Călător pe un fost drum de apă al morţii

Partea românească a Dunării este un paradis vizual, de la intrare până la marea cea mare. Am văzut cândva din Serbia această inegalabilă confluenţă a cursului natural şi a celui artificial, al bazinului hidrografic al Porţilor de Fier, ea însăşi ca o invenţie ancestrală.

Clisura Dunării, acolo unde fluviul pare înşelător de îngust iar adâncimea ajunge la peste 150 de metri, a fost una dintre porţile românilor spre libertate. Cei care au reuşit în această teribilă aventură sunt poate mult mai puţini decât cei care şi-au aflat sfârşitul ca ţinte vii ale ale Securităţii. Reportaje, cărţi, mărturii stau în lumina istoriei despre această cale spre lumea liberă cu prim liman tot o ţară fostă comunistă. Dunărea la Cazane poartă sufletele celor duşi salvându-i de uitare ca un avertisment ignorat. Deşi nu plecarea din ţară a fost soluţia absolută, nici rămânerea aici nu poate să fi fost un act de trădare a libertăţii. Însă curajul celor care au încercat acestă soluţie extremă poartă peste timp un mesaj unic şi dă o dimensiune eroică suferinţei colective. Amintirea acestor martiri într-un paradis lacustru este ea însăşi salvatoare pentru spiritul libertăţii care este din nou ameninţat, ca în ordinea turbulenţelor imprevizibile ale naturii.

Cu respiraţia tăiată la vederea Dunării la Cazane, te întrebi câţi români ar mai fi în stare să repete experienţa celor care au traversat-o. Faptul că o ţară fostă comunistă, Iugoslavia, prin aranjamentul salutar cu Organizaţia Naţiunilor Unite permitea sprijin pentru azilanţii din lagărul comunist obligă la câteva observaţii. I.B. Tito a permis cetăţenilor iugoslavi, în schimbul interdicţiei acordării azilului politic, libertatea să circule în Europa occidentală, oferind astfel emancipare economică şi morală. Bucureştiul lui N. Ceauşescu acorda o singură libertate certă: aceea de a fi încremeniţi într-un proiect nemilos, securistic. Diferenţele de acum între Serbia şi România, cu toate progresele noastre de integrare euroatlantice şi europene, sunt enorme. Serbia are o relaxare şi o perspectivă practică indiscutabil superioară, care la noi se resimte tot mai acut. Serbia are trei uniuni de scriitori, ca semn al diversităţii şi democraţiei, la noi există fantomatic una care se revendică de la fosta utilitate publică a Securitaţii şi a lui Gheorghiu-Dej şi execută silit scriitorii.

Românilor care au trecut Dunărea şi au reuşit să ajungă în lumea liberă li s-a blocat orice drum real de întoarcere, iar cei pieriţi sub gloanţele regulamentare ale patriei rămân în continuare ca nişte trădători. Evoluţia publică prin comportamentul aleşilor este aceeaşi ca pe vremuri. Nimeni nu a vărsat o lacrimă pentru crimele acestea aflate la vedere, lăsând posibilitatea altora în ordinea unor realităţi diferit-aceleaşi.

Trecătorule care te afli cu şalupa la Cazane, sau care te gândeşti la un voiaj de plăcere pe aici, din orice parte de lume ai fi, nu uita că în acel paradis au dispărut poate unii dintre cei mai normali români din perioada totalitară. Dacă aş fi un bun înotător aş traversa Dunărea şi aş săruta pământul Serbiei ca pe acela al ţării mele, România!

Despre Ioan Vieru Articolele 97
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*