În literatura de specialitate, bulimia nu este văzută neapărat ca o boală, cât ca un „obicei sau model de comportament înrădăcinat într-o personalitate“ (Gabbard, p.347). Pacienţii bulimici au o greutate relativ normală, ceea ce îi diferenţiază de cei anorexici, şi prezintă câteva caracteristici în funcţie de existenţa cărora va fi luat în considerare diagnosticul de bulimie.
Primul criteriu de care trebuie să ţinem seama este prezenţa unor episoade repetate de exces de alimentație. Această idee însă poate fi cu ușurință interpretată, astfel încât a fost specificată şi o nuanţare. Excesul se referă la faptul de a mânca, într-o anumită perioadă de timp, o cantitate de mâncare care este în mod evident mai mare decât s-ar consuma de obicei, în aceeaşi situaţie. Desigur, ne putem gândi că în cazul sărbătorilor sau vacanţelor, cantitatea de mâncare diferă, fiind de obicei mai mare, însă bulimia presupune că supraalimentarea nu este redusă la un cadru anume, ci apare în situaţii diverse.
Lipsa de control
Un alt aspect important al excesului se referă la existența lipsei de control, adică a incapacităţii de a nu mânca sau de a se opri din mâncat. De multe ori, lipsa controlului este verbalizată ca renunţare la efortul de a controla comportamentul alimentar.
Persoanele cu bulimie sunt de obicei ruşinate de problemele alimentare pe care le au şi mai degrabă încearcă să-şi ascundă simptomele, ceea ce face ca excesul de alimente să aibă loc în secret sau foarte discret. Acest exces continuă şi când persoana se simte inconfortabil sau chiar „dureros“ de sătulă. Ceea ce poate genera un episod excesiv sunt efectele negative, secvenţele interpersonale/relaţionale, constrângerile dure ale dietelor, sentimentele negative cu privire la greutate, forma corporală, plictiseala etc. Consecinţele excesului, deşi pe termen scurt sunt negate sau minimalizate, pe termen lung presupun disforia şi evaluarea negativă a propriei persoane.
Influența familiei
Acest tip de înţelegere se referă la sublinierea unor aspecte generale referitoare la modul în care mintea pacienţilor cu bulimie s-a structurat de-a lungul timpului. De exemplu, putem spune că se observă o inabilitate de a amâna descărcarea impulsului care se poate referi doar la comportamentul alimentar sau se poate asocia cu alte manifestări impulsive din sfera sexualităţii/agresivităţii şi a abuzului de droguri.
În istoricul pacientelor bulimice apar frecvent probleme parentale, cum ar fi abuzul sexual sau cel fizic, precum şi autoevaluarea negativă, aceasta din urmă în directă legătură cu distorsionarea percepţiei propriei înfăţişări. Experienţa lipsei de limită, adică a intruziunii în intimitatea pacientelor bulimice, este adesea întâlnită. Aceste evenimente se corelează semnificativ cu modalităţile de apărare din dinamica psihică a pacientelor, mai precis inversiunea afectelor, transformarea din activ în pasiv etc.
Modalităţile de organizare familială influenţează deosebit de mult dezvoltarea bulimiei. Dificultăţile de separare întâlnite şi la părinţi și, cumva implicit, şi la pacienţi, sunt evidente. Atunci când individualizarea este oprită, iar celălalt este văzut doar ca o extensie a propriei persoane, el devine un obiect al sinelui său, mai simplu spus, copilul este folosit pentru a valida o parte a minţii/vieţii părintelui. Bulimicul poate fi copilul care poartă întreaga lăcomie şi impulsivitate a familiei, ca un fel de recipient al aspectelor pe care ceilalţi membri ai familiei nu le-au putut accepta şi integra în propria lor viaţa, transmiţându-le astfel, subtil şi inconştient, însă neîndoielnic, celui care avea spaţiul necesar şi slăbiciunea apărării.
Riscuri
Factori temperamentali – riscul de a dezvolta bulimie este crescut în cazul persoanelor care se îngrijorează cu privire la greutate, a celor care au o stimă de sine scăzută, a persoanelor depresive sau a celor cu anxietate socială.
Factori de mediu – internalizarea unui ideal nepotrivit în privinţa greutăţii corporale influenţează dezvoltarea îngrijorării cu privire la greutate. Aşa cum arătam mai sus, experienţa abuzului sexual şi/sau fizic în copilărie reprezintă un risc crescut.
Factori genetici – obezitatea infantilă şi maturizarea pubertară timpurie se constituie în riscuri pentru bulimie.
Abordarea terapeutică
În ceea ce priveşte tratamentul bulimiei, primul lucru care trebuie luat în considerare este individualizarea planului de tratament şi includerea în acest plan, dacă este cazul, a tulburărilor psihiatrice concomitente. Intervenţia psihofarmacologică trebuie de asemenea avută în vedere, cu atât mai mult cu cât bulimia nervoasă poate pune viaţa în pericol. În anumite cazuri, spitalizarea poate fi o opţiune viabilă, şi mă refer aici la reacţia în faţa tentativelor de suicid sau automutilării severe.
Uneori, faptul de a ne concentra doar pe comportamentul exterior, respectiv doar pe comportamentul alimentar, poate genera o repetiţie de neglijare a lumii interne a pacientei.
De asemenea, abordarea terapeutică trebuie să ţină cont de faptul că, de multe ori comportamentele alimentare sunt resimţite de către paciente ca fiind umilitoare.
Pe de altă parte, aşa cum descriam ca înţelegere psihodinamică, pacientele bulimice vor încerca să evite psihoterapia şi să menţină echilibrul familial, atât de important în buna funcţionare a fiecăruia dintre noi. Mai degrabă se vor considera pe sine deficiente şi nu vor dori să (se) expună. În acelaşi timp, evidenţierea conexiunilor între anumite stări emoţionale şi obiceiurile alimentare pot deschide modalităţi noi de a privi întreaga secvență bulimică, fără ruşine şi vinovăţie. Într-o atmosferă de respect pentru viaţa mentală a celuilalt, cu o atitudine deschisă faţă de suferinţa psihică implicată în bulimie, psihoterapia poate fi de ajutor în traversarea experienţelor şi perioadelor tulburătoare ale existenţei umane.
Simptome
Un alt criteriu de diagnostic se referă la faptul de a recurge la comportamente compensatorii nepotrivite pentru a preveni creşterea în greutate, ca de exemplu vomitatul autoindus, folosirea greşită/combinată a laxativelor, diureticelor şi a altor medicamente, dar și antrenamentul excesiv.
Pentru ca diagnosticul să fie valabil este necesar ca: supraalimentarea şi comportamentele compensatorii nepotrivite să fie prezente cel puţin o dată pe săptămână, pentru cel puţin 3 luni; părerea despre propria persoană să fie influenţată în mod excesiv de greutatea corporală şi modul în care arată persoana; aceste perturbări să nu intervină exclusiv în timpul episoadelor de anorexie.
Valentin Miu este psiholog la ColorMind; www.color-mind.ro
Bibliografie:
DSM-5 – Washington, DC: American Psychiatric Association, 2013
Gabbard, G.O – Tratat de psihiatrie, Bucureşti: Ed.Trei, 2007
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.