Bastonul contelui (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Poate că tot aici ar mai trebui adăugat un episod. Chiar mai mult decât pentru consecinţele sale, cât pentru caracterizarea personajelor. Von Laufenberg, după ce a constatat rezultatele excelente ale muncii lui Mişa, a mers mai departe şi a început să lucreze, din proprie iniţiativă cu un notar dispus la orice fals, dacă era plătit pe măsură. Numai că demersurile acelui dr. Nicolo Crapatoni depăşeau cu mult orice adevăr, el fiind dispus să dea gir şi unor minciuni evidente. Discuţia în urmă căruia s-a renunţat la serviciile acelui om au fost furtunoase: Tânărul Conte a vorbit despre o „minimă moralitate”, iar ceilalţi şi în special Ţipor au afirmat, pe bună dreptate, că nici falsurile domnului Mahail Vasilievici Dolgoruki – ce s-au dovedit atât de utile! – n-au reprezentat modele etice. Totuşi, până la urmă, la notarul Crapatoni s-a renunţat. La Mişa nu.¹

Desigur, toate acestea nu s-au petrecut în doar câteva zile. Şi nici în doar câteva luni. Însă prezenţa lui Ambrogio II la Castel s-a făcut vizibilă de la început şi activă permanent, deşi el era rar întâlnit chiar şi de către domestici. Prezenţa lui Ambrogio II era simţită. Tot timpul. Iar schimbările n-au contenit.

Al Nouăzeci şi doilea a revenit cu numeroase planuri. Pe care a avut tot timpul să le şlefuiască în lunga sa absenţă. Stilul de muncă – stilul său de viaţă? – amintea şi el de bunicul bunicului său. Atunci când vremea o permitea, şi lui Ambrogio II îi plăcea să-şi petreacă parte mare din zi în filigoria unde şi-a dus traiul în ultimele-i decenii (!) Contele. Pe timp urât, rămânea în încăperea de lucru aflată în faţa dormitorului. Nu putea fi deranjat decât în cazuri cu totul excepţionale. Şi de ce să fie deranjat? În fiecare dimineaţă avea o discuţie cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Care, pentru început, au rămas Ronaldo şi domnul Laufenberg. Ei şi-au dovedit bunele intenţii şi priceperea în toţi anii cât Stăpânul a lipsit. Ei au trebuit de multe ori să traverseze furtunile cele mai periculoase. Competenţele de nu puţine ori le-au fost contestate. Dar, cel puţin de la revenirea lui Ambrogio II, cei doi asistenţi ai săi n-au mai fost puşi sub semnul întrebării de nimeni. Nici măcar de adversarii din procesele Casei.

Şi, totuşi, şi acest „Stat Major” avea să se dizolve. Pentru a-i face loc altuia. Petru rămăsese peste Ocean, iar, după doar puţine luni de la întoarcerea acasă, Cel de Al Nouăzeci şi doilea l-a numit pe domnul Laufenberg şeful filialei din Londra, unde a fost trimis cu sarcini precise pe un teren dinainte pregătit. Când s-a întors Petru din America, a plecat Lufenberg peste Ocean, lăsându-i locul pe Warning Street nr. 2 maestrului orfevrier. Rocadă ce s-a dovedit şi ea fructuoasă. Ambrogio II a fost un bun jucător de şah. Chiar mai bun în viaţa reală decât pe tabla de joc. După o vreme, a plecat şi Ronaldo. La Hamburg. El urma să controleze toate investiţiile din nordul continentului. Al Nouăzeci şi doilea a cunoscut doctrina economică a ministrului german von Goethe, o personalitate care l-a interesat în mod deosebit. Nu atât pentru că von Goethe avea renumele unui mare poet, ci, mai ales, fiindcă i se părea un ministru adevărat. Şi, chiar dacă iniţiativele miniere de la Ilmenau s-au soldat cu un uriaş eşec, zăcămintele de zinc şi de argint au inspirat noi ţinte şi pentru Casa de la Segrate. Ronaldo a dat de lucru la mii de mineri şi a avut mai mare succes în domeniu decât Johann Wolfgang von Goethe. Mult mai mare succes. De altfel, şi steaua celebrului Goethe s-a stins în curând. După eclipsă, a luminat din nou. Aşa e, uneori, viaţa. Viaţa stelelor.

