Bastonul contelui (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Pe de altă parte, dacă nu se grăbeşte cu punerea în pagină a ultimelor destine ce i-au mai rămas de narat, s-ar putea ca răgazul imposibil de calculat după ce criterii îi fixează Dumnezeu fiecărui individ bornele de început şi de sfârşit ale vieţii, să nu mai fie atât de generos încât să-i permită scribului să nu-şi folosească vremea la maximum.

Grea problemă pentru un biet muritor!

Aşadar, fie ce o fi! Să ne continuăm drumul!

După ce a străbătut o Europă răvăşită după atâtea războaie, Geamănul a ajuns la Petersburg la sfârşitul anului 1727. În urma morţii ţarinei Ekaternia I, cea de a doua soţie a lui Petru cel Mare, pe „tronul Tuturor Rusilor” fusese aşezat, la 8 mai a aceluiaşi an, un copil, care va intra în istorie drept Petru al II-lea sau Petru cel Mic.

Al Optzeci şi nouălea şi prietenul său Jean-Paul au sosit într-o lume care nu semăna cu nimic. Nici măcar cu locurile şi întâmplările povestite de bunicul francezului. Să-şi datoreze Geamănul mare parte din faţa rămasă în istorie asimilării vieţii sale cu viaţa de atunci din capitala imperiului ţarist? Scribul nu se simte în stare să răspundă la această întrebare, însă poate afirma cu certitudine despre cei doi călători veniţi din Lombardia că au nimerit în spaţiul cel mai potrivit aşteptărilor lor.

Cu nici trei ani în urmă, Petru cel Mare şi-ar fi dictat testamentul pe patul de moarte: “Dumnezeu, din care noi toţi ne tragem, îmi permite să privesc poporul rus ca pe unul chemat de azi înainte  să domine toată Europa! Motivul pentru care gândesc astfel este că naţiunile europene au atins în marea lor parte o fază de bătrâneţe, aproape de imbecilitate, sau se apropie cu rapiditate de această fază; astfel, este firesc ca ele să fie cucerite cu uşurinţă şi în mod cert de un popor puternic, tânăr şi viguros. Privesc invazia viitoare a ţărilor răsăritene şi apusene din nord ca pe o mişcare periodică, poruncită de Providenţă. Am găsit Rusia un râuleţ; îl las un râu; urmaşii mei îl vor transforma într-o mare întinsă, predestinată să fecundeze tărâmurile sărăcite ale Europei”. Emoţionant! Mai ales pentru ruşi. Doar că atunci când, după regula iniţiată de el însuşi, ar fi trebuit să-şi desemneze urmaşul la tron, vocea i s-a frânt. Definitiv. Aşa că Înaltul Consiliu Secret a ales-o pe văduva sa, o fostă slujnică din Livonia. Ecaterina îl urmează doar pentru doi ani şi moare şi ea. Apoi este desemnat Petru II, nepotul lui Petru cel Mare. Aceasta a fost vremea când au ajuns Geamănul şi Jean-Paul la Petersburg. Petru II a fost ridicat pe tron când abia ce împlinise 12 ani.

Succesiunile acestea atât de dese n-au născut stări de uşurare printre supuşi, ci au prilejuit doar lacrimi sincere de jale la funeraliile somptuoase şi strigăte şi lacrimi de bucurie la fel de sincere la spectacolele încoronărilor şi mai fastuoase, şi mai solemne. „Megalomaniei stăpânului îi răspunde masochismul supuşilor. Obişnuit cu nedreptăţile unei politici de constrângeri, [ei] se sperie când acestea dispar brusc”, notează, pe drept cuvânt, Henri Troyat. Aşa pe vremea lui Petru cel Mare, aşa pe vremea lui Stalin. Singurele excepţii le reprezintă execuţiile celor care au fost până ieri conducătorii autocraţi. Nici Petru cel Mare şi nici Petru cel Mic n-au fost executaţi. Şi nici Stalin.

Rusia se transforma într-un ritm fără precedent şi devenea dintr-un nesfârşit ţinut suficient sieşi, un imperiu din Europa. Petru cel Mare fusese în vestul continentului, alianţele între cele mai înalte familii catolice ori protestante din „ţările cu tradiţie” cu cele „curat pravoslavnice” deveniseră curente. Faptul că regele Franţei s-a răzgândit în ultima clipă să ia în căsătorie o mare ducesă rusă a constituit o surpriză infinit mai mare decât dacă evenimentul ar fi avut loc. Rusia, care până nu demult a interzis pătrunderea străinilor în Moscova, a devenit un stup cosmopolit. „Noul Turn al lui Babel”. Mai mult, numeroşii demnitari de origine nemţească o transformau tot mai mult într-o anexă germană, fapt ce se va accentua până la cele mai cumplite excese în timpul atât de apropiatei perioade a urmaşei la tron a lui Petru cel Mic, Anna Ivanovna, când, rând pe rând, vechile mari familii ruseşti vor fi grav decimate de politica necruţătoare a atotputernicului ei amant oficial, Johann-Ernest Bühren.

Pentru străinii noştri, abia sosiţi, nici numele celor mai puternice familii – Menşikov, Dolgoruki, Ostermann, Galiţân, Şeremetiev, Repnin sau Tolstoi ori Buturlin – nu spuneau mare lucru. Cu atât mai puţin cum s-a aliniat fiecare dintre demnitari într-o tabără sau alta. Însă ceea ce au putut sesiza de la început a fost fervoarea dezmăţului ajuns la cele mai înalte cote, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când se sfârşeşte o epocă şi înainte de a începe o alta nouă. Într-o lume unde rafinamentul merge mână în mână cu dispreţul cel mai cras faţă de viaţa celuilalt, ceea ce contează este ziua de azi. Şi – cu toate astea! – şi toţi acei Menşikov, Dolgoruki, Osterman, Galiţân, Ţeremetiev, Repnin sau Tolstoi ori Buturlin etc. ţeseau planuri pentru un mare viitor. Despre care vorbeau tot timpul. Ei erau şi poporul rus „chemat de azi înainte  să domine toată Europa”, însă ei erau şi reprezentanţii propriilor lor familii, fiind în primul rând şi în primul rând răspunzători pentru viitorul strălucit „care li se cuvenea” urmaşilor lor. Şi astfel să se perpetueze şi ei. Visul escatologic, despre care a vorbit scribul în argumentul la lungul şir al Celor o Sută, se întruchipează şi în boier şi în mujic: neîmplinirile să fie îndreptate prin urmaşi, prin sânge din sângele lor astfel veşnic perpetuat. „Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată” a notat scribul. Şi ceea ce este valabil pentru toţi, rămâne valabil şi pentru unul singur.

Suprema eminenţă cenuşie, cneazul serenisim Alexandr Menşikov, locuia pe insula Vasili într-un palat situat în mijlocul unor grădini formidabile. Tot Troyat, citând din Brian-Chaninov, descrie luxul afişat de acest demnitar: „Pentru a traversa Neva, în aşteptarea construcţiei unui pod de uz personal, Menşikov dispune de o galeră cu rame, al cărei interior e tapiţat cu catifea verde. Debarcând pe malul opus, el urcă într-o trăsură aurită, cu blazonul casei sale, iar pe fronton cu o coroană princiară. Şase cai cu frâie din catifea sunt înhămaţi la această capodoperă de orfevrerie şi confort pe roţi. Numeroşi slujitori îl însoţesc chiar pentru cele mai mici curse în oraş. În spate stau doi paji, doi boieri de ţară se aţin la înălţimea portierelor, şase dragoni încheie cortegiul, îndepărtând brutal mulţimea curioşilor”. Însă, în primul rând, faptul că domeniul dispunea de acel parc celebru i-a adus pe Jean-Paul şi pe prietenul său pe insula Vasili. Se spuneau multe despre acel loc, dar Al Optzeci şi nouălea, ca de obicei, nu prea da crezare acelor vorbe¹. Şi astfel au ajuns chiar în preajma lui Menşikov. Să nu uităm că Al Optzeci şi nouălea nu era doar un străin dintre cei mulţi, el chiar era din spiţă nobiliară de unde a venit.

Europa, răvăşită după atâtea războaie, abia îşi lingea rănile. Însă, ca de atâtea ori, prea puţini contemporani erau conştienţi că, măcar pentru o vreme, bărbaţii nu se mai omorau cu sutele între ei, fără ca măcar să se fi cunoscut vreodată până atunci; prea puţină lume era conştientă că nu mai era obligată să lase căţel şi purcel (atunci când a avut norocul de a mai apuca să se refugieze din calea torentelor nebune oricând posibile, gata să cadă ca din senin). Veşnicul „trecut de aur” se insinuează şi în cele mai tulburi vremuri, iar neajunsurile prezentului nu fac decât să-i lustruiască soclul. Trecutul nu este decât amintire, prezentul este activ. Păi, câte nu se întâmplă şi în vreme de pace? Nu au murit chiar în ultimele zile atâţi prunci nevinovaţi? N-a fost găsit omorât în propria-i casă însuşi preotul satului, cel mai blând om de pe pământ? Or, n-au distrus porcii sălbatici toată recolta muncită cu atâta trudă, chiar înainte de a fi fost adunată? E mai fericită acum mama ce şi-a pierdut toţi cei trei copii, decât atunci când a reuşit să-i ascundă de furia învingătorilor beţi? Şi nu s-a dovedit preotul în stare să potolească un pluton întreg de soldaţi veniţi să-şi astâmpere poftele flămânde – după atâta post – cu femeile din sat? Preotul care nu s-a putut apăra în pacea casei sale de cuţitul unui singur tâlhar… În vreme de război, mai fiecare om cu scaun la cap îşi făcea provizii pentru zilele negre aşteptate a veni oricând, iar acum, iată, toată comunitatea riscă să intre în iarnă şi să moară de foame, deşi neatacată de nici un inamic uman! Şi, pe urmă, nu chiar toţi bărbaţii sunt ucişi în lupte – o parte, ba am putea spune că o parte însemnată dintre ei, se întorc. E adevărat că şi dintre aceştia unii revin schilozi, dar ceilalţi mai sosesc şi cu sacii plini. Europa, răvăşită după atâtea războaie, abia îşi lingea rănile. Însă, ca de atâtea ori, prea puţini erau conştienţi că, măcar pentru o vreme, bărbaţii nu se mai omorau cu sutele între ei, fără ca măcar să se fi cunoscut vreodată până atunci.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.