săptămână ce trece, în contextul crizei provocate de închiderea economiei ca reacție la pandemie.
Evenimentele politice din Italia și Statele Unite ne arată cum funcționează acest sistem al puterii nealese.
Toată presa occidentală de mainstream a salutat decizia președintelui Italiei de a-l însărcina cu formarea unui nou guvern pe Mario Draghi, fostul guvernator al Băncii Naționale italiene și fost președinte al Băncii Centrale Europene de la Frankfurt. Pretutindeni în marile publicații, Draghi a fost descris ca un tehnocrat salvator, omul care va reuși să scoată Italia din criza pandemiei. Ziarele ne spun că politicienii italieni nu au reușit să conducă țara și că salvarea poate veni prin alegerea unui lider mai experimentat și mai competent. În acest caz, sarcina îi revine ”oficialului Italian cu cel mai mare profil internațional”, cel care a reușit să scoată Europa din criză în urmă cu aproape un deceniu, pe când era președintele BCE. Draghi este citat cu declarația sa din 2012, cum că va face ”orice este nevoie” pentru a salva moneda euro.
”Valoarea unui tehnocrat consta în abilitatea lui de a face ”orice este nevoie”, în special în perioade de criză. Pentru un bancher central, acest „orice este nevoie” înseamnă și acumularea mai multor datorii. În cazul lui Draghi, este ironic că a reușit să salveze euro făcând si mai multe datorii și creând și mai multe probleme similare cu cea care a dus la criza inițială. Banca Centrala Europeană condusă de Mario Draghi a cumpărat obligațiuni ale statelor îndatorate, inclusiv obligațiuni suverane italiene, reducând presiunea sub care se aflau aceste țări”, arată un recent articol publicat de Institutul Mises. ”În acest moment, datoriile mari nu îi îngrijorează pe lideri, pentru că dobânzile sunt foarte mici sau chiar negative. Însă această situație nu poate rezolva o criză, ci poate cel mult să amâne inevitabila înrăutățire a crizei, cândva în viitor. Din acest punct de vedere, Europa de astăzi seamănă cu Statele Unite, care sunt aproape obligate să mențină dobânzile cât mai mici, deși știu că aceste dobânzi vor trebui să crească într-o bună zi. Bancherii centrali sunt principalii vinovați pentru această situație”, mai spune articolul amintit.
Dincolo de asta, sarcinile par bine împărțite în politica italiană. Președintele Sergio Mattarella (al cărui tată a fondat partidul Democrația Creștină, ce avea să conducă aproape neîntrerupt Italia vreme de 50 de ani în perioada postbelică) a avut sarcina de a-l nominaliza pe Mario Draghi. De altfel, varianta unui guvern tehnocrat condus de Draghi a fost vehiculată încă de la căderea primului guvern Giuseppe Conte, în 2019. Iar Draghi va avea sarcina de a face tot posibilul ca alegerile parlamentare din 2022 să nu aducă la putere o coaliție de extremă dreapta, naționalistă (partidul Fratelli d’Italia și Lega lui Matteo Salvini, cel care, în momentul în care era vicepremier, a amenințat cu „reducerea la zero” a conducerii băncii centrale și a autorității de reglementare a pieței bursiere). Sondajele dau prima șansă acestor partide. Cu siguranță, fostul președinte al Băncii Centrale Europene va avea tot sprijinul Bruxellesului și al băncii de la Frankfurt în această operațiune de îndiguire a partidelor antisistem.
O situație asemănătoare întâlnim în Statele Unite. Ultimii ani de mandat ai președintelui Trump (puterea aleasă) au fost o adevărată luptă cu președintele Federal Reserve, Jerome Powell (puterea nealeasă). Trump a amenințat cu o decizie fără precedent – demiterea șefului Fed – însă acest lucru nu s-a întâmplat. Puterea aleasă din SUA nu a avut câștig de cauză în fata sistemului bancar central.
Cine este noul secretar al Trezoreriei SUA (ministrul de Finanțe) în administrația Biden? Nimeni alta dect Janet Yellen, fosta președintă a Federal Reserve, adica bancherul central al Statelor Unite. Și în Statele Unite avem de-a face cu aceeași imagine a tehnocratului salvator de care se bucură bancherii centrali. Numirea aceasta a fost criticată, pentru că Yellen a conceput o strategie de recuperare economică ce nu a funcționat la nivelul așteptărilor în timpul administrației Obama.
Chiar și așa, criticii îi găsesc și puncte pozitive lui Yellen, arătând că, spre deosebire de fostul secretar al Trezoreriei, Steven Mnuchin, nu va transfera atribuțiile guvernului SUA unei companii private precum BlackRock. Externalizarea la care a recurs Mnuchin (fost bancher la Goldman Sachs) este o altă fațetă a fenomenului amintit mai sus – fuga politicienilor de responsabilitate și ascunderea în spatele ”tehnocraților”. Administrația Trump a apelat la serviciile BlackRock, care a coordonat o achiziție uriașă de obligațiuni ale companiilor de către Federal Reserve, în perioada pandemiei. ”Nu te poți gândi la BlackRock decât ca la a patra putere în stat”, spunea profesorul William Birdthistle, citat de Bloomberg.
Fie că vorbim de mandatul lui Janet Yellen în fruntea Federal Reserve sau de cel al lui Jerome Powell, rezultatul a fost același și este sintetizat de Michael Every, analist la Rabobank: ” Fed sugerează că salariile nu pot crește decât atunci când cei foarte bogați devin mult mai bogați, moment în care ar putera începe să investească. Fed a demonstrat nu numnai că nu acordă atenție bulei bursiere de acum, ba chiar își dorește această bulă”. ”Până acum, răspunsul este același: pomparea a cât mai mulți bani pentru bogați, prin intermediul bulelor bursiere (…). Dacă credeți că Fed nu este conștientă de complicitatea sa la toate astea, atunci ar trebui să vă imaginați că vă uitați la un individ care vrea să mănânce supă cu furculița. Este jenant, prostesc și ridicol. Cu excepția cazului în care individul este plătit cu miliarde de dolari doar pentru a nu reuși să mănânce supa”.
Apoi, fie că vorbim despre Statele Unite sau despre Italia, avem de-a face cu o preluare a puterii politice de către sistemul bancar central. Fuga politicienilor de responsabilitate vreme de decenii a dus la ascensiunea unei tehnocrații care devine antiteza societății libere și al cărei scop pare să fie autoreproducerea și eliminarea posibilității ca aleșii să dețină cu adevărat puterea.
APOCALIPSA, CAP. 17, 9-14: „Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme. Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara. Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.”
TRADUCERE: Cei sapte munti sunt cele sapte coline pe care se situeaza orasul Roma, in care se afla regatul Vatican. Femeia (cea desfranata) este Biserica Catolica. Cei sapte imparati sunt cei sapte regi ai Vaticanului. Cel care nu a venit si va sta putin timp este Popa Benedict XVI, care a fost fortat de Oculta sa demisioneze. Fiara, al optulea imparat, este nimeni altul decat actualul papa, care va fi si ultimul, Francisc. Cei zece imparati, care nu au luat imparatia, dar care o vor stapani putin timp impreuna cu Papa Francisc, sunt cele zece dinastii de bancheri care conduc lumea in ascuns. Razboiul impotriva Mielului este razboiul impotriva femeii virtuase, Biserica Ortodoxa, si a catolicilor traditionalisti. Razboiul nu este doar unul uman, ci este si un razboi angelic, in fapt este vorba de un razboi universsal, la scara intregii creatii. Din acest razboi Ortodoxia va iesi invingatoare.