Camăta: Protecţia persoanelor vulnerabile

Deputaţii dezbat Proiectul de lege pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Mai pe scurt, legile anticămătarie. În speranţa că aceste legi vor fi înţelese mai uşor, Gheorghe Piperea a realizat pentru Cotidianul o analiza „Protecția persoanelor vulnerabile împotriva cametei“. Citiţi în rândurile de mai jos a treia parte a acestei analize.

7. La începutul sec, XX, în timpul regimului colonial britanic, în India urbană crescuse foarte mult populația de cobre, rezultând un mare risc pentru populația umană. Guvernatorul de atunci al Indiei a instituit un sistem de recompense bănești pentru exterminarea cobrelor. O vreme, ideea a funcționat. Numai că băștinașii au început să crească șerpi cobra pentru a obține mai mulți bani din recompense de la naivii colonialisti. Rezultatul a fost că, într-un timp relativ scurt, numărul cobrelor s-a dublat față de cel inițial. Sistemul de recompense plătite de stat nu numai că nu a funcționat, dar a adus consecințe negative mult mai mari. De atunci, acestei istorii i s-a spus Efectul Cobra.

În anii de așa-zisă relansare a creditării în România (2014-2017), sistemul bancar din România obișnuia să plătească profesori de economie, analiști, politicieni și ONG-uri pentru a idealiza libertarianismul pieței și pentru a diaboliza „populiștii“ care pretindeau un minim de ordine și de reglementare în domeniul aberanțelor costuri ale creditării în raport de dobânzile la depozitele bancare. De asemenea, la ordinul BNR, bancherii insistau că simplii particulari au obligația de a se educa financiar, pentru a fi capabili să își asume consecințele semnării unor contracte, chiar și când acestea vor fi fost expresia unor practici înșelătoare sau vor fi fost virusate de abuzul de putere economică a băncilor. Pentru a proba cât de naivi (sau phraieri, după expresia inventată de G. Akerlof și R. Schiller, în Phishing for Phools) sunt simpli particulari atunci când le cumpără „produsele“ și serviciile, bancherii apelau la aceeași așa-ziși experți economici care, în excesul lor de zel, ajunseseră să teoretizeze nu numai că simpli particulari nu ar avea nevoie de protecție legală și judiciară (în timp ce băncile, da), ci chiar că o asemenea protecție ar fi fost interzisă de „principiul“ libertății nelimitate a pieței. Oamenii simpli, după această teorie, nu au decât să se educe singuri și, în acest fel, vor fi autoprotejați. Pe această linie de „gândire“, când profesorii de economie și bancherii merg la medic sau farmacist ar trebui să fie educați în medicină și farmacie, iar protecția față de malpraxis sau față de efectele adverse ale medicamentelor ar trebui să le fie interzisă, căci piață este liberă.

Oamenii, chiar și atât de puțin educați financiar, pe cât îi zugrăveau bancherii, începuseră să înțeleagă, însă, că piață bancară nu este deloc concurențială și mai ales că, în domeniul bancar, de fapt, nu există piață. Există câteva milioane de clienți bancari care trebuie să accepte monopolul câtorva bănci care atrag depozite, care acordă credite și care efectuează plăti după reguli stabilite cartelar de ele însele, sub controlul și supravegherea BNR. Un asemenea ambient le asigura băncilor și câștiguri de cazino, și „afaceri” sigure – împrumuturi acordate statului sau cu garanția statului (programul Prima casă), depozite cu dobânzi de 30 de ori mai mici decât dobânzile la credite, obligativitatea operațiunilor bănești prin bănci, salvarea de la faliment prin achiziții aranjate între jucătorii de pe „piață” sau prin confiscarea depozitelor. Rezultatul acestei conștientizări a fost că, pas cu pas, simplii particulari și societățile comerciale și-au pierdut masiv încrederea în bănci, evitând să ia credite. Excesul de lichiditate din bănci nu a fost doar consecință creșterii gradului de economisire, ci și consecință lipsei de încredere în bănci și a scăderii interesului de a lua împrumuturi.

În fapt, în anii 2017-2018, simpli particulari chiar începuseră să se educe financiar și juridic. Acest proces a început când simpli particulari au realizat că, în actul creației banilor-datorie, băncile înșală, abuzează, se judecă mai înverșunat decât orice altă entitate, execută silit debitorii, fără noimă, fără minimală empatie și în mod auto-destructiv, și își vând debitorii colectorilor de creanțe, își izgonesc debitorii prinlistarea în Biroul de credit, aruncându-i în brațele cămătarilor legalizați că IFN-uri practică dobânzi nelimitate, dobânzi care sunt cu atât mai mari cu cât debitorul este mai sărac, fac lobby agresiv, aranjează trenduri judiciare favorabile lor s.a.m.d. Simpli particulari sau companiile mici și mijlocii nu numai că ajunseseră, la mijlocul anului 2018, să evite băncile, dar și să își sfătuiască apropiații și cunoștințele să evite băncile. Când platformele blockchain vor fi fost adaptate depozitului de lichidități, împrumutului de la egal la egal și plăților online fără intermediere bancară va fi nu începutul sfârșitului pentru bănci, ci chiar sfârșitul. Lumea este deja pregătită pentru o era fără bănci. Acesta este Efectul Cobra pentru bănci.

[1]Un exemplu bun de lipsa totală de înțelepciune a recompenselor statale pentru o anumită activitate este Programul Prima casă. Deși a avut unele efecte bune la început, acestea au fost marginale. Continuarea după 2012 (când, oficial, criză economică ar fi fost depășită în România) a acestui program a fost exact greșeală făcută de guvernatorul Indiei în istoria Efectului Cobra. Dezvoltatorii imobiliari au construit prost, ieftin, nesigur, vânzând case scumpe destinatarilor programului, oameni cu venituri reduse. Toate casele au redevenit inadmisibil de scumpe în 2018 A. D. sub efectul presiunii acestui program, iar beneficiarii programului încep deja să resimtă triplarea Robor (rezultanta a alinierii cartelare a celor 10 bănci care dau cotații Robor, și nicidecum a „legii” cererii și a ofertei). Enorm de mulți consumatori vor intră, din această cauza, în incapacitate de plata și faliment. Între timp, portofoliul de credite acordate de bănci se concentrase în mod halucinant în două „produse”: credite acordate statului și credite garantate de stat, exact că că pe vremea „glorioasei” societăți socialiste multilateral dezvoltate de dinainte de 1989. Mai mult de 92% din totalul creditelor creditelor acordate de bănci în România erau reprezentate, la nivelul lui 2018. În lipsa acestei cobre, de unde vor mai scoate recompense băncile și dezvoltatorii imobiliari?

8. În România, între sărăcie și singurătate există o strânsă legătură, de tipul cauza-efect. Săracii sunt marginalizați, iar societatea îi segrega, înstrăinându-i.

Economia României este că malnutriția este dezechilibrată și nesănătoasă. Cifrele macro-economice și, mai ales, situația din sistemul bancar, o dovedesc cu asupra de măsură.

În anul 2018 A. D., mai mult de 75% din PIB-ul României se realiza din activitatea primelor 100 de companii după cifra de afaceri, unde lucrau mai puțin de 300 de mii de salariați. Aceste companii erau concentrate pe domenii monopoliste: industrie alimentară, BigPharma, energie și alte utilități, mall-uri, hipermarket-uri și megacentre comerciale, banking. Din acest Top 100 făceau parte doar 5 companii cu capital românesc, restul de 95 fiind multinaționale. Raportat la aceste 100 de companii, care făceau 75% din PIB, restul de 25% îl făceau companiile mici și mijlocii, precum și profesiile liberale sau reglementate. Față de cei cca 300 de mii de salariați din corporații, restul de până la 5,5 milioane de salariați lucrau la stat sau la aceste IMM-uri, care se confruntau (în 2018) cu o creștere cu 60% (față de anul 2017) a abandonului sub formă dizolvării și cu o creștere cu 133% a cvasi-abandonului sub formă suspendării activității, dar și cu o creștere a numărului de falimente cu 20%. Aceste situații de abandon sau insolvență afectau, desigur, proprietarii afacerilor respective, dar cel mai grav este că distrugeau locuri de muncă.

În zonele bogate și intens populate (București, Cluj, Timișoara, Constanța, Sibiu și Brașov), oamenii de afaceri se confruntau cu lipsa de forță de muncă. În schimb, în zonele sărace și depopulate (adică, tot restul țării, dar mai ales județele Moldovei și județele Teleorman și Giurgiu), comunitățile locale se confruntau cu lipsa de locuri de muncă și de perspective. De aceea, oamenii erau nevoiți să lucreze la negru, în insecuritate și improvizație (ignorând sau renunțând la securitatea socială, că o mită plătită angajatorului, pentru „cadoul” de a le fi dat ceva de muncă) sau să își părăsească familiile, pentru a migra în străinătate. Nimeni nu mai făcea eforturi pentru educație, pregătire profesională și spitale publice. Serviciile private de sănătate se concentrau în orașe, unde existau salariați corporatiști care își plăteau asigurări private de sănătate by default, că parte a pachetelor salariale acordate (beneficii care puteau fi oricând retrase de managerii obișnuiți să „eficientizeze” activitatea firmei tăind costuri salariale și reducând locurile de muncă). Accesul egal la sistemele de îngrijire a sănătății era, pentru mare parte din populația din zonele sărace, doar un slogan din Constituție.

Din această concentrare nesănătoasă a economiei în mâinile proprietarilor celor 100 de companii care făceau 75% din PIB și din acest dezechilibru pernicios între zonele bogate (care devin ultra-bogate) și zonele sărace (care se deșertifică și se depopulează) a rezultat incredibilul procent de 80% din produsele agro-alimentare care provenea din import. Multe alte bunuri de larg consum se importau masiv, deși alimentele, teoretic, ar fi trebuit să fie produse local și național. Nu numai pentru că există, raportat la fiecare locuitor al României, suprafețe de teren agricol mai mari decât oriunde în Europa, ci și pentru că românii încă mai credeau că fructele, legumele și alimentele indigene sunt cele mai bune din lume. Importăm, totuși, produse-agroalimentare, și nu utilizăm resursele naturale. Și din acest motiv, tinerii din zona rurală nu aveau de ales, abandonându-și originile, în favoarea mirajului urban, în țară sau, mai ales, în străinătate.

Întrucât nu există un proiect de țară care să își propună să corecteze dezechilibrele și caracterul nesănătos al economiei României, locurile de muncă legale și decent plătite vor fi și mai puține, iar cei care au salarii în prezent vor săraci prin creșterea costurilor creditelor (mulți, mai ales cei captivi în programul Prima Casă, urmând a fi evacuați din case). De vreme ce sărăcia se va extinde, singurătatea își va întinde aripile gri-închis asupra mult mai multora. Bucuria de a trăi se va stinge și, odată cu ea, încrederea într-un viitor mai bun (singurul motor al economiei de piață și al societății de consum) va fi aneantizată.

9. Banii nu au fost inventați pentru a produce prin ei înșiși mai mulţi bani. Împrumutul cu dobânda este contrar eticii și etiologiei banilor.

Majoritatea religiilor lumii au considerat abominabil împrumutul cu dobândă[1], filosofii și economiștii clasici dezavuându-l, la rândul lor. Cu toate acestea, împrumutul cu dobânda a devenit, în ultimii 300 de ani, temelia nefirească a sistemului economic actual, înmulțirea banilor prin fabricarea de bani – datorie și prin perceperea de dobândă devenind o normă cutumiară pe care unii contemporani au ajuns chiar să o considere o religie insuficient de extinsă și nu îndeajuns de ferm susținută de către stat.

Când fariseul Hillel (unul care se ocupă cu ceea ce actualmente s-ar putea numi avocat de bănci şi de cămătari) l-a întrebat pe Iisus dacă este bine sau nu ca evreii să-și plătească datoriile (impozitele) către români, Iisus i-a răspuns: daţi cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Intenția fariseului era să îl pună la încercare pe Iisus – dacă răspunsul ar fi fost afirmativ, atunci asistența l-ar fi acuzat pe Iisus de pactizare cu romanii; dacă răspunsul ar fi fost negativ, atunci Iisus ar fi putut fi acuzat de încălcarea unei reguli milenare a evreilor, legea iertării de datorie la fiacre 7 ani (Shmita). Răspunsul este magistral nu pentru că evită elegant ambele răspunsuri, ci pentru că pune banii pe locul lor firesc în lumea umană, acela de echivalent valoric al bunurilor lumești, incompatibil cu lucrurile neprețuite, adică „ce-i al lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, lumea modernă îl urmează pe fariseul Hillel, și nu pe Iisus. Datoria (obligația juridică) a ajuns să poarte chiar accente religioase. Iată ce spunea acum 160 de ani pastorul unitarian Ralph Waldo Emerson (inițiatorul meditației transcendentale): plătește-ți fiecare datorie, ca și cum Dumnezeu Însuși ar fi scris factură.

În lumea contemporană, „modernă“, cel protejat este cămătarul, și nu victima sa.

[1]Toți ar trebui să știm proverbul „bogatul nu îi crede săracului”. Zicerea e întipărită în moștenirea noastră culturală și e conformă cu realitatea contemporană, care ne „învață” că aproape orice român „modern” și „educat” (convins că ziua de mâine și cea de poimâine îi sunt sigure și îndestulate, fără să își imagineze că peste o săptămâna ar putea rămâne fără slujba și ar putea deveni sclavul băncii sau al colectorului de creanțe) crede că săracul este leneș, bețiv, prea fertil pentru câtă umbră îi este dat să facă pământului și, mai ales, că săracul cel leneș stă cu mâna întinsă la ajutoare sociale finanțate din taxele culese de la „avuți”. Când gândiți și acționați în acest fel stereotipic, puneți-va, printr-un exercițiu mental, în postura săracilor din Moldova, Teleorman sau Giurgiu care, neavând un loc de muncă decent și cu „forme” legale, sunt nevoiți să lucreze la negru, cu ziua, pe doi lei, punându-și permanent viață și sănătatea în pericol, pentru o pâine și un peste, că pe vremea străbunicilor (de școală și îngrijirea medicală a copiilor nu se (prea) mai pune problema când rabzi de foame cu săptămânile).

 

[1]Împrumutul cu dobânda și, mai ales, camătă, erau ferm interzise în Vechiul Testament. Iată câteva exemple : Ezechiel, 18:5: Omul care este drept, care face judecată și dreptate, n-asuprește pe nimeni, da înapoi datornicului zălogul, nu răpește nimic, a dat din pâinea lui celui flămând și învelește cu o haina pe cel gol, nu împrumută cu dobândă și nu ia camătă, omul acela va trăi negreșit, zice Domnul, Dumnezeu”; Exod, 22:25: Dacă împrumuți bani vreunuia din poporul Meu, săracului care este cu ține, să nu fii față de el că un cămătar, și să nu ceri camătă de la el; Levitic, 25, 35-37: Dacă fratele tău sărăcește, și nu mai poate munci lângă ține, să-l sprijinești, fie că străin, fie că venetic că să trăiască împreună cu ține. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să trăiască împreună cu ține. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă, și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă; Pilde, 22:26: Nu fi printre cei ce pun chezășii, printre cei ce dau zălog pentru datorii. Căci dacă n-ai cu ce să plătești, pentru ce ai voi să ți se ia patul de sub ține?

 

 

[1]