(Chiar dacă vede că povestea se lungeşte iarăşi nepermis de mult, scribul ţine să descrie despărţirea călduroasă, aproape dureroasă, a lui Ambrogio II de credinciosul lui „administrator interimar”. Ronaldo era căsătorit şi avea trei copii. Fiica cea mai mare tocmai s-a măritat cu un tânăr care lucrase în acelaşi birou cu viitorul său socru, şezând la biroul ocupat pe vremuri de Benjamino Valentini – intrigantul perceput de scrib drept un „tipic Uriah Heep”. Nunta a fost organizată de însuşi Al Nouăzeci şi doilea, care i-a atribuit un buget demn de o casă ducală, mireasa, purtând o rochie special creată pentru ea la Paris şi un voal catedral din Spania, a primit şi o zestre pe măsură. Ronaldo a fost atât de impresionat încât repeta peste tot că nu cunoaşte suferinţă mai mare decât aceea că nu are prilejul să-şi dea şi viaţa pentru a-şi arăta recunoştinţa. Când a trebuit să plece în nord, cu soţia şi ceilalţi doi copii – încă o fată şi un băiat -, durerea sa a fost dublă: era nevoit să se despartă şi de fiică – aflată pe punctul de a-i da un nepot -, şi de binefăcător. „Îţi sunt binefăcător, pe cum îmi eşti şi tu binefăcător!” l-a consolat Ambrogio II şi şi-au luat rămas bun, lăcrimând amândoi. Mai târziu, Al Nouăzeci şi doilea ar fi recunoscut că el n-a mai plâns de când a fost copil.)

După aceea, la următoarea „rocadă”, când Ronaldo a schimbat locul cu Petru, acesta „a murit la datorie” în marele incendiu din Linz. A fost al doilea moment de slăbiciune al Celui de Al Nouăzeci şi doilea. La aflarea veştii, Tânărul Conte a purtat doliu sever vreme de un an.

Ginerele lui Ronaldo a rămas pe scaunul său, însă „administrator interimar” a devenit un oarecare… Ţipor. Coincidenţă de nume cu fostul om de încredere al Contelui Ambrogio sau nu, respectivul a apărut ca din senin şi cu doar o lună înainte de plecarea lui Ronaldo. În mod cert, omul acela n-a venit întâmplător, prea s-a ivit exact la momentul dorit, prea a reuşit în doar foarte puţine zile să fie la curent cu păienjenişul afacerilor casei, prea a primit din prima clipă întreaga încredere a Contelui cel Tânăr. Iar scribul trebuie să-şi mai recunoască – încă o dată! – limitele informaţiilor sale, nereuşind să afle date din biografia anterioară a acelui „nou” Ţipor. Decât, bineînţeles, că era şi el evreu². Pentru toată lumea, singura diferenţă între cei doi Ţipor părea să fie faptul că primul a fost singur, după ce parcă a povestit că şi-a pierdut toate neamurile într-un pogrom, în vreme ce al doilea a sosit însoţit de o familie numeroasă. Dar cum să-i deosebeşti? Şi de ce? Amândoi nu erau decât doi evrei. („Bineînţeles că evrei!” a exclamat oripilat, din prima clipă, părintele Umberto.³)

Dacă „noul” Ţipor şi-a intrat repede în atribuţiile „administratorului interimar”⁴, pentru domnul Cristofor Alois (von?) Laufenberg s-a găsit mai greu un înlocuitor. Nu este simplu să dai de cineva şi intrigant, şi şarlatan, şi incredibil de fidel. Şi nici nu era indicat să fie ales cineva de probă fiindcă acela ar fi aflat mult prea multe secrete şi, în caz că n-ar fi corespuns, tot n-ar fi putut fi concediat pentru că ar fi plecat cu ele. Experienţa nefericită cu notarul dr. Nicolo Crapatoni a impus mai mult simţ de prevedere. Ambrogio II a revenit din Haiti cu un francez, Jean-Louis. (Ca şi Petru, un alt individ parcă lipsit de nume de familie.) Pe el a intenţionat să-l folosească Al Nouăzeci şi doilea în rolul lui Laufenberg. Doar că acel Jean-Louis a murit pe neaşteptate, la doar puţină vreme după ce a ajuns la Segrate. (Prilej pentru alte şi alte zvonuri. Pe care, din lipsă de spaţiu, scribul nu le mai aminteşte.) În schimb, tot de departe, din America a sosit Jammes cu veşti extrem de îmbucurătoare de la Petru. Şi cu o scrisoare de recomandare de la acelaşi. Recomandare suficientă ca Jammes să fie păstrat din prima clipă în imediata apropiere a Tânărului Conte. Iată cum l-a caracterizat isteţul Petru pe Jammes: „Descurcăreţ, spontan, apt de a găsi soluţii în orice situaţie, mincinos din vocaţie şi cu multă imaginaţie, devotat fără limite – atâta vreme cât este recompensat pe măsură pentru fidelitatea sa; Jammes e prea leneş pentru a trăda atunci când are tot ce-şi doreşte; poate fi socotit şeful martorilor în orice cauză şi se poate impune drept credibil, chiar dacă totul pare împotriva celor spuse de el; Jammes are nenumărate argumente şi poate dovedi în mijlocul oricărei zile însorite că se află în bezna nopţii.” Recomandarea aceasta a adus-o cu sine chiar Jammes într-un plic închis cu ceară şi cu sigiliul filialei. Ambrogio II a privit scrisoarea cu atenţie înainte de a o deschide. N-a reuşit să observe nici o urmă că pecetea ar fi fost violată. Apoi l-a întrebat pe Jammes dacă a citit mesajul.

– Bineînţeles că l-am citit. Doar n-o să-mi mint noul şef?! Ce credibilitate aş mai avea?

– Cum ai deschis plicul?

Jammes a arătat cum. Într-adevăr, Petru a avut, ca de obicei, dreptate, iar Jammes a ajuns „şeful martorilor”. Jammes a fost mulatru.

Noul staff s-a mai înmulţit şi cu încă un reprezentant, cu un reprezentant în plus: cu van Welder, un olandez, fost ofiţer de rang destul de înalt.

Ţipor era „administratorul general interimar” (fiind responsabil pentru gestiunea tuturor afacerilor Casei), Jammes răspundea de mersul nesfârşitelor procese, iar van Walder se ocupa de verificarea fidelităţii şi cinstei fiecărui membru din imensa armată de angajaţi ai Tânărului Conte⁵. Ţipor îl avea ca prim adjunct pe ginerele lui Ronaldo, Jammes pe Mişa Vasilievici, iar van Walder şi-a format propria oaste de spioni, într-un fel reconstruind misterioasa „armată de oameni”, existentă pe vremea Hanului Diavolul Argintiu. Preluată de la legendara Mână Albă. Care cine mai ştie ce antecedente avea.

A! Şi mai era şi un al patrulea reprezentant al acestui Stat Major: Paracelsus Merlin Brun. Brun a venit şi el odată cu Al Nouăzeci şi doilea la Segrate. Era un bărbat în vârstă, care pretindea că profită de mărinimia Tânărului Conte pentru a-şi petrece în pace ultimii ani („Sau doar luni? Asta numai Dumnezeu poate să ştie…”). Se spunea în noul său mediu despre Brun că era un savant celebru, membru a mai multor Academii, colaborator al ghilotinatului Lavoiser şi cât pe ce să împărtăşească soarta aceluia⁶. Fapt este că Ambrogio II a petrecut cu acel bătrânel – care nici nu avea vârsta care i se atribuia – foarte multe ore şi Brun nu numai că i-a satisfăcut plăcerile discuţiilor elevate, ci i-a dat şi o mulţime de sugestii pentru investiţii în afaceri bazate pe ultimele descoperiri ştiinţifice. (Lucru ce s-a dovedit extrem de folositor: parcă niciodată ca până atunci, în ultimele veacuri au fost aruncate pe piaţă mii de invenţii, unele năstruşnice, câteva cu adevărat folositoare, altele primitive şi repede perfecţionate. A fost perioada când numeroşi investitori şi-au riscat şi ultimii bani în „noutăţi revoluţionare” care fie că au trecut repede neobservate, odată ce li s-a epuizat moda, fie că au fost rapid îmbunătăţite, încât produsele în care şi-au plasat fondurile au fost aruncate la coşul de gunoi de altele mai performante şi mai ieftine.)

Brun a fost al patrulea membru al staff-ului.

Odată cu distribuirea sarcinilor, Ambrogio II s-a îngrijit şi de restabilirea atmosferei patriarhale la Castel. Van Walder i-a confirmat că principalul vinovat pentru agitaţia de la Segrate nu era atât spaima degajată de zvonurile alarmiste venind din partea proceselor de moştenire, ameninţând în permanenţă să strice echilibrul stabilit, ci părintele Umberto. Acesta nu se limita să-şi verse de la amvon ura împotriva evreilor, a protestanţilor, a masonilor şi a negriilor, ci le insufla aceleaşi sentimente şi copiilor în calitatea sa de dascăl al elevilor comunităţii. Modul cum o făcea, precum şi amploarea urii transmise i se păreau lui Ambrogio II „prea mult”. Cu privirea sa de Savonarola, părintele Umberto a reuşit să fie suficient de convingător pentru a-i face pe enoriaşii săi să simtă o permanentă spaimă. O spaimă mai mare chiar decât ura. Să trăiască fiecare rază de bucurie cu un imens sentiment că au păcătuit şi că, drept urmare, vor trebui să primească dreapta pedeapsă ei, dar şi apropiaţii lor. Preotul a ajuns chiar să şi explice punctual, în fiecare dintre predicile sale săptămânale, cauzele câte unei nenorociri întâmplate în vreuna din familiile comunităţii, arătând pentru ce vină, pentru ce păcat a fost pedepsită. Traiul fără bucuriile mărunte ale vieţii, în lipsa unor compensaţii venite din credinţa într-un Dumnezeu Bun şi doar de frica unui sever Dumnezeu poliţist, a devenit tot mai greu de suportat. Iar rezultatul nu a dat lucrările creştineşti aşteptate, ci doar o viaţă desfăşurată sub o permanentă comandă, fără nici o iniţiativă personală. O viaţă numai întru susceptibilitate şi înstrăinare. Da, realizatorul acestei atmosfere era părintele Umberto, dar cum să scapi de el? Pe un servitor incomod, leneş ori necinstit puteai să-l dai afară, însă preotul a venit recomandat de episcop şi se supunea prea puţin ordinii laice.

Soluţia a venit tot de la Petru, omul cu alura cea mai rudimentară dintre toţi colaboratorii apropiaţi ai Tânărului Conte. (Multă lume chiar se mira cum de poate tipul aristocratului pur-sânge să se arate constant în public alături de un ins aparent atât de necioplit.⁷) Episcopul era altul decât cel în funcţie atunci când Al Nouăzeci şi doilea a plecat în lume. Petru i-a sugerat să-l convingă pe ierarh să-l folosească pe părintele Umberto în scopuri mai înalte, de pildă pentru o misiune de misionariat în Africa. „Pentru salvarea sufletelor bieţilor negri”. Ambrogio II s-a arătat gata să finanţeze călătoria preotului. O cauză nobilă! În Madagascar⁸.