Care e treaba cu blogăreala

Scurtă introducere. În deschiderea rubricii noastre, în care luăm Internetul românesc la mână, vom afla ce este și cum se folosește un blogăr (de succes).

Ziariștii își vedeau liniștiți de treburile lor, ca dinozaurii. Își scriau articolele, își cunoșteau sau nu își cunoșteau publicul (nu le păsa!), la sertar se mai odihneau investigații care… mă-nțelegi. Puțini înțelegeau că lumea avea să schimbe brutal, ireversibil.

Primii blogări – pionierii – au navigat cu mult curaj pe marea marilor descoperiri din infinitul de pixeli. Erau și ei idealiști. Idealismul, se știe, nu durează. A fost o vreme în care la modă erau blogurile anonime. Era o vreme oarecum de aur. Te ascundeai în spatele unei identități și acolo te dedai unei textualități care nu urmărea (de cele mai multe ori) profit: erai pensionar sau erai femeie ușoară sau femeie trădată în amor. Era o minciună cunoscută și acceptată. Acele vremuri au trecut repede.

Pe corabia blogging-ului au luat loc tot felul: frustrați care nu prinseseră un petec de hârtie, ziariști din avangardă, mimetici, gata să îmbrace orice haină croită dincolo de granițe.

Hamsterii. Și din nou dinozaurii

Apoi a izbucnit și o criză financiară mare și redacțiile au fost mutilate, multe au dispărut. Ziariștii au ajuns hamsteri pe o roată care s-a învârtit tot mai repede. Au continuat să sărăcească, pentru că nu s-a mai pus preț pe munca lor. Și în tot timpul acesta blogării au început să prospere.

S-au constituit ierarhii. Aceste ierarhii aveau la bază un singur criteriu: numărul de utilizatori care îi accesează (nu sunt întâmplătoare aceste cuvinte, ele descriu un proces exact). Pe cale de consecință, toate aceste ierarhii sunt viciate (cine susține această evidență devine hater, adică unul care urăște și este rapid repudiat).

Chiar și așa, hater fiind, adevărul e că s-au cernut cei rezistenți la cerințele pieței înțelese ca masă. Și s-au acoperit de glorie monosilabicii, cei cu texte scurte, penetrante, cei superficiali, cei care au postat cu o frecvență de posedați, cei ușori. Omul secolului XXI nu se mai omoară – într-o majoritate tulburătoare, care ne va da și noua ordine politică mondială – nici cu lectura, nici cu gândirea.

Apoi, blogării s-au scos pe tarabă. Și cumpărătorii n-au ezitat să îi curteze. E mai ușor să cumperi un blogăr în viu decât o pagină într-o gazetă în care oamenii își pierd timpul cu vechile deprinderi ale jurnalismului (moderația, verificarea informației și alte fleacuri).

Fiecare industrie (fiecare nișă) și-a construit armata personală de blogări, întreținând această formă de media. Îngroziți, adevărații ziariști nu au avut reacție (reacția era foarte importantă în mileniul curent). Blogării au început să câștige la o postare cât un gazetar la o lună de muncă. Ziariștii au devenit un fel de tocilari, de tăbăcari sau, dacă vreți, de geamgii în epoca termopanului atotcuprinzător.

Apoi a venit vremea rețelelor sociale, paradisul influensărilor. Influensărul este o subsepcie a blogărului (uneori, dar nu neapărat, sunt una și aceeași persoană). Influensărul are aceeași utilitate – de a convinge cetățeanul să facă sau să nu facă, să cumpere cutare sau să nu cumpere cutare (se joacă murdar și aici). Rolul ziaristului a continuat să fie tot mai marginal. Ușor-ușor, acesta (prea des) a lăsat-o mai moale cu compromisul, până când s-a făcut blogăr de-a binelea.

Nu idealizăm în acest text ziaristul și nici nu demonizăm blogărul sau influensărul. Doar constatăm ce s-a întâmplat la nivel de regulă. Excepțiile, deși admirabile, sunt, de când lumea, doar atât: excepții.

Așa am ajuns astăzi aici. Blogării și-au creat comunități. Oameni care stau cu gura căscată la ei și așteaptă să se împărtășească din înțelepciunea acestora (și dacă sunt o sută de blogări în țara noastră care să fie în stare să scrie un text care să reziste – în trecerea timpului –, mai mult de un ceas eu îmi mănânc pălăria în prime-time; nu sunt, dar nici nu mai e nevoie să fie, rezistența la timp nu mai e o valoare în lumea post-adevăr în care am intrat).

Arareori se mai obosesc acei consacrați să mai împărtășească totuși. Și-au angajat oameni să dea lopeți cu texte banale în locul lor. Iar agențiile au continuat să-i cumpere. Publicitate la grămadă. Ce buni sunt biscuiții cutare, îi mănânc în fiecare dimineață, îmi înviorează tranzitul intestinal lent! Ce bun e antigelul cutare, uite, aici, sunt eu cu antigelul, am și fotografie, conform.

Numai că – vedeți dumneavoastră – a apărut, între timp, și o altă generație, încă mai tânără. Am predat în liceu, îi cunosc. Ei nici măcar nu folosesc facebook-ul (e depășit), și nici după twitter nu se moară, și nici după instagram. Ei folosesc deocamdată snapchat-ul. Snapchat-ul acesta este o aplicație în care fotografiile nu rezistă mai mult de cinci secunde. Așadar, o divinizare a timpului prezent, o trecere prin viață care să nu lase urme.

