Bastonul contelui (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Şi iar s-a simţit scribul obligat să studieze bibliografia atât de bogată despre psihologia gemenilor, mai ales despre simţirile celor univitelini şi iar a citit cum unii cercetători zeloşi şi-au permis chiar să despartă asemenea perechi, să-i arunce în medii culturale diferite pentru a demonstra că influenţele educative sunt decisive asupra comportamentului (sau că ereditatea este cea care este principala responsabilă asupra felului de a-ţi trăi viaţa). Ca să nu mai vorbim despre numeroasele interpretări fără nici o legătură cu ştiinţa sau despre cumplitele experimente ale lui Joseph Mengele, „îngerul morţii”. Lecturile acelea mai mult l-au zăpăcit. Aşa că, povestind viaţa Celui de Al Optzeci şi nouălea, scribul a încercat să uite tot ce a citit despre asemenea cercetări (şi cele plasate sub umbrelă academică şi celelalte) şi să relateze strict ceea ce i s-a relevat lui în legătură cu personajul. Şi nu s-a lăsat influenţat nici măcar de faptul că Geamănul a avut numeroase relaţii atât cu bărbaţi, cât şi cu femei.

La vârsta de douăzeci de ani, îl găsim însurat. Însă nu cu o femeie de rangul său! La fel ca mulţi dintre strămoşii săi, şi Al Optzeci şi nouălea a reprezentat o posibilă partidă extrem de atractivă, multe familii ţesând scenarii complicate în dorinţa de a-l câştiga pentru fetele lor; şi multe fete l-au visat creându-şi nopţi albe, chiar făcând abstracţie de titlul şi de averea tânărului. Arătosul geamăn s-a căsătorit cu o văduvă mai degrabă săracă şi cu opt ani mai în vârstă decât el. După câteva discuţii între tată şi fiu, Contele Ambrogio, închis în „carapacea sa de înţelepciune”, nu s-a opus: dacă Dumnezeu păstrează pentru El atâtea taine, luând decizii impenetrabile raţiunii umane, de ce să te pui de-a curmezişul celor ce se întâmplă pe pământ? De când a ajuns la filosofia aceasta, el, Contele Ambrogio, şi-a găsit liniştea. De ce s-o piardă iarăşi cu încrâncenări faţă de ceea ce se întâmplă? Şi iar a avut dreptate – mariajul acela, atât de greu previzibil, s-a sfârşit la fel de neaşteptat: soţia Geamănului, după ce n-a rămas grea în mariajul de zece ani cu primul ei soţ, a născut un fiu după nici un an din convieţuirea cu Al Optzeci şi nouălea. Şi-a făcut datoria, după care a murit. Copilul a rămas bucuria bunicului şi una dintre puţinele legături ce i-au mai fost date Celui de Al Optzeci şi optulea cu lumea reală în lungile decenii pe care le-a mai trăit. Şi, până la urmă, femeia aceea, privită cu atâtea suspiciuni de către comunitate, a adus pe lume singurul urmaş legal la castelul de la Segrate¹.

Se spunea că Al Optzeci şi nouălea şi-a iubit cu adevărat soţia – altfel de ce să fi făcut o asemenea mezalianţă? -, deşi a mai trăit numeroase aventuri, chiar şi pe vremea scurtului său mariaj. Caracteristic pentru personajul nostru! Care şi-a dus viaţa după alte reguli. În primul rând, că vorbele sale n-aveau o singură valoare. Când promitea ceva, n-aveai de unde să ştii că se va ţine sau nu de cuvânt. Uneori îşi îndeplinea făgăduielile până în cel mai mărunt amănunt, altădată le ignora cu totul. Nu că le-ar fi uitat, ci pur şi simplu fiindcă se îndoia să le fi făcut. (Ceea ce nu-l împiedica, câteodată, să le ducă la îndeplinire când nimeni nu se mai aştepta.)

Celui de Al Optzeci şi nouălea părea să nu-i ajungă că a devenit doi-într-unul: după pierderea fizică a fratelui său, el simţea mereu nevoia şi unei alte fiinţe în intimitatea sa. Printre numeroasele relaţii pe care le-a avut – unele pentru o singură întâlnire, altele de durată, chiar şi mai multe de durată în acelaşi timp, unele cu femei, altele cu bărbaţi – a fost şi cea cu Jean-Paul. Ucenicul de grădinar venit din Franţa era cu patru ani mai mare decât Geamănul şi cu mult mai multă experienţă de viaţă: el avea amintirile directe din călătoria de aproape un an, cât timp şi-a permis să cheltuiască în drumul său până la grădinile de la Segrate, despre care se vorbea tot mai mult, dar şi din amintirile indirecte provenite de la nesfârşitele poveşti din Rusia ale bunicului său. Bătrânul a amintit deseori, cu un respect aparte, despre „statura herculiană” a ţarului Petru cel Mare, a prea puternicului prinţ serenisim Alexandr Menşikov, a altor înalţi demnitari importanţi. Jean-Paul, deşi om simplu, avea cultura medie a timpului său şi dictonul antic „Mens sana in corpore sano” a rămas şi el un ideal garantând cele mai lăudabile virtuţi. (Şi) de aceea, alături de povestirile bunicului, Jean Paul a ştiut, din clipa când a hotărât să plece în lume, că din itinerarul său nu va putea lipsi oraşul ţarului Petru².

Văduv de foarte tânăr şi tatăl unui băiat, Geamănul va întreţine o relaţie tot mai strânsă cu francezul, un zdrahon de peste doi metri care-şi închipuia că ar fi fost şi el o întruchipare a vechiului dicton latin. Cei doi tineri mergeau împreună la femei, dar se iubeau şi între ei. Şi îşi însoţea Jean-Paul deseori prietenul şi în popasurile bisăptămânale la mormântul mamei Celui de Al Optzeci şi optulea, pe care Geamănul le respecta cu străşnicie. În privinţa strânsei amiciţii dintre bogatul moştenitor al castelului de la Segrate şi grădinarul venit din Franţa nu se mai mira absolut nimeni: fiul Contelui Ambrogio arareori făcea ceea ce se aşteptau cei din jur de la el. Conduita sa a rămas o enigmă nu numai pentru străini, ci chiar şi pentru cei ce bănuiau că au ajuns să-l „cunoască bine”. Chiar şi pentru tatăl său, convins că nimic nu mai trebuie să-l mire şi să-i tulbure, astfel, liniştea³.

Şi tocmai atunci când păienjenişul intrigilor pentru prinderea într-o nouă căsătorie a tânărului văduv acapara iarăşi interesul lumii mondene, Al Optzeci şi nouălea a dispărut din Lombardia. A plecat şi dus a fost. Nu se ştia nici încotro s-a îndreptat, nici cât va lipsi. Nici ce l-a determinat să părăsească Segrate atât de brusc. Mare tristeţe mare! Dintre numeroasele competitoare la mâna sa, două au ajuns într-un fel de „finală”. Între ele, era convins întregul ţinut, se va alege viitoarea soţie a Geamănului. Mai ales că acesta le-a „verificat” deja pe amândouă şi s-a arătat mulţumit de ele.

Contele Ambrogio a fost la curent cu plecarea fiului său. Însă la întrebările oricât de insistente ale curioşilor, nu răspundea decât cu zâmbetul lui rece şi politicos.

Urmează un episod antrenant al vieţii Celui de Al Optzeci şi nouălea, însă scribul ezită tot mai mult să-şi continue saga. Conştiinţa stranie că se află în mijlocul mitului pieii de şagri îi trezeşte tot mai acut spiritul de conservare. La început, a scris cu entuziasm şi cu multă dezinvoltură despre CEI O SUTĂ. Şi ritmul muncii sale a fost, parcă, mai rapid. Acum ezită, nu neapărat din cauza trecerii anilor, ci dintr-o ireprimabilă nevoie de securitate. Chiar şi când ştie că urmează un fragment plin de conţinut. Scribul şi-a băgat în cap că proiectul său, ciclul romanesc, dându-i sens măruntei sale vieţi, l-a înghiţit cu totul şi că, drept urmare, când va termina de scris şi viaţa Celui de Al O Sutălea, se va termina şi răgazul său pe pământ. În fond, ar fi şi logic să se întâmple aşa. Însă la fel de logică este şi teama din subconştient de a continua. Nevoia de securitate este mai presus de orice tentaţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.