Și această generație are alți idoli: vlogării. Dacă aveți mai mult de optsprezece ani, există șanse bune să nu fi auzit de niciun vlogăr de-al nostru, deși aceștia sunt urmăriți de sute de mii de oameni când își emană, plini de emfază, banalitățile. Astăzi nu mi-am făcut temele, cutare, cutare.

Și blogării își văd liniștiți de treabă, ca dinozaurii. Nici nu vor ști ce i-a spulberat. Bugetele agențiilor care împart banii și dictează din umbră tonul general al presei nu îi ocolesc încă. Sunt trăiți bine și umblă grași sau măcar plini de importanță pe aleile virtualului. Conferențiază. Sunt modele de urmat.

Și, în subteran, o nouă generație, încă mai tânără, se pregătește să trăiască după regulile proprii. Eheee, nu mai e ca pe vremea noastră, dar nu e nimic nou, nu e nimic de mirare: doar schimbările sunt mai iuți.

DEMI-MONDENITATE

Atenție, Otravă!

Aș vrea să nu trecem sub tăcere nici blogul lu’ Otravă (www.blogulluotrava.ro). Este influent și Otravă.
El realizează îndeobște compuneri (nu foarte ample) pe temele minore de reflecție ale urbanului cu acces la Internet. Nu e chiar Radu F. Constantinescu (www.radufconstantinescu.ro), care trăiește de ani de zile învățându-i pe oameni cum să aibă relații, cum să iubească și, foarte probabil, cum să meargă pe stradă.
Vom reveni.

„Pentru momentele în care ajungeam acasă de la școală și găseam pe masa din bucătărie un șnițel și un piure de cartofi aburind pe care era un cub de unt, pentru momentele în care mă trezea dimineața și era un fel de snooze, pentru momentele în care nu eram chiar atât de tare certat pentru că luam o notă foarte proastă la școală, pentru clipele când ea a rămas stâlpul familiei și a fost mereu alături de mine, (…) pentru înțelepciunea de a da un sfat într-un moment în care aveam cea mai mare nevoie de el, pentru momentele în care îmi spunea că are cea mai mare încredere în mine pentru că e sigură că nu o să o dezamăgesc. (…)”

Nu, nu vă temeți, acest text nu e o odă sentimentală a domnului Otravă la adresa mamei dumisale. Adică e și așa, dar mai mult e o introducere la o campanie DERO. Pentru că da, se știe, mai mult decât orice, mamele cu asta se îndeletnicesc: trăiesc în preajma detergenților. Creativitate, ceva deosebit, sigur că da.

POLITICĂ

Un conte de modă veche

Aș vrea să subilinez astăzi aici, tipărit, existența Contelui de Saint Germain (www.conteledesaintgermain.ro). Contele este de modă veche, stă sub pseudonim și analizează clasa politică (în prezentare, se anunță doctor în științe matematice, o fi, nu-l cunosc). Are vigoare și verb (mostră: „Multă lume se întreabă, privind la lentoarea gasteropodică pe care o degajă Klaus Iohannis prin tot ceea ce face public, dacă omul acesta este capabil, în particular, și de agerimi intrepide”). Se enunță pe sine drept victimă a gândirii raționale. Cu toate acestea, adeseori nu ezită să ajungă la concluzii fără să-și mai treacă totuși cititorii prin filtrul demonstrației. Este ironic la adresa tinerilor frumoși și liberi. Neglijează deci rolul liberului-arbitru al unei generații ale cărei resorturi e destul de limpede că nu le înțelege până la capăt. Îl vom avea în vedere.

„S-a folosit Traian Băsescu de instituțiile de forță ale statului ca să-și îndepărteze adversarii politici, în numele justiției, și să aștearnă țara preș la picioarele mai-marilor lumii în schimbul protecției sale personale? Identic procedează și Klaus Iohannis. Pentru că așa ar fi patriotic? Nu; pentru că așa îi convine LUI! (…) Nu, nu cred că Iohannis i-a convocat pe Coldea și Kovesi la Cotroceni ca să le ordone nemijlocit dosare lui Ponta și Tăriceanu; Oprea, Blaga și Tobă, afară din joc; Gorghiu, șef unic la PNL, Nicușor Dan, ranforsat în teritoriu, Cioloș, premier cu orice preț după parlamentarele din decembrie 2016. El doar și-a exprimat «așteptări», în diverse ieșiri publice, iar cine trebuia să înțeleagă a înțeles!”

SPORT

Cazul maratonistului Roșu

Spre deosebire de alți blogări, Andrei Roșu are o meserie la bază. Omul muncește bine-mersi într-o multinațională. Numai că de ceva vreme s-a apucat de maratoane și ultramaratoane. Aleargă pe tot Pământul și e foarte bun în treaba asta. E o voce cu autoritate, nu un panglicar de sfaturi de mâna a opta. Ține și el discursuri motivaționale, ca americanii, și programe de coaching, dar măcar are tot dreptul. Îl găsiți www.andreirosu.org.

Andrei Roșu ne atrage atenția, pe blog, că o bună alergare nu stă în felul cum punem piciorul pe pământ. Cheia este – conform celor mai recente descoperiri ale specialiștilor – în șolduri: „Accentul pus pe aterizare a ratat ținta punând atenția pe capătul lanțului, în loc de începutul acestuia. Trebuie să ne mutăm atenția în sus, către șolduri și fesieri, acolo de unde pleacă mișcarea”